Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru cea de-a 50-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
21 aprilie 2013

Iubiți frați și surori!

În a 50-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, care se va celebra la 21 aprilie 2013, a patra duminică a Paștelui, aș vrea să vă invit să reflectăm asupra temei: „Vocațiile, semn al speranței întemeiate pe credință”, care se înscrie bine în contextul Anului Credinței și în a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, în timpul Adunării conciliare, a instituit această Zi de invocație corală către Dumnezeu Tatăl pentru ca să continue să trimită lucrători pentru Biserica sa (cf. Mt 9,38). „Problema numărului suficient de preoți – a subliniat atunci Pontiful – atinge de aproape pe toți credincioșii: nu numai pentru că de ea depinde viitorul religios al societății creștine, ci și pentru că această problemă este indicator precis și incontestabil al vitalității de credință și de iubire a fiecărei comunități parohiale și diecezane și mărturie a sănătății morale a familiilor creștine. Acolo unde înmuguresc vocații numeroase la starea ecleziastică și călugărească, acolo se trăiește cu generozitate conform Evangheliei” (Paul al VI-lea, Radiomesaj, 11 aprilie 1964).

În aceste decenii, diferitele comunități ecleziale răspândite în toată lumea s-au adunat împreună în mod spiritual în fiecare an, în duminica a patra a Paștelui, pentru a implora de la Dumnezeu darul de vocații sfinte și pentru a repropune reflecției comune urgența răspunsului la chemarea divină. Această semnificativă întâlnire anuală a favorizat, de fapt, o puternică angajare de a pune tot mai mult în centrul spiritualității, al acțiunii pastorale și al rugăciunii credincioșilor importanța vocațiilor la preoție și la viața consacrată.

Speranța este așteptare a ceva pozitiv pentru viitor, dar care în același timp trebuie să susțină prezentul nostru, marcat adesea de insatisfacții și insuccese. Unde se întemeiază speranța noastră? Privind la istoria poporului lui Israel relatată în Vechiul Testament, vedem cu iese în evidență, chiar și în momentele de dificultate mai mare cum sunt acelea ale exilului, un element constant, amintit îndeosebi de profeți: amintirea promisiunilor făcute de Dumnezeu patriarhilor; amintire care cere să se imite atitudinea exemplară a lui Abraham, care, amintește apostolul Paul, „sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: așa va fi descendența ta” (Rom 4,18). Un adevăr mângâietor și iluminant care reiese din toată istoria mântuirii este, așadar, fidelitatea lui Dumnezeu față de alianță, la care s-a angajat și pe care a reînnoit-o ori de câte ori omul a încălcat-o cu infidelitatea, cu păcatul, din timpul potopului (cf. Gen 8,21-22) la cel al exodului și al drumului în deșert (cf. Dt 9,7); fidelitate a lui Dumnezeu care a ajuns să pecetluiască noua și veșnica alianță cu omul, prin sângele Fiului său, mort și înviat pentru mântuirea noastră.

În orice moment, mai ales în cele mai dificile, fidelitatea Domnului, autentică forță motrice a istoriei mântuirii, face să vibreze mereu inimile bărbaților și femeilor și îi întărește în speranța că vor ajunge într-o zi la „Țara promisă”. Aici se află fundamentul sigur al oricărei speranțe: Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri și este fidel față de cuvântul dat. Pentru acest motiv, în orice situație fericită sau nefavorabilă, putem să nutrim o speranță solidă și să ne rugăm cu psalmistul: „Numai în Dumnezeu își află sufletul meu odihna, pentru că numai în el este speranța mea” (Ps 62,6). Așadar, a avea speranță echivalează cu a avea încredere în Dumnezeul fidel, care-și menține promisiunile alianței. De aceea, credința și speranța sunt strâns unite. „«Speranță», de fapt, este un cuvânt central al credinței biblice – până acolo încât în diferite texte cuvintele «credință» și «speranță» par interschimbabile. Astfel, Scrisoarea către Evrei leagă strâns de «plinătatea credinței» (10,22) «neclintita mărturisire a speranței» (10,23). Și atunci când Prima Scrisoarea a lui Petru îi îndeamnă pe creștini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la logos-ul – sensul și motivația – speranței lor (cf. 3,15), «speranță» este echivalent cu «credință»” (Enciclica Spe salvi, 2).

Iubiți frați și surori, în ce constă fidelitatea lui Dumnezeu în care să ne încredem cu speranță puternică? În iubirea sa. El, care este Tată, revarsă în eu-l nostru cel mai profund, prin Duhul Sfânt, iubirea sa (cf. Rom 5,5). Și tocmai această iubire, manifestată pe deplin în Isus Cristos, interpelează existența noastră, cere un răspuns cu privire la ceea ce vrea să facă fiecare cu viața proprie, cu privire la ceea ce este dispus să pună în joc pentru a o realiza pe deplin. Iubirea lui Dumnezeu urmează uneori parcursuri inimaginabile, dar ajunge mereu la cei care se lasă găsiți. Așadar, speranța se hrănește cu această certitudine: „Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi” (1In 4,16). Și această iubire exigentă, profundă, care merge dincolo de superficialitate, ne dă curaj, ne face să sperăm în drumul vieții și în viitor, ne face să avem încredere în noi înșine, în istorie și în ceilalți. Aș vrea să mă adresez în mod deosebit vouă tinerilor și să vă repet: „Ce ar fi viața voastră fără această iubire? Dumnezeu se îngrijește de om de la creație până la sfârșitul timpurilor, când va duce la împlinire proiectul său de mântuire. În Domnul Înviat avem certitudinea speranței noastre” (Discurs adresat tinerilor din dieceza de San Marino-Montefeltro, 19 iunie 2011).

Cum s-a întâmplat în decursul existenței sale pământești, și astăzi Isus, Cel Înviat, trece de-a lungul drumurilor vieții noastre și ne vede cufundați în activitățile noastre, cu dorințele noastre și necesitățile noastre. Chiar în cotidian continuă să ne adreseze cuvântul său; ne cheamă să realizăm viața noastră cu El, singurul capabil să potolească setea noastră de speranță. El, Cel Viu în comunitatea de discipoli care este Biserica, și astăzi cheamă la urmarea lui. Și acest apel poate să vină în orice moment. Și astăzi Isus repetă: „Vino! Urmează-mă!” (Mc 10,21). Pentru a primi această invitație, trebuie să nu mai alegem singuri propriul drum. A-l urma înseamnă a scufunda propria voință în voința lui Isus, a-i da cu adevărat precedența, a-l pune pe primul loc față de tot ceea ce face parte din viața noastră: față de familie, față de muncă, față de interesele personale, față de noi înșine. Înseamnă a încredința propria viață Lui, a trăi cu El în profundă intimitate, a intra prin intermediul Lui în comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt și, prin urmare, cu frații și surorile. Și această comuniune de viață cu Isus este „locul” privilegiat unde se experimentează speranța și unde viața va fi liberă și deplină!

Vocațiile sacerdotale și călugărești se nasc din experiența întâlnirii personale cu Cristos, din dialogul sincer și încrezător cu El, pentru a intra în voința sa. Deci este necesar să se crească în experiența de credință, înțeleasă ca relație profundă cu Isus, ca ascultare interioară a glasului său, care răsună înlăuntrul nostru. Acest itinerar, care face capabili de a primi chemarea lui Dumnezeu, poate să aibă loc în cadrul comunităților creștine care trăiesc un intens climat de credință, o generoasă mărturie de adeziune la Evanghelie, o pasiune misionară care să inducă la totala dăruire se sine pentru Împărăția lui Dumnezeu, alimentat de apropierea de Sacramente, îndeosebi de Euharistie, și de o ferventă viață de rugăciune. Aceasta din urmă „trebuie, pe de o parte, să fie foarte personală, o confruntare a eu-lui meu cu Dumnezeu, cu Dumnezeul cel viu. Totuși, pe de altă parte, ea trebuie să fie mereu din nou condusă și luminată de marile rugăciuni ale Bisericii și ale sfinților, de rugăciunea liturgică, în care Domnul ne învață încontinuu să ne rugăm în modul corect” (Enciclica Spe salvi, 34).

Rugăciunea constantă și profundă face să crească credința comunității creștine, având certitudinea mereu reînnoită că Dumnezeu nu părăsește niciodată poporul său și că-l susține ridicând vocații speciale, la preoție și la viața consacrată, pentru ca să fie semne de speranță pentru lume. De fapt, preoții și persoanele consacrate sunt chemați să se dăruiască în mod necondiționat Poporului lui Dumnezeu, într-o slujire de iubire adusă Evangheliei și Bisericii, o slujire adusă acelei speranțe tari pe care numai deschiderea la orizontul lui Dumnezeu o poate dărui. De aceea ei, cu mărturia credinței lor și cu fervoarea lor apostolică, pot să transmită, îndeosebi noilor generații, dorința vie de a răspunde cu generozitate și prompt lui Cristos care cheamă să-l urmeze mai îndeaproape. Atunci când un discipol al lui Isus primește chemarea divină pentru a se dedica slujirii sacerdotale sau vieții consacrate, se manifestă unul din roadele cele mai coapte din comunitatea creștină, care ajută să se privească la viitorul Bisericii și la angajarea sa de evanghelizare cu deosebită încredere și speranță. De fapt, ea are nevoie mereu de noi lucrători pentru predicarea Evangheliei, pentru celebrarea Euharistiei, pentru Sacramentul Reconcilierii. De aceea, să nu lipsească preoți zeloși, care să știe să-i însoțească pe tineri ca „însoțitori de călătorie” pentru a-i ajuta să recunoască, în drumul uneori întortocheat și întunecat al vieții, pe Cristos, Cale, Adevăr și Viață (cf. In 14,6); pentru a le propune lor cu curaj evanghelic frumusețea slujirii lui Dumnezeu, a comunității creștine, a fraților. Preoți care să arate rodnicia unei angajări entuziasmante, care conferă un sens de plinătate propriei existențe, pentru că este întemeiată pe credința în Acela care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). La fel, doresc ca tinerii, în mijlocul atâtor propuneri superficiale și efemere, să știe să cultive atracția spre valori, țintele înalte, alegerile radicale, pentru o slujire a celorlalți pe urmele lui Isus. Dragi tineri, nu vă fie frică să-l urmați și să parcurgeți căile exigente și curajoase ale carității și angajării generoase! Așa veți fi fericiți să slujiți, veți fi martori ai acelei bucurii pe care lumea n-o poate da, veți fi flăcări vii ale unei iubiri infinite și veșnice, veți învăța „să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră” (1Pt 3,15)!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.10.2012
Publicarea pe acest sit: 18.12.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns