Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru cea de-a 57-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
3 mai 2020

Cuvintele vocației

Iubiți frați și surori!

La 4 august anul trecut, la a 160 aniversare a morții sfântului paroh de Ars, am voit să ofer o Scrisoare către preoți, care în fiecare zi își dedică viața pentru chemarea pe care Domnul le-a adresat lor, în slujba poporului lui Dumnezeu.

Cu acea ocazie, am ales patru cuvinte-cheie – durere, recunoștință, curaj și laudă – pentru a le mulțumi preoților și a susține slujirea lor. Consider că astăzi, la această a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, acele cuvinte se pot relua și adresa întregului popor al lui Dumnezeu, pe fundalul unui text evanghelic care ne relatează experiența singulară trăită de Isus și Petru în timpul unei nopți de furtună pe lacul Tiberiadei (cf. Mt 14,22-33).

După înmulțirea pâinilor, care a entuziasmat mulțimea, Isus le poruncește discipolilor săi să urce în barcă și treacă înaintea lui pe celălalt mal, în timp ce el avea să dea drumul mulțimii. Imaginea acestei traversări pe lac evocă într-un fel călătoria existenței noastre. De fapt, barca vieții noastre înaintează lent, mereu neliniștită pentru că este în căutarea unui port fericit, gata să înfrunte riscurile și oportunitățile mării, dar și doritoare să primească de la cârmaci o virare care să conducă în sfârșit spre direcția corectă. Însă, uneori i se poate întâmpla să se rătăcească, să se lase orbită de iluzii în loc să urmeze farul luminos care o conduce la portul sigur, sau să fie provocată de vânturile potrivnice ale dificultăților, îndoielilor și fricilor.

Așa se întâmplă și în inima discipolilor, care, chemați să-l urmeze pe Învățătorul din Nazaret, trebuie să se decidă să treacă pe celălalt mal, alegând cu curaj să abandoneze propriile siguranțe și să-l urmeze pe Domnul. Această aventură nu este pașnică: vine noaptea, suflă vântul potrivnic, barca este lovită de valuri și frica de a nu reuși și de a nu fi la înălțimea chemării riscă să-i doboare.

Însă evanghelia ne spune că în aventura acestei călătorii care nu este ușoară nu suntem singuri. Domnul, aproape forțând zorii în inima nopții, merge pe apele agitate și ajunge la discipoli, îl invită pe Petru să-i vină în întâmpinare pe valuri, îl salvează când vede că se îneacă și în sfârșit urcă în barcă și face să înceteze vântul.

Așadar, primul cuvânt al vocației este recunoștință. A naviga spre direcția corectă nu este o misiune încredințată numai eforturilor noastre, nici nu depinde numai de parcursurile pe care alegem să le facem. Realizarea de noi înșine și a proiectelor noastre de viață nu este rezultatul matematic a ceea ce decidem într-un „eu” izolat; dimpotrivă, este înainte de toate răspunsul la o chemare care ne vine de sus. Domnul este cel care ne indică malul spre care să mergem și cel care, încă mai înainte, ne dăruiește curajul de a urca în barcă; el este cel care, în timp ce ne cheamă, devine și cârmaciul nostru pentru a ne însoți, a ne arăta direcția, a împiedica să nu ne încâlcim în mrejele nehotărârii și a ne face capabili chiar să mergem pe apele agitate.

Fiecare vocație se naște din acea privire iubitoare cu care Domnul ne-a venit în întâmpinare, eventual chiar în timp ce barca noastră era pradă furtunii. „Mai mult decât o alegere a noastră, este răspunsul la chemarea gratuită a Domnului” (Scrisoare către preoți, 4 august 2019); de aceea, vom reuși s-o descoperim și s-o îmbrățișăm când inima noastră se va deschide recunoștinței și va ști să perceapă trecerea lui Dumnezeu în viața noastră.

Când discipolii îl văd pe Isus apropiindu-se mergând pe ape, inițial cred că este vorba de o fantomă și le este frică. Însă imediat Isus îi asigură cu un cuvânt care trebuie să însoțească mereu viața noastră și drumul nostru vocațional: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!” (v. 27). Tocmai acesta este al doilea cuvânt pe care aș vrea să vi-l încredințez: curaj.

Ceea ce adesea ne împiedică să mergem, să creștem, să alegem drumul pe care Domnul îl trasează pentru noi sunt fantomele care se agită în inima noastră. Când suntem chemați să părăsim malul nostru sigur și să îmbrățișăm o stare de viață – cum sunt căsătoria, preoția, viața consacrată -, prima reacție este adesea reprezentată de „fantoma necredinței”: Nu este posibil ca această vocație să fie pentru mine; este vorba cu adevărat de drumul corect? Domnul îmi cere asta chiar mie?

Și, încet-încet, cresc în noi toate acele considerații, acele justificări și acele calcule care ne fac să pierdem elanul, ne dezorientează și ne lasă paralizați pe malul de plecare: credem că am greșit, că nu suntem la înălțime, că pur și simplu am văzut o fantomă care trebuie alungată.

Domnul știe că o alegere fundamentală de viață – cum este aceea de a se căsători sau de a se consacra în mod special în slujba sa – cere curaj. El cunoaște întrebările, îndoielile și dificultățile care agită barca inimii noastre, și de aceea ne asigură: „Nu te teme, eu sunt cu tine!” Credința în persoana sa care ne vine în întâmpinare și ne însoțește, și atunci când marea este în furtună, ne eliberează de acea lene pe care deja am avut ocazia s-o definesc „tristețe dulceagă” (Scrisoare către preoți, 4 august 2019), adică acea descurajare interioară care ne blochează și nu ne permite să gustăm frumusețea vocației.

În Scrisoarea către preoți am vorbit și despre durere, dar aici aș vrea să traduc diferit acest cuvânt și să mă refer la trudă. Fiecare vocație comportă o angajare. Domnul ne cheamă pentru că vrea să ne facă asemenea lui Petru, capabili să „mergem pe apă”, adică să luăm în mână viața noastră pentru a o pune în slujba Evangheliei, în modurile concrete și zilnice pe care El ni le indică, și în special în diferitele forme de vocație laicală, prezbiterală și de viață consacrată. Însă noi ne asemănăm cu apostolul: avem dorință și elan, însă, în același timp, suntem marcați de slăbiciuni și temeri.

Dacă ne lăsăm doborâți de gândul responsabilităților care ne așteaptă – în viața matrimonială sau în slujirea sacerdotală – sau al adversităților care se vor prezenta, atunci ne vom abate repede privirea de la Isus și, asemenea lui Petru, vom risca să ne înecăm. Dimpotrivă, chiar și în fragilități și sărăciile noastre, credința ne permite să mergem în întâmpinarea Domnului Înviat și să învingem și furtunile. De fapt, el ne întinde mâna atunci când, din cauza oboselii sau fricii, riscăm să ne înecăm, și ne dăruiește elanul necesar pentru a trăi vocația noastră cu bucurie și entuziasm.

În sfârșit, când Isus urcă în barcă, vântul încetează și valurile se potolesc. Este o imagine frumoasă a ceea ce Domnul realizează în viața noastră și în tumulturile istoriei, în special atunci când suntem în furtună: el poruncește vânturilor potrivnice să tacă, iar forțele răului, fricii, resemnării nu mai au putere asupra noastră.

În vocația specifică pe care suntem chemați s-o trăim, aceste vânturi pot să ne curme elanul. Mă gândesc la cei care asumă misiuni importante în societatea civilă, la soții pe care nu întâmplător îmi place să-i definesc „curajoșii” și în special la cei care îmbrățișează viața consacrată și preoția. Cunosc truda voastră, singurătățile care uneori îngreunează inima, riscul obișnuinței care încet-încet stinge focul arzător al chemării, povara incertitudinii și a precarității din timpurile noastre, frica de viitor. Curaj, nu vă temeți! Isus este alături de noi și, dacă-l recunoaștem ca unic Domn al vieții noastre, el ne întinde mâna și ne prinde pentru a ne salva.

Și atunci, chiar și în mijlocul valurilor, viața noastră se deschide la laudă. Acesta este ultimul cuvânt al vocației, și vrea să fie și invitația de a cultiva atitudinea interioară cu Maria Preasfântă: recunoscătoare pentru privirea lui Dumnezeu care s-a așezat asupra ei, încredințând în credință fricile și tulburările, îmbrățișând cu curaj chemarea, ea a făcut din viața sa o cântare veșnică de laudă către Domnul.

Preaiubiților, în special în această zi, dar și în acțiunea pastorală obișnuită din comunitățile noastre, doresc ca Biserica să parcurgă acest drum în slujba vocațiilor, deschizând breșe în inima fiecărui credincios, pentru ca fiecare să poată descoperi cu recunoștință chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează, să poată găsi curajul de a spune „da”, să poată învingă truda în credința în Cristos și, în sfârșit, să poată oferi propria viață ca o cântare de laudă pentru Dumnezeu, pentru frați și pentru întreaga lume. Fecioara Maria să ne însoțească și să mijlocească pentru noi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.03.2020
Publicarea pe acest sit: 24.03.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns