Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru cea de-a 56-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
12 mai 2019

Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu

Iubiți frați și surori!

După ce am trăit, în octombrie, experiența vie și rodnică a Sinodului dedicat tinerilor, am celebrat de curând în Panama a 34-a Zi Mondială a Tineretului. Două mari întâlniri, care au permis Bisericii să-și aplece urechea la glasul Duhului precum și la viața tinerilor, la întrebările lor, la trudele care-i îngreunează și la speranțele care locuiesc în ei.

Tocmai reluând ceea ce am avut ocazia să împărtășesc cu tinerii în Panama, în această Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, aș vrea să reflectez asupra modului în care chemarea Domnului ne face purtători ai unei promisiuni și, în același timp, ne cere curajul de a risca împreună cu el și pentru el. Aș vrea să mă opresc pe scurt asupra acestor două aspecte – promisiunea și riscul – contemplând împreună cu voi scena evanghelică a chemării primilor discipoli la lacul Galileii (cf. Mc1,16-20).

Două perechi de frați – Simon și Andrei împreună cu Iacob și Ioan – desfășoară munca lor zilnică de pescari. În această meserie obositoare, ei au învățat legile naturii și uneori au trebuit să le sfideze atunci când vânturile erau potrivnice și valurile agitau bărcile. În anumite zile, pescuirea îmbelșugată răsplătea oboseala dură, însă, alte dăți, angajarea dintr-o noapte întreagă nu era suficientă să umple năvoadele și se întorceau la mal obosiți și dezamăgiți.

Acestea sunt situațiile obișnuite ale vieții, în care fiecare dintre noi se măsoară cu dorințele pe care le poartă în inimă, se angajează în activități care speră să poată fi rodnice, înaintează în „marea” multor posibilități în căutare direcției corecte care să poată potoli setea sa de fericire. Uneori ne bucurăm de o pescuire bună, alteori, în schimb, trebuie să ne înarmăm cu curaj pentru a conduce o barcă agitată de valuri, sau să ne confruntăm cu frustrarea de a rămâne cu năvoadele goale.

Ca în istoria oricărei chemări, și în acest caz are loc o întâlnire. Isus merge, vede pe acei pescari și se apropie… S-a întâmplat așa cu persoana cu care am ales să împărtășim viața în căsătorie, sau când am simțit fascinația vieții consacrate: am trăit surpriza unei întâlniri și, în acel moment, am întrevăzut promisiunea unei bucurii capabile să sature viața noastră. Astfel, în ziua aceea, la lacul Galileii, Isus a mers în întâmpinarea acelor pescari, frângând „paralizia normalității” (Omilie la a XXII-a Zi Mondială a Vieții Consacrate, 2 februarie 2018). Și imediat le-a adresat lor o promisiune: „Vă voi face pescari de oameni” (Mc 1,17).

Așadar chemarea Domnului nu este o ingerință a lui Dumnezeu în libertatea noastră; nu este o „cușcă” sau o povară care este aruncată asupra noastră. Dimpotrivă, este inițiativa iubitoare cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare și ne invită să intrăm într-un proiect mare, de care vrea să ne facă părtași, prospectându-ne orizontul unei mări mai largi și al unei pescuiri supraabundente.

De fapt, dorința lui Dumnezeu este ca viața noastră să nu devină prizonieră a ceea ce este evident, să nu fie târâtă din inerție în obișnuințele zilnice și să nu rămână inertă în fața acelor alegeri care ar putea să-i dea semnificație. Domnul nu vrea ca să ne resemnăm să trăim fiecare zi crezând că, în fond, nu există nimic pentru care să merite să ne angajăm cu pasiune și stingând neliniștea interioară de a căuta rute noi pentru navigarea noastră. Dacă uneori ne face să experimentăm o „pescuire minunată” este pentru că vrea să ne facă să descoperim că fiecare dintre noi este chemat – în moduri diferite – la ceva mare, și că viața nu trebuie să rămână încâlcită în năvoadele nonsensului și a ceea ce anesteziază inima. Așadar, vocația este o invitația de a nu ne opri pe mal cu năvoadele în mână, ci să-l urmăm pe Isus de-a lungul drumului pe care l-a gândit pentru noi, pentru fericirea noastră și pentru binele celor care sunt lângă noi.

Desigur, a îmbrățișa această promisiune cere curajul de a risca o alegere. Primii discipoli, simțindu-se chemați de el să ia parte la un vis mai mare, „lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18). Asta înseamnă că pentru a primi chemarea Domnului trebuie să intrăm în joc cu toată ființa noastră și să riscăm să înfruntăm o provocare inedită; trebuie să lăsăm tot ceea ce ar vrea să ne țină legați de mica noastră barcă, împiedicându-ne să facem o alegere definitivă; ne este cerută acea îndrăzneală care ne împinge cu forță la descoperirea proiectului pe care Dumnezeu îl are cu privire la viața noastră. În substanță, atunci când suntem puși în fața mării vaste a vocației, nu putem rămâne să reparăm năvoadele noastre, în barca ce ne dă siguranță, ci trebuie să ne încredem în promisiunea Domnului.

Mă gândesc înainte de toate la viața creștină, pe care cu toții o primim cu Botezul și care ne amintește că viața noastră nu este rod al întâmplării, ci darul de a fi copii iubiți de Domnul, adunați în marea familiei a Bisericii. Tocmai în comunitatea eclezială existența creștină se naște și se dezvoltă, mai ales grație Liturgiei, care ne introduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și la harul sacramentelor; aici, încă de la vârsta fragedă, suntem promovați la arta rugăciunii și la împărtășirea fraternă. Tocmai pentru că ne naște la viața nouă și ne duce la Cristos, Biserica este mama noastră; de aceea, trebuie s-o iubim și atunci când observăm pe fața ei ridurile fragilității și păcatului și trebuie să contribuim s-o facem tot mai frumoasă și luminoasă, pentru ca să poată fi mărturie a iubirii lui Dumnezeu în lume.

Apoi, viața creștină își are exprimarea în acele alegeri care, în timp ce dau o direcție precisă navigării noastre, contribuie și la creșterea împărăției lui Dumnezeu în societate. Mă gândesc la alegerea de a se căsători în Cristos și de a forma o familie, precum și la celelalte vocații legate de lumea muncii și a profesiilor, la angajarea în domeniul carității și solidarității, la responsabilitățile sociale și politice, și așa mai departe. Este vorba de vocații care ne fac purtători ai unei promisiuni de bine, de iubire și de dreptate nu numai pentru noi înșine, ci și pentru contextele sociale și culturale în care trăim, care au nevoie de creștini curajoși și de martori autentici ai împărăției lui Dumnezeu.

În întâlnirea cu Domnul, cineva poate simți fascinația unei chemări la viața consacrată sau la preoția primită prin hirotonire. Este vorba de o descoperire care entuziasmează și în același timp înspăimântă, simțindu-ne chemați să devenim „pescari de oameni” în barca Bisericii printr-o oferire totală de noi înșine și angajarea unei slujiri fidele a Evangheliei și a fraților. Această alegere comportă riscul de a lăsa totul pentru a-l urma pe Domnul și de a ne consacra lui complet, pentru a deveni colaboratori ai operei sale. Atâtea rezistențe interioare pot să împiedice o decizie de acest gen, așa cum în anumite contexte foarte secularizate, în care pare că nu mai este loc pentru Dumnezeu și pentru Evanghelie, ne putem descuraja și cădea în „oboseala speranței” (Omilie la Liturghia cu preoții, consacrații și mișcările laicale, Panama, 26 ianuarie 2019).

Și totuși, nu există bucurie mai mare decât a risca viața pentru Domnul! Îndeosebi vouă, tinerilor, aș vrea să vă spun: nu fiți surzi la chemarea Domnului! Dacă el vă cheamă pe această cale, nu trageți vâslele în barcă și încredeți-vă în el. Nu vă lăsați contagiați de frica, ce ne paralizează în fața vârfurilor înalte pe care ni le propune Domnul. Amintiți-vă mereu că, acelora care părăsesc năvoadele și barca pentru a-l urma, Domnul le promite bucuria unei vieți noi, care umple inima și însuflețește drumul.

Preaiubiților, nu este mereu ușor a discerne propria vocație și a orienta viața în modul corect. Pentru aceasta, este nevoie de o angajare reînnoită din partea întregii Biserici – preoți, călugări, animatori pastorali, educatori – pentru ca să se ofere, mai ales tinerilor, ocazii de ascultare și de discernământ. Este nevoie de o pastorație a tineretului și vocațională care să ajute la descoperirea proiectului lui Dumnezeu, în special prin rugăciune, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, adorația euharistică și însoțirea spirituală.

Așa cum a reieșit de mai multe ori în timpul Zilei Mondiale a Tineretului din Panama, trebuie să privim la Maria. Și în istoria acestei tinere, vocația a fost în același timp o promisiune și un risc. Misiunea sa n-a fost ușoară, și totuși ea n-a permis fricii să învingă. „Da”-ul său „a fost «da»-ul celui care vrea să se implice și să riște, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanție decât certitudinea de a ști că este purtătoare a unei promisiuni. Și vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simțiți purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultățile nu erau un motiv pentru a spune «nu». Desigur că avea să aibă complicații, dar nu vor fi aceleași complicații care există atunci când lașitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipație” (Veghea cu tinerii, Panama, 26 ianuarie 2019).

În această zi, ne unim în rugăciune cerând Domnului să ne facă să descoperim proiectul său de iubire cu privire la viața noastră și să ne dăruiască curajul de a risca pe drum pe care el din totdeauna l-a gândit pentru noi.