Mesajul Papei adresat participanților la întâlnirea despre abandonarea locurilor de cult

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la întâlnirea
„Dumnezeu nu mai locuiește aici?
Abandonarea locurilor de cult și gestiunea integrată
a bunurilor culturale ecleziastice”
Vatican, 29 noiembrie 2018

Veneratului frate
cardinal Gianfranco Ravasi,
președinte al Consiliului Pontifical al Culturii

Adresez un salut cordial participanților la Întâlnirea convocată de Consiliul Pontifical al Culturii, în colaborare cu Conferința Episcopală Italiană și Universitatea Pontificală Gregoriana, despre abandonarea bisericilor și reutilizarea lor eclezială și despre gestionarea bunurilor culturale integrată în pastorația obișnuită, și exprim recunoștință iluștrilor conferențiari și organizatorilor inițiativei.

Sfântul Paul al VI-lea, păstor foarte sensibil față de valorile culturii, adresându-se participanților la o întâlnire de arhivari ecleziastici, a afirmat că a avea grijă de documente echivalează cu a avea cultul lui Cristos, cu a avea simțul Bisericii, relatând nouă înșine și celui care va veni după noi istoria lui „transitus Domini” în lume (cf. Discurs adresat arhivarilor ecleziastici, 26 septembrie 1963: Insegnamenti, I [1963], 615). Această expresie fericită poate fi extinsă desigur la toate bunurile culturale ale Bisericii.

Și sfântul Ioan Paul al II-lea, deosebit de atent la relevanța pastorală a artei și a bunurilor culturale, avea să spună: „În formularea proiectelor lor pastorale, Bisericile locale nu vor înceta să utilizeze în mod adecvat propriile bunuri culturale. De fapt, acestea au o capacitate singulară de a determina persoanele la o percepție mai vie a valorilor spiritului și, mărturisind în diferite moduri prezența lui Dumnezeu în istoria oamenilor și în viața Bisericii, dispun sufletele la primirea noutății evanghelice” (Discurs la Adunarea Plenară a Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, 31 martie 2000: Insegnamenti, XXIII [2000], 505).

Eu însumi am voit să dau esteticii teologice o exprimare mai marcat socială, afirmând de exemplu în enciclica Laudato si’ că „a acorda atenție frumuseții și a o iubi ne ajută să ieșim din pragmatismul utilitarist” (nr. 215); precum și amintind, într-un discurs la Academiile Pontificale, importanța muncii arhitecților și artiștilor în recalificarea și renașterea periferiilor urbane și în general în crearea de contexte urbane care să salvgardeze demnitatea omului (cf. Mesaj adresat participanților la a XXI-a Ședință Publică a Academiilor Pontificale, 6 decembrie 2016).

Urmând gândirea magisteriului eclezial, putem deci elabora aproape un discurs teologic despre bunurile culturale, considerând că ele au parte în liturgia sacră, în evanghelizare și în exercitarea carității. De fapt, ele fac parte dintre acele „lucruri” (res) care sunt (sau au fost) instrumente de cult, „semne sfinte” conform expresiei teologului Romano Guardini (Lo spirito della liturgia. I santi segni, Brescia 1930, 113-204), „res ad sacrum cultum pertinens”, conform definiției din constituția conciliară Sacrosanctum Concilium (nr. 122). Simțul comun al credincioșilor percepe pentru locurile și obiectele destinate cultului rămânerea unui soi de amprentă care nu se epuizează nici după ce ele au pierdut această destinație.

De asemenea, bunurile culturale ecleziastice sunt martori ai credinței comunității care le-a produs de-a lungul secolelor și pentru aceasta sunt în felul lor instrumente de evanghelizare care se alătură instrumentelor obișnuite ale vestirii, predicării și catehezei. Însă această elocvență originară a lor poate să fie păstrată și atunci când nu mai sunt utilizate în viața obișnuită a poporului lui Dumnezeu, îndeosebi printr-o corectă expunere muzeală, care nu le consideră numai documente ale istoriei artei, ci le redă aproape o nouă viață, așa încât să poată continua să desfășoare o misiune eclezială.

În sfârșit, bunurile culturale sunt îndreptate spre activitățile caritative desfășurate de comunitatea eclezială. Acest lucru este scos în evidență de exemplu în Passio a martirului roman Laurențiu, unde se relatează că el, „având porunca de a preda comorile Bisericii, i-a arătat tiranului, luându-l peste picior, pe săraci, pe care i-a hrănit și i-a îmbrăcat cu bunurile date ca pomană” (Martirologium Romanum, editio altera, Typis Vaticanis 2004, 444). Și iconografia sacră a interpretat adesea această tradiție arătându-l pe sfântul Laurențiu vânzând obiectele prețioase de cult și împărțind banii obținuți săracilor. Asta constituie o învățătură eclezială constantă care, deși insuflând obligația de tutelare și păstrare a bunurilor Bisericii, și îndeosebi a bunurilor culturale, declară că ele nu au valoare absolută, ci în caz de necesitate trebuie să folosească spre cel mai mare bine al ființei umane și în special în slujba săracilor.

Așadar, foarte oportun se situează în aceste zile Întâlnirea voastră. Constatarea că multe biserici, până cu puțini ani în urmă necesare, acum nu mai sunt necesare, datorită lipsei de credincioși și de cler, sau datorită unei distribuiri diferite a populației în orașe și în zonele rurale, trebuie primită în Biserică nu cu neliniște, ci ca un semn al timpurilor care ne invită la o reflecție și ne impune o adaptare. Este ceea ce într-un fel afirmă exortația apostolică Evangelii gaudium când, susținând superioritatea timpului asupra spațiului, declară că „a da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în inele dintr-un lanț în creștere constantă, fără întoarceri” (nr. 223).

Această reflecție, începută de mult timp pe planul tehnic în cadrul academic și profesional, a fost deja tratată de unele episcopate. Contribuția acestei întâlniri este desigur aceea de a împărtăși experiențe virtuoase, grație prezenței delegaților Conferințelor Episcopale din Europa și din unele țări din America de Nord și din Oceania.

Cu siguranță întâlnirea va da sugestii și va indica linii de acțiune, însă alegerile concrete și ultime vor reveni episcopilor. Lor le recomand cu putere ca fiecare decizie să fie rod al unei reflecții corale făcute în sânul comunității creștine și în dialog cu comunitatea civilă. Abandonarea nu trebuie să fie prima și unica soluție la care să se gândească, nici nu trebuie să fie efectuată niciodată cu scandalul credincioșilor. Când asta ar deveni necesară, ar trebui să fie inserată din timp în programarea pastorală obișnuită, să fie precedată de o informare corespunzătoare și să fie cât mai împărtășită.

În prima carte a Macabeilor se citește că, o dată eliberat Ierusalimul și restaurat templul profanat de păgâni, eliberatorii, trebuind să decidă soarta pietrelor din vechiul altar demolat, au preferat să le pună deoparte „până când va fi venit un profet care să hotărască în privința lor” (4,46). Și edificarea unei biserici sau noua sa destinație nu sunt operațiuni care trebuie tratate numai sub profilul tehnic sau economic, ci trebuie evaluate după spiritul profeției: de fapt, prin ele trece mărturia credinței Bisericii, care primește și valorizează prezența Domnului său în istorie.

În timp ce urez cea mai bună reușită a Întâlnirii, împart din inimă dumneavoastră, frate drag, colaboratorilor, conferențiarilor și tuturor participanților Binecuvântarea Apostolică.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.11.2018
Publicarea pe acest sit: 29.11.2018
Etichete:

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.