Discursul Papei adresat participanților la întâlnirea internaţională pentru rectorii şi lucrătorii din sanctuare

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la întâlnirea internațională
pentru rectorii și lucrătorii din sanctuare

joi, 29 noiembrie 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Așteptam acest moment care-mi permite să întâlnesc mulți reprezentanți ai nenumăratelor sanctuare răspândite în orice regiune a lumii. Câtă nevoie avem de sanctuare pe drumul zilnic pe care-l parcurge Biserica! Sunt locul în care poporul nostru se adună cu mai multă plăcere pentru a exprima propria credință în simplitate și conform diferitelor tradiții care au fost învățate încă din copilărie. În multe privințe, sanctuarele noastre sunt de neînlocuit pentru că mențin vie evlavia populară, îmbogățind-o cu o formare catehetică ce susține și întărește credința și alimentând în același timp mărturia carității. Acest lucru este foarte important: a menține vie evlavia populară și a nu uita acea bijuterie care este numărul 48 din Evangelii nuntiandi, unde sfântul Paul al VI-lea a schimbat numele din „religiozitate populară” în „evlavie populară”. Este o bijuterie. Aceea este inspirația evlaviei populare care, așa cum a spus odată un episcop italian, „este sistemul imunitar al Bisericii”. Ne salvează de atâtea lucruri.

Îi mulțumesc monseniorului Rino Fisichella pentru cuvintele cu care a introdus această întâlnire a noastră și care îmi oferă oportunitatea pentru câteva considerații.

Mă gândesc, în primul rând, la importanța primirii care trebuie rezervată pelerinilor. Știm că tot mai des sanctuarele noastre sunt țintă nu a grupurilor organizate, ci a pelerinilor singuri sau în grupuri mici autonome care pornesc la drum pentru a ajunge la aceste locuri sfinte. Este trist când se întâmplă ca, la sosirea lor, să nu fie nimeni care să le dea lor un cuvânt de bun-venit și să-i primească drept pelerini care au făcut o călătorie, adesea lungă, pentru a ajunge la sanctuar. Este și mai urât atunci când găsesc ușa încuiată! Nu se poate întâmpla ca să se dea mai mare atenție exigențelor materiale și financiare, uitând că realitatea cea mai importantă sunt pelerinii. Ei sunt aceia care contează. Pâinea vine după aceea, dar mai întâi ei. Față de fiecare dintre ei trebuie să avem atenția de a face în așa fel încât să se simtă „acasă”, ca unul din familie așteptat de mult timp care în sfârșit a sosit.

Trebuie considerat și că multe persoane vizitează sanctuarul pentru că aparține tradiției locale; uneori pentru că operele sale de artă constituie o atracție; sau pentru că este situat într-un ambient natural de mare frumusețe și sugestie. Aceste persoane, atunci când sunt primite, devin mai disponibile să-și deschidă inimă și s-o lase plăsmuită de har. Un climat de prietenie este o sămânță rodnică pe care sanctuarele noastre o pot arunca în terenul pelerinilor, permițându-le să regăsească acea încredere în Biserică, încredere care uneori poate că a fost dezamăgită de o indiferență primită.

Sanctuarul este mai ales – al doilea lucru – loc de rugăciune. Cea mai mare parte a sanctuarelor noastre este dedicată evlaviei mariane. Aici Fecioara Maria deschide larg brațele iubirii sale materne pentru a asculta rugăciunea fiecăruia și a o împlini. Sentimentele pe care fiecare pelerin le simte în adâncul inimii sale sun t acelea pe care le întâlnește și în Maica lui Dumnezeu. Aici ea zâmbește dând mângâiere. Aici ea varsă lacrimi cu acela care plânge. Aici îl prezintă fiecăruia pe Fiul lui Dumnezeu strâns în brațele sale ca bunul cel mai prețios pe care îl are orice mamă. Aici Maria devine însoțitoare de drum pentru fiecare persoană care își ridică ochii spre ea cerând un har, fiind sigură că va fi ascultată. Fecioara le răspunde tuturor cu intensitatea privirii sale, pe care artiștii au știut s-o picteze adesea conduși la rândul lor de sus în contemplație.

Cu privire la rugăciunea din sanctuare aș vrea să subliniez două exigențe. Înainte de toate, a favoriza rugăciunea Bisericii care cu celebrarea Sacramentelor face prezentă și eficace mântuirea. Asta permite oricui este prezent în sanctuar să se simtă parte a unei comunități mai mare care din orice parte a pământului practică unica credință, mărturisește aceeași iubire și trăiește aceeași speranță. Multe sanctuare au apărut tocmai datorită cererii de rugăciune pe care Fecioara Maria a adresat-o vizionarului, pentru ca Biserica să nu uite niciodată cuvintele Domnului Isus să ne rugăm fără încetare (cf. Lc 18,1) și să rămânem mereu vigilenți în așteptarea întoarcerii sale (cf. Mc14,28).

În afară de asta, sanctuarele sunt chemate să alimenteze rugăciunea fiecărui pelerin în tăcerea inimii sale. Cu cuvintele inimii, cu tăcerea, cu formulele sale învățate pe de rost din copilărie, cu gesturile sale de pietate…, fiecare trebuie să poată fi ajutat să exprime rugăciunea sa personală. Sunt atâția care vin la sanctuar pentru că au nevoie să primească un har și apoi se întorc pentru a mulțumi că l-au experimentat, adesea pentru că au primit forță și pace și încercare. Această rugăciune face sanctuarele locuri rodnice, pentru ca evlavia poporului să fie mereu alimentată și să crească în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu.

Nimeni n-ar trebui să se simtă un străin în sanctuarele noastre, mai ales când ajunge acolo cu povara propriului păcat. Și aici aș vrea să fac ultima considerație: sanctuarul este locul privilegiat pentru a experimenta milostivirea care nu cunoaște margini. Acesta este unui din motivele care m-a determinat să vreau „Poarta milostivirii” și în sanctuare în timpul Jubileului Extraordinar. De fapt, milostivirea, când este trăită, devine o formă de evanghelizare reală, pentru că transformă pe cei care primesc milostivire în martori ai milostivirii. În primul rând, sacramentul Reconcilierii, care așa de des este celebrat în sanctuare, are nevoie de preoți bine formați, sfinți, milostivi și capabili să facă să se guste adevărata întâlnire cu Domnul care iartă. Îmi doresc ca mai ales în sanctuare să nu lipsească niciodată figura „Misionarului Milostivirii” – dacă în vreun sanctuar nu există, să o ceară la dicaster – ca martor fidel al iubirii Tatălui care întinde brațele spre toți și le iese în întâmpinare fericit pentru că l-a regăsit pe cel care s-a îndepărtat (cf. Lc 15,11-32). În sfârșit, faptele de milostenie cer să fie trăite în mod deosebit în sanctuarele noastre, deoarece în ele generozitatea și caritatea sunt realizate în mod natural și spontan ca fapte de ascultare și de iubire față de Domnul Isus și față de Fecioara Maria.

Iubiți frați și surori, cer Maicii lui Dumnezeu să vă susțină și să vă însoțească în această mare responsabilitate pastorală care v-a fost încredințată. Vă binecuvântez și mă rog pentru voi. Și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine și să-i faceți să se roage pentru mine în sanctuarele voastre.

Și, înainte de a termina, aș vrea să vorbesc despre o experiență, o experiență a unui frate precum și a mea. Sanctuarul este un loc, să spunem așa, al întâlnirii nu numai cu pelerinul, cu Dumnezeu, ci și al întâlnirii noastre a păstorilor cu poporul nostru. Liturgia din 2 februarie ne spune că Domnul merge la sanctuar pentru a întâlni poporul său, pentru a ieși în întâmpinarea poporului său, pentru a înțelege poporul lui Dumnezeu, fără prejudecăți; poporul înzestrat cu acel „fler” al credinței, cu acea infallibilitas in credendo despre care vorbește nr. 12 din Lumen gentium. Această întâlnire este fundamentală. Dacă păstorul care este în sanctuar nu reușește să întâlnească poporul lui Dumnezeu, este mai bine ca episcopul să-i dea altă misiune, pentru că nu este potrivit pentru aceea; și va suferi atât el și va face să sufere poporul. Eu îmi amintesc – și acum vin la anecdotă – de un profesor de literatură, un om care avea atâta genialitate. Toată viața a fost un iezuit; toată viața a fost profesor de literatură la nivel înalt. Apoi a ieșit la pensie și i-a cerut provincialului: „Eu ies la pensie, dar aș vrea să fac ceva pastorație într-un cartier sărac, să am contact cu poporul, cu oamenii…”. Și provincialul îi încredințează un cartier de oameni foarte evlavioși, care mergeau la sanctuare, care aveau acest spirit, dar foarte săraci, un cartier de barăci mai mult sau mai puțin. Și el trebuia să vină o dată pe săptămână la comunitatea din Facultatea de teologie, unde eu eram rector. Petrecea toată ziua cu noi, în fraternitate, apoi se întorcea. Astfel menținea viața în comunitate. Și de vreme ce el avea genialitate, într-o zi mi-a spus: „Trebuie să spui profesorului de ecleziologie că îi lipsesc două teze” – „Cum așa?” – „Da, două teze pe care trebuie să le predea” – „Și care sunt?” – „Prima: sfântul popor credincios al lui Dumnezeu este în mod ontologic olimpic, adică el face ceea ce vrea; și a doua: este în mod metafizic plictisitor, adică plictisește”. Înțelesese în întâlniri cum și de ce obosește poporul lui Dumnezeu. Dacă tu ești în contact cu poporul lui Dumnezeu, vei obosi. Un lucrător pastoral care nu obosește, mă lasă foarte perplex! Și cu privire la faptul că este „olimpic”, adică el face ceea ce vrea, îmi amintesc când eram maestru de novici: mergeam în fiecare an – ca provincial și cu novicii – la sanctuarul din Salta, în nordul Argentinei, la sărbătorile lui Se?or del Milagro. Ieșind de la liturghie – eu spovedeam, în timpul liturghiei – erau mulți oameni și o doamnă din popor s-a apropiat de un alt preot cu câteva iconițe: „Părinte, le binecuvântați?”, și acel preot, un teolog foarte talentat, spune: „Dar, doamnă, dumneavoastră ați fost la liturghie?” – „Da” – „Și dumneavoastră știți că la liturghie este jertfa de pe Calvar, Isus Cristos este prezent?” – „Da, padrecito, da” – „Și dumneavoastră știți că toate aceste lucruri sunt mai mult decât binecuvântate?” – „Da, padrecito” – „Și dumneavoastră știți că la binecuvântarea finală se binecuvântează totul” – „Da, padrecito„. Și în acel moment, ieșea un alt preot, și doamna: „Părinte, mi le binecuvântați?”. Și el le-a atins și le-a binecuvântat. A obținut ceea ce voia: ca să le atingă. Simțul religios al atingerii. Oamenii ating imaginile, „îl ating pe Dumnezeu”.

Mulțumesc pentru ceea ce faceți! Și acum vă dau binecuvântarea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.11.2018
Publicarea pe acest sit: 29.11.2018
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.