Prima predică de Postul Mare a pr. Cantalamessa

Prima predică de Postul Mare 2019
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 15 martie 2019

Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu

Continuând reflecția începută în Advent despre versetul din psalm: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (Ps 42,2), în această primă predică de Postul Mare aș vrea să meditez cu voi despre condiția esențială pentru „a-l vedea” pe Dumnezeu. Conform lui Isus, ea este curăția inimii: „Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8), spune într-una din fericirile sale.

Știm că în Biblie, ca de altfel în limbajul comun, curat și curăție au o gamă foarte vastă de semnificații. Evanghelia insistă asupra a două domenii în mod deosebit: corectitudinea intențiilor și curăția obiceiurilor. Curăției intențiilor i se opune ipocrizia, curăției obiceiurilor i se opune abuzul sexualității.

În domeniul moral, cu termenul „curăție” se desemnează în mod obișnuit un anumit comportament în sfera sexualității, inspirată din respectarea voinței Creatorului și a finalității intrinsece a sexualității înseși. Nu putem să intrăm în contact cu Dumnezeu, care este duh, altfel decât prin duhul nostru. Însă dezordinea sau, mai rău, aberațiile în acest domeniu au efectul constatat de toți de a întuneca mintea. Este ca atunci când se agită picioarele într-o mlaștină: noroiul, din adânc, se ridică și murdărește toată apa. Dumnezeu este lumină și o astfel de persoană „urăște lumina”.

Păcatul de necurăție nu arată fața lui Dumnezeu, sau, dacă o arată, o arată complet deformată. Face din el, nu un prieten, un aliat și un tată, ci un antagonist, un dușman. Omul carnal este plin de concupiscențe, dorește lucrurile altuia și femeia altuia. În această situație Dumnezeu îi apare ca acela care blochează drumul dorințelor sale rele cu acele peremptorii „Tu trebuie!”, „Tu nu trebuie!” ale sale. Păcatul trezește în inima omului o supărare surdă împotriva lui Dumnezeu până acolo încât, dacă ar depinde de el, el ar vrea ca Dumnezeu să nu existe deloc.

Totuși, în această împrejurare, mai mult decât asupra curăției obiceiurilor, aș vrea să insist asupra celeilalte semnificații a expresiei „curați cu inima”, adică asupra curăției sau corectitudinii intențiilor, în practică asupra virtuții contrare ipocriziei. Ne orientează în acest sens și timpul liturgic pe care-l trăim. Am început Postul Mare, în Miercurea Cenușii, reascultând avertizările insistente ale lui Isus: „Când dai de pomană, nu trâmbița înaintea ta așa cum fac ipocriții… Când vă rugați nu faceți ca ipocriții… Când postiți, nu fiți triști ca ipocriții” (Mt 6,1-18).

Este surprinzător că păcatul de ipocrizie – cel mai denunțat de Isus în evanghelii – intră puțin în cercetarea cugetului pe care o facem în mod obișnuit. Negăsind în niciuna dintre ele întrebarea: „Am fost ipocrit?”, eu a trebuit să o pun cât mă privește pe mine și rar am putut să trec neatins la întrebarea următoare. Cel mai mare act de ipocrizie ar fi acela de a ascunde propria ipocrizie. A o ascunde față de noi înșine și față de alții, pentru că față de Dumnezeu nu este posibil. Ipocrizia este în mare parte învinsă în momentul în care este recunoscută. Și este ceea ce ne propunem să facem în această meditație: să recunoaștem partea de ipocrizie, mai mult sau mai puțin conștientă, care există în acțiunile noastre.

Omul – a scris Pascal – are două vieți: una este viața adevărată, cealaltă este cea imaginară care trăiește în opinie, opinia proprie sau a oamenilor. Noi lucrăm fără încetare să înfrumusețăm și să păstrăm ființa noastră imaginară și o neglijăm pe cea adevărată. Dacă avem vreo virtute sau merit, ne îngrijim s-o aducem la cunoștință, într-un mod sau în altul, pentru a îmbogăți cu această virtute sau merit ființa noastră imaginară, dispuși chiar să nu ținem cont de noi, pentru a adăuga ceva ei, ajungând să consimțim, uneori, să fim lași, numai să părem valoroși și să ne dăm și viața, numai ca oamenii să vorbească despre asta[1].

Să încercăm să descoperim originea și semnificația termenului ipocrizie. Cuvântul derivă din limbajul teatral. La început însemna pur și simplu a recita, a reprezenta pe scenă. Celor din vechime nu le scăpa elementul intrinsec de minciună care există în orice reprezentație scenică, în pofida valorii morale și artistice înalte care îi este recunoscută. De aici evaluarea negativă care se dădea meseriei de actor, rezervate, în anumite perioade, sclavilor și interzise chiar de apologiștii creștini. Durerea și bucuria reprezentate și accentuate acolo nu sunt adevărată durere și adevărată bucurie, ci aparență, exagerare. Cuvintelor și atitudinilor exterioare nu le corespunde realitatea intimă a sentimentelor. Ceea ce este pe față nu este ceea ce există în inimă.

Noi folosim cuvântul fiction în sens neutru sau chiar pozitiv (este un gen literar și de spectacol foarte la modă în zilele noastre!); cei din vechime îi dădeau sensul pe care el îl are în realitate: cel de ficțiune. Ceea ce era negativ în ficțiunea scenică a trecut în cuvântul ipocrizie. Din cuvânt neutru la origine el a devenit cuvânt exclusiv negativ, unul din puținele cuvinte cu semnificații toate și numai negative. Sunt unii care se laudă că sunt orgolioși sau libertini, nimeni nu se laudă că este ipocrit.

Originea termenului ne pune pe urme pentru a descoperi natura ipocriziei. Ea înseamnă a face din viață un teatru în care se recită pentru un public; înseamnă a purta o mască, a înceta să fim persoană pentru a deveni personaj. Personajul nu este altceva decât coruperea persoanei. Persoana este o față, personajul este o mască. Persoana este goliciune radicală, personajul este în întregime îmbrăcăminte. Persoana iubește autenticitatea și esențialitatea, personajul trăiește din ficțiune și din artificii. Persoana ascultă de propriile convingeri, personajul ascultă de un scenariu. Persoana este umilă și ușoară, personajul este greu și deranjant.

Această tendință înnăscută a omului este mărită enorm de cultura actuală dominată de imagine. Film, televiziune, internet: totul se bazează de acum prevalent pe imagine. Descartes a spus: „Cogito ergo sum”, gândesc deci exist; dar astăzi se tinde să se înlocuiască prin „apar, deci exist”. Un vestit moralist a definit ipocrizia „tributul pe care viciul îl plătește virtuții”[2]. Ea uneltește mai ales împotriva persoanelor evlavioase și religioase. Un rabin din timpul lui Cristos spunea că 90% din ipocrizia lumii se găsea la Ierusalim[3]. Motivul este simplu: unde este mai puternică stima față de valorile spiritului, evlaviei și virtuții, acolo este mai puternică și ispita de a le simula pentru a nu părea lipsiți de ele.

Un pericol vine și din multitudinea de rituri pe care persoanele evlavioase obișnuiesc să le îndeplinească și de prescripții pe care sunt angajate să le respecte. Dacă nu sunt însoțite de un efort continuu de a pune în ele un suflet, prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, ele devin găoci goale. „Dar acestea – spune sfântul Paul vorbind despre anumite rituri și prescripții exterioare – sunt un limbaj de înțelepciune prin devoțiuni de bunăvoie, umilințe și asceză corporală, dar nu sunt de nicio valoare, decât pentru satisfacerea trupului” (Col 2,23). În acest caz, persoanele păstrează, spune apostolul, „înfățișarea evlaviei, dar au renegat puterea ei” (2Tim 3,5).

Când ipocrizia devină cronică ea creează, în căsătorie și în viața consacrată, situația de „viață dublă”: una publică, vizibilă, cealaltă ascunsă; adesea una de zi, cealaltă de noapte. Este starea spirituală cea mai periculoasă pentru suflet, din care devine foarte greu de ieșit, afară de cazul în care intervine ceva din exterior să dărâme zidul în care ne-am închis. Este stadiul pe care Isus îl descrie cu imaginea mormintelor văruite: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor ipocriți! Vă asemănați cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morți și cu toată putreziciunea. Tot așa și voi, pe dinafară păreți drepți înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteți plini de ipocrizie și nelegiuire” (Mt 23,27-28).

Dacă ne întrebăm de ce ipocrizia este așa de dezgustătoare în fața lui Dumnezeu, răspunsul este clar. Ipocrizia este minciună. Înseamnă a ascunde adevărul. În afară de asta, în ipocrizie omul în declasează pe Dumnezeu, îl pune pe locul al doilea, punând pe primul loc creaturile, publicul. Este ca și cum în prezența regelui, unul i-ar întoarce spatele pentru a-și îndrepta atenția sa numai spre servitori. „Omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă” (1Sam 16,7): a cultiva mai mult aparența decât inima înseamnă automat a da mai multă importanță omului decât lui Dumnezeu.

Așadar ipocrizia este în mod esențial lipsă de credință, o formă de idolatrie deoarece pune creaturile în locul Creatorului. Isus face să derive din ea incapacitatea dușmanilor săi de a crede în El: „Cum puteți crede voi, care primiți glorie unul de la altul și nu căutați gloria care este numai la Dumnezeu?” (In 5,44). Ipocrizia este lipsită și de caritate față de aproapele, pentru că tinde să-i reducă pe ceilalți la simpli admiratori. Nu le recunoaște o demnitate proprie, ci îi vede numai în vederea propriei imagini. Numere de audience și nimic mai mult.

O formă derivată de ipocrizie este duplicitatea sau nesinceritatea. Cu ipocrizia se încearcă să fie mințit Dumnezeu; cu duplicitatea în gândire și în vorbire se încearcă să fie mințiți oamenii. Duplicitate înseamnă a spune un lucru și a gândi altul; a spune bine despre o persoană în prezența sa și a spune rău despre ea imediat ce a întors spatele.

Evaluarea lui Cristos cu privire la ipocrizie este ca o sabie în flăcări: „Receperunt mercedem suam”: „și-au primit răsplata”. Au semnat o chitanță, nu pot aștepta altceva. O răsplată, în afară de asta, iluzorie și contraproductivă și pe planul uman, pentru că este foarte adevărată zicala că „gloria îl gonește pe cel care o urmărește și îl urmărește pe cel care o gonește”.

Este clar că victoria noastră asupra ipocriziei nu va fi niciodată o victorie de la prima lovitură. În afară de cazul când am ajuns la un nivel foarte înalt de perfecțiune, nu putem evita să simțim din instinct dorința de a apărea în lumină bună, de a face figură frumoasă, de a plăcea altora. Arma noastră este rectificarea intenției. La intenția dreaptă se ajunge prin rectificarea constantă, zilnică, a intenției noastre. Intenția voinței, nu sentimentul natural, este ceea ce face diferența în ochii lui Dumnezeu.

Dacă ipocrizia constă în a arăta și binele care nu se face, un remediu eficace pentru a contrasta această tendință este a ascunde și binele care se face. A privilegia acele gesturi ascunse care nu vor fi stricate de nicio privire pământească și vor păstra tot parfumul lor pentru Dumnezeu. „Lui Dumnezeu, spune sfântul Ioan al Crucii, îi place mai mult o acțiune, oricât ar fi de mică, făcută în ascuns și fără dorința de a fi cunoscută, decât mii de alte acțiuni făcute cu dorința ca să fie văzute de oameni”[4].

Isus recomandă cu insistență acest exercițiu: „Roagă-te în ascuns, postește în ascuns, fă pomană în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (cf. Mt 6,4-18). Sunt delicatețe față de Dumnezeu care tonifică sufletul. Nu este vorba de a face din asta o regulă fixă. Isus spune și: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Este vorba de a distinge când este bine ca alții să vadă și când este mai bine ca să nu vadă.

Lucrul cel mai rău care se poate face, la sfârșitul unei descrieri a ipocriziei, este acela de a ne folosi de ea pentru a-i judeca pe alții, pentru a denunța ipocrizia care există în jurul nostru. Tocmai acestora le aplică Isus titlul de ipocriți: „Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea bine să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7,5). Aici este cu adevărat cazul de a spune: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra” (In 8,7). Cine poate spune că este complet exempt de vreo formă de ipocrizie? Că nu este un pic și el un mormânt văruit, diferit în interior de ceea ce apare în extern? Probabil numai Isus și Sfânta Fecioară Maria au fost scutiți, în mod stabil și absolut, de orice formă de ipocrizie. Faptul mângâietor este că imediat ce unul spune: „Am fost ipocrit”, ipocrizia sa este învinsă.

„Dacă ochiul tău este sănătos”

Cuvântul lui Dumnezeu nu se limitează să condamne viciul ipocriziei; ea ne determină și să cultivăm virtutea opusă care este simplitatea. „Candela trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Mt 6,22). Cuvântul „simplitate” poate să aibă – și are și astăzi – sensul negativ de prostie, naivitate, superficialitate și imprudență. Isus se preocupă să excludă acest sens; după recomandarea: „Fiți simpli ca porumbeii” urmează invitația de a fi și „înțelepți ca șerpii” (Mt 10,16).

Sfântul Paul reia și aplică la viața comunității creștine învățătura evanghelică despre simplitate. În Scrisoarea către Romani scrie: „Cine dă să dea cu simplitate” (Rom 12,8). În primul rând se referă la cei care în comunitate sunt puși în fruntea operelor de caritate, însă recomandarea o aplică tuturor: nu numai celui care dă din banii săi, ci și celui care dă din propriul timp, din propria muncă. Sensul este de a nu cântări ceea ce se face pentru alții sau în propriul birou. Alessandro Manzoni care în romanul său „Logodnicii” a întrupat așa de bine spiritul Evangheliei, are o scenetă foarte delicată în această privință. Bunul croitor din sat „a întrerupt discursul de la sine, ca și cum ar fi fost cuprins de un gând. A stat un moment; apoi a pus împreună o farfurie cu mâncărurile care erau pe masă, și adăugând o pâine, a pus farfuria într-o față de masă și luând-o de cele patru colțuri a spus fetiței sale mai mari: – ia  de aici –. I-a dat în mâna cealaltă o sticlă de vin și a adăugat: – mergi aici la Maria văduva; lasă-i lucrurile astea și spune-i că este pentru a fi un pic veselă cu copiii săi. Dar cu manieră bună, fii atentă; să nu pară că tu îi dai de pomană”[5].

Apostolul Paul vorbește despre simplitate și într-un alt context care ne interesează în mod deosebit pentru că ține de Paște. Scriind corintenilor el spune: „Curățați aluatul cel vechi ca să fiți o frământătură nouă, așa cum sunteți, fără aluat, pentru că Pastele nostru, Cristos, a fost jertfit. Să sărbătorim, așadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al nelegiuirii, ci cu azimele sincerității și ale adevărului” (1Cor 5,7-8).

Sărbătoarea pe care apostolul invită s-o celebreze nu este o sărbătoare oarecare, ci sărbătoarea prin excelență, singura sărbătoare pe care creștinismul o cunoaște și o celebrează în primele trei secole ale istoriei sale, adică Paștele. În ajunul Paștelui, la 13 Nisan, ritualul ebraic poruncea ca stăpâna casei să curețe la lumina candelei toată casa, scotocind în toate ungherele, pentru a face să dispară orice mic vestigiu de pâine dospită și să celebreze astfel, ziua următoare, Paștele numai cu pâine azimă, simbol de curăție, noutate și integritate. În acest sens Isus numește ipocrizia un aluat, „aluatul fariseilor” (Lc 12,1).

Sfântul Paul vede în practica rituală ebraică o metaforă grandioasă a vieții creștine. Cristos a fost jertfit; El este adevăratul Paște pentru care cel vechi era o așteptare; așadar trebuie curățată casa interioară, inima, să ne despuiem de tot ceea ce este vechi și stricat, pentru a fi un „aluat nou”; să facem, și înlăuntrul nostru, marea curățenie de primăvară. Cuvântul grec heilikrineia care este tradus cu „sinceritate” conține ideea de strălucire solară (helios) și de încercare sau judecată (krino) și de aceea înseamnă o transparență solară, ceva care a fost încercat împotriva luminii și găsit curat.

Virtutea simplității are modelul cel mai sublim care se poate gândi: însuși Dumnezeu. Sfântul Augustin a scris: „Dumnezeu este întreit, dar nu este triplu”[6]. El este simplitatea înseși. Treimea nu distruge simplitatea lui Dumnezeu, pentru că simplitatea se referă la natură și natura lui Dumnezeu este una și simplă. Sfântul Toma preia cu fidelitate această moștenire, făcând din simplitate primul dintre atributele lui Dumnezeu[7].

Biblia exprimă tot acest adevăr în manieră concretă, prin intermediul imaginilor: „Dumnezeu este lumină și nu este întuneric în el” (1In 1,5). Lipsa oricărui amestec este și una din multiplele semnificații ale titlului divin Qadosh, Sfânt. Plinătate pură, simplitate pură. Marea mistică sfânta Ecaterina de Genova desemnează acest aspect al naturii divine, de care era îndrăgostită, cu înfățișare curată, curățenie, un termen care indică, în același timp, curăție și întregime, plinătate și omogenitate absolută. Dumnezeu este „dintr-o bucată”. Simplitatea lui Dumnezeu este „plinătate pură”; Lui, spune Scriptura, „nimic nu-i este adăugat și nimic nu-i este împuținat” (Sir 42,21). Deoarece este plinătate supremă, nimic nu-i poate fi adăugat; deoarece este curăție supremă, nimic nu-i poate fi luat. În noi cele două lucruri nu sunt unite niciodată; unul îl contrazice pe celălalt. Curăția noastră este obținută mereu luând ceva, purificându-ne, „luând răul din acțiunile noastre” (cf. Is 1,16).

Orice acțiune, deși mică, dacă este făcută cu intenție curată și simplă, ne face să fim „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Intenția curată și simplă adună forțele risipite ale sufletului, pregătește duhul și-l unește cu Dumnezeu. Ea este început, sfârșit și ornament al tuturor virtuților. Tinzând numai la Dumnezeu și judecând lucrurile în raport cu El, simplitatea respinge și învinge ficțiunea, ipocrizia și orice duplicitate… Această intenție curată și dreaptă este acel ochi sănătos despre care vorbește Isus în Evanghelie, care luminează tot trupul, adică toată viața și faptele omului și le păzește imune de păcat.

Cucerirea simplității este una dintre cele mai grele și mai frumoase ale drumului spiritual. Simplitatea este proprie a celui care a fost purificat de o adevărată pocăință, pentru că este rod al unei totale dezlipiri de noi înșine și al unei iubiri dezinteresate față de Cristos. Se ajunge la ea puțin câte puțin, fără a ne descuraja datorită căderilor, ci cu determinarea fermă de a-l căuta pe Dumnezeu pentru El însuși și nu pentru noi înșine.

Dacă pot să-mi permit să sugerez o propunere la sfârșitul acestei meditații, ea este de a căuta în psaltire, sau în liturgia orelor, psalmul 139; a-l recita lent și repetat, ca și cum l-am citit pentru prima dată, ba chiar ca și cum l-am compune noi înșine sau am fi primii care-l rostim. Dacă ipocrizia și duplicitatea constau în a căuta mai mult privirea oamenilor decât cea a lui Dumnezeu, aici găsim remediul cel mai eficace. A recita acest psalm este ca și cum ne-am supune unui soi de radiografie, ca și cum ne-am expune la razele X. Ne simțim străbătuți de la un capăt la altul de privirea lui Dumnezeu. Eu îmi amintesc mereu impresia pe care am avut-o atunci când pentru prima dată l-am recitat în modul pe care l-am spus. Începe așa:

„Doamne, tu mă observi de aproape și mă cunoști;

știi când mă așez și când mă scol;

pătrunzi de departe gândurile mele;

fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ți scapă;

toate cărările mele îți sunt cunoscute.

Înainte de a-mi ajunge cuvântul pe limbă,

tu, Doamne, îl cunoști deja…

Unde aș putea merge departe de duhul tău

și unde aș putea fugi dinaintea feței tale?

Dacă m-aș urca la cer, tu ești acolo;

dacă m-aș coborî în împărăția morților, tu ești de față.

Dacă aș lua aripile aurorei

și m-aș opri dincolo de mare,

și acolo mâna ta m-ar conduce

și dreapta ta m-ar ține.

Dacă aș spune: «Cel puțin întunericul să mă acopere

și lumina să devină noapte în jurul meu»,

dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine,

iar noaptea este luminoasă ca ziua și întunericul este ca lumina”.

Lucrul minunat este că această conștientizare că suntem sub privirea lui Dumnezeu nu creează un sentiment de rușine sau de suferință, ca acela care se simte observat și descoperit în gândurile sale cele mai secrete; dimpotrivă, dă bucurie pentru că înțelegem că este privirea unui tată care ne iubește și ne vrea desăvârșiți așa cum el este desăvârșit. De fapt, psalmistul termină rugăciunea sa cu strigătul exultant:

„Privește-mă cu luare-aminte, Dumnezeule,

și vezi inima mea, încearcă și cunoaște gândurile mele.

Vezi dacă nu merg pe o cale greșită

și condu-mă pe calea veșniciei”.

Da, vezi, Doamne, dacă urmăm o cale de minciună și condu-ne, în acest Post Mare, pe calea simplității și a transparenței. Amin.

Note:
[1] Cf. B. Pascal, Pensieri, 147 Br.
[2] La Rochefoucauld, Massime 218.
[3] Cf. Strack-Billerbeck, I, 718.
[4] Sf. Ioan al Crucii, Maxime, 20 și 21.
[5] Manzoni, I promessi sposi, cap. XXIV.
[6] Sf. Augustin, De Trinitate, VI, 7.
[7] Sf. Toma de Aquino, S. Th. I,3,7.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.03.2019
Publicarea pe acest sit: 15.03.2019
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.