Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XLVI-a Zi Mondială a Păcii

Fericiți făcătorii de pace

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

1 ianuarie 2013

1. Fiecare an aduce cu sine așteptarea unei lumi mai bune. În această perspectivă, îl rog pe Dumnezeu, Tatăl omenirii, să ne dea înțelegerea și pacea, pentru ca să se poată împlini pentru toți aspirațiile după o viață fericită și prosperă.

La 50 de ani de începutul Conciliului al II-lea din Vatican, care a permis să se întărească misiunea Bisericii în lume, încurajează faptul de a constata că creștinii, ca popor al lui Dumnezeu în comuniune cu El și în drum printre oameni, se angajează în istorie împărtășind bucurii și speranțe, tristeți și neliniști[1], vestind mântuirea lui Cristos și promovând pacea pentru toți.

În realitate, timpurile noastre, marcate de globalizare, cu aspectele sale pozitive și negative, precum și de conflicte sângeroase încă în desfășurare și de amenințări de război, reclamă o angajare reînnoită și corală în căutarea binelui comun, a dezvoltării tuturor oamenilor și a omului întreg.

Alarmează focarele de tensiune și de contrapoziție provocate de inegalități crescânde între bogați și săraci, de prevalența unei mentalități egoiste și individualiste exprimată și de un capitalism financiar dezordonat. În afară de diferitele forme de terorism și de criminalitate internațională, sunt periculoase pentru pace acele fundamentalisme și acele fanatisme care distrug adevărata natură a religiei, chemată să favorizeze comuniunea și reconcilierea dintre oameni.

Și, totuși, multiplele opere de pace, de care este bogată lumea, mărturisesc vocația înnăscută a omenirii la pace. În fiecare persoană, dorința de pace este aspirație esențială și coincide, într-o anumită manieră, cu dorința unei vieți umane depline, fericite și bine realizate. Cu alte cuvinte, dorința de pace corespunde unui principiu moral fundamental, adică, obligației-dreptului unei dezvoltări integrale, sociale, comunitare, și asta face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la om. Omul este făcut pentru pacea care este dar al lui Dumnezeu.

Toate acestea mi-au sugerat să mă inspir pentru acest Mesaj din cuvintele lui Isus Cristos: „Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Fericirea evanghelică

2. Fericirile, proclamate de Isus (cf. Mt 5,3-12 și Lc 6,20-23), sunt promisiuni. De fapt, în tradiția biblică, genul literar al fericirii este unul care mereu aduce cu sine o veste bună, adică o evanghelie, care culmină într-o promisiune. Deci, fericirile nu sunt numai recomandări morale, a căror respectare prevede la timpul cuvenit – timp situat de obicei în cealaltă viață – p răsplată, adică o situație de fericire viitoare. Mai degrabă, fericirea constă în împlinirea unei promisiuni adresate tuturor celor care se lasă conduși de exigențele adevărului, dreptății și iubirii. Cei care se încred în Dumnezeu și în promisiunile sale apar adesea în ochii lumii naivi sau departe de realitate. Ei bine, Isus le declară lor că nu numai în cealaltă viață, ci deja în această viață vor descoperi că sunt fii ai lui Dumnezeu și că din totdeauna și pentru totdeauna Dumnezeu este complet solidar cu ei. Vor înțelege că nu sunt singuri, pentru că El este de partea celor care se angajează pentru adevăr, dreptate și iubire. Isus, revelație a iubirii Tatălui, nu ezită să se ofere în jertfirea de sine însuși. Atunci când este primit Isus Cristos, Om-Dumnezeu, se trăiește experiența fericită a unui dar imens: împărtășirea vieții însăși a lui Dumnezeu, adică viața harului, garanție a unei existențe pe deplin fericite. Isus Cristos ne dăruiește, îndeosebi, pacea adevărată care se naște din întâlnirea încrezătoare a omului cu Dumnezeu.

Fericirea lui Isus spune că pacea este dar mesianic și operă umană în același timp. În realitate, pacea presupune un umanism deschis la transcendență. Este rod al darului reciproc, al unei îmbogățiri reciproce, grație darului care provine din Dumnezeu și permite să se trăiască împreună cu ceilalți și pentru ceilalți. Etica păcii este etică a comuniunii și a împărtășirii. Așadar, este indispensabil ca diferitele culturi de astăzi să depășească antropologii și etici bazate pe argumente teoretico-practice pur și simplu subiectiviste și pragmatice, în virtutea cărora raporturile conviețuirii sunt inspirate din criterii de putere sau de profit, mijloacele devin scopuri și viceversa, cultura și educația sunt centrate numai pe instrumente, pe tehnici și pe eficiență. Precondiție a păcii este desființarea dictaturii relativismului și a tezei despre o morală complet autonomă, care împiedică recunoașterea legii morale naturale de care nu se poate face abstracție, scrise de Dumnezeu în conștiința fiecărui om. Pacea este construire a conviețuirii în termeni raționali și morali, sprijinindu-ne pe un fundament a cărui măsură nu este creată de om, ci de Dumnezeu. „Domnul va da putere poporului său, va binecuvânta poporul său cu pace”, amintește Psalmul 29 (v. 11).

Pacea: dar al lui Dumnezeu și operă a omului

3. Pacea se referă la integritatea persoanei umane și subînțelege implicarea omului întreg. Este pace cu Dumnezeu, în trăirea conform voinței sale. Este pace interioară cu noi înșine și pace exterioară cu aproapele și cu toată creația. Comportă în mod deosebit, așa cum a scris fericitul Ioan al XXIII-lea în Enciclica Pacem in terris, a cărei a cincizecea aniversare va fi peste câteva luni, construirea unei conviețuiri întemeiate pe adevăr, pe libertate, pe iubire și pe dreptate[2]. Negarea a ceea ce constituie adevărata natură a ființei umane, în dimensiunile sale esențiale, în capacitatea sa intrinsecă de a cunoaște adevărul și binele și, în ultimă analiză, pe Dumnezeu însuși, pune în pericol construirea păcii. Fără adevărul despre om, înscris de Creator în inima sa, libertatea și iubirea slăbesc, dreptatea își pierde fundamentul exercitării sale.

Pentru a deveni autentici făcători de pace sunt fundamentale atenția față de dimensiunea transcendentă și colocviul constant cu Dumnezeu, Tată milostiv, prin care se imploră răscumpărarea dobândită nouă de Fiul său Unicul Născut. Astfel omul poate să învingă acel germen de întunecare și de negare a păcii care este păcatul în toate formele sale: egoism și violență, aviditate și voință de putere și de dominare, intoleranță, ură și structuri nedrepte.

Realizarea păcii depinde mai ales de recunoașterea faptului de a fi, în Dumnezeu, o unică familie umană. Ea se structurează, așa cum a învățat Enciclica Pacem in terris, prin relații interpersonale și instituții sprijinite și însuflețite de un „noi” comunitar, care implică o ordine morală, internă și externă, în care se recunosc cu sinceritate, după adevăr și dreptate, drepturile reciproce și obligațiile reciproce. Pacea este ordinea însuflețită și integrată de iubire, așa încât să simțim ca proprii necesitățile și exigențele celuilalt, să-i facem părtași pe ceilalți de propriile bunuri și să facem tot mai răspândită în lume comuniunea valorilor spirituale. este ordine realizată în libertate, adică în modul în care se potrivește demnității de persoane, care prin însăși natura lor rațională, asumă responsabilitatea propriei activități[3].

Pacea nu este un vis, nu este o utopie: este posibilă. Ochii noștri trebuie să vadă mai în profunzime, sub suprafața aparențelor și a fenomenelor, pentru a observa o realitate pozitivă care există în inimi, pentru că orice om este creat după chipul lui Dumnezeu și este chemat să crească, contribuind la edificarea unei lumi noi. De fapt, însuși Dumnezeu, prin întruparea Fiului și răscumpărarea realizată de El, a intrat în istorie făcând să apară o nouă creație și o nouă alianță între Dumnezeu și om (cf.Gen 31,31-34), dându-ne posibilitatea de a avea „o inimă nouă” și „un duh nou” (cf. Ez 36,26).

Tocmai pentru aceasta, Biserica este convinsă că există urgența unei noi vestiri a lui Isus Cristos, primul și principalul factor al dezvoltării integrale a popoarelor și chiar al păcii. De fapt, Isus este pacea noastră, dreptatea noastră, reconcilierea noastră (cf. Ef 2,14; 2Cor 5,18). Făcătorul de pace, conform fericirii lui Isus, este cel care caută binele celuilalt, binele deplin al sufletului și al trupului, astăzi și mâine.

Din această învățătură se poate deduce că orice persoană și orice comunitate – religioasă, civilă, educativă și culturală – este chemată să realizeze pacea. Pacea este în mod principal realizare a binelui comun a diferitelor societăți, primare și intermediare, naționale, internaționale și în cea mondială. Tocmai pentru aceasta se poate considera că drumurile de realizare a binelui comun sunt și drumurile care trebuie parcurse pentru a obține pacea.

Făcători de pace sunt aceia care iubesc, apără și promovează viața în integralitatea sa

4. Calea de realizare a binelui comun și a păcii este înainte de toate respectul față de viața umană, considerată în multiplicitatea aspectelor sale, începând de la zămislirea sa, în dezvoltarea sa și până la sfârșitul său natural. Așadar, adevărați făcători de pace sunt aceia care iubesc, apără și promovează viața umană în toate dimensiunile sale: personală, comunitară și transcendentă. Viața în plinătate este apogeul păcii. Cine vrea pacea nu poate să tolereze atentate și delicte împotriva vieții.

Cei care nu apreciază suficient valoarea vieții umane și, prin urmare, susțin de exemplu liberalizarea avortului, probabil că nu-și dau seama că în felul acest propun urmărirea unei păci iluzorii. Fuga de responsabilități, care slăbește persoana umană, și cu atât mai mult uciderea unei ființe lipsite de apărare și nevinovate, nu vor putea produce niciodată fericire sau pace. De fapt, cum se poate cred că se realizează pacea, dezvoltarea integrală a popoarelor sau chiar salvgardarea ambientului, fără ca să fie tutelat dreptul la viață al celor mai slabi, începând de la cei care trebuie să se nască? Orice lezare adusă vieții, în special în începutul său, provoacă în mod inevitabil daune ireparabile dezvoltării, păcii, ambientului. Nici nu este corect a codifica în manieră ascunsă false drepturi și măsuri arbitrare, care, bazate pe o viziune reductivă și relativistă despre ființa umană și pe folosirea abilă de expresii ambigue, menite să favorizeze un pretins drept la avort și la eutanasie, amenință dreptul fundamental la viață.

Și structura naturală a căsătoriei trebuie recunoscută și promovată, ca unire între un bărbat și o femeie, față de tentativele de a o face echivalentă din punct de vedere juridic cu forme de unire radical diferite care, în realitate, îi dăunează și contribuie la destabilizarea ei, întunecând caracterul său special și rolul său social de neînlocuit.

Aceste principii nu sunt adevăruri de credință, nici nu sunt numai o derivație a dreptului la libertate religioasă. Ele sunt înscrise chiar în natura umană, pot fi recunoscute cu rațiunea, deci sunt comune pentru toată omenirea. Acțiunea Bisericii în promovarea lor nu are, deci, caracter confesional, ci este îndreptată către toate persoanele, făcând abstracție de afilierea lor religioasă. Această acțiune este cu atât mai necesară cu cât aceste principii sunt mai negate sau rău înțelese, pentru că asta constituie o ofensă împotriva adevărului persoanei umane, o rană gravă provocată dreptății și păcii.

De aceea, este și o cooperare importantă la pace faptul ca orânduirile juridice și administrarea justiției să recunoască dreptul la folosirea principiului obiecției de conștiință față de legi și măsuri guvernamentale care atentează împotriva demnității umane, cum sunt avortul și eutanasia.

Între drepturile umane fundamentale, și pentru viața pașnică a popoarelor, există cel al fiecărui om și al comunităților la libertatea religioasă. În acest moment istoric, devine tot mai important ca acest drept să fie promovat nu numai din punct de vedere negativ, ca libertate de – de exemplu, de obligații și constrângeri cu privire la libertatea de a alege propria religie -, ci și din punct de vedere pozitiv, în diferitele sale articulații, ca libertate de: de exemplu, de a mărturisi propria religie, de a vesti și a comunica învățătura ei; de a îndeplini activități educative, de binefacere și de asistență care permit să se aplice preceptele religioase; de a exista și a acționa ca organisme sociale, structurate conform principiilor doctrinale și scopurilor instituționale care îi sunt proprii. Din păcate, chiar și în țări cu veche tradiție creștină se înmulțesc episoadele de intoleranță religioasă, în special față de creștinism și față de cei care pur și simplu îmbracă semnele identitare ale propriei religii.

Făcătorul de pace trebuie să țină cont și de faptul că, la porțiuni crescânde din opinia publică, ideologiile liberalismului radical și a tehnocrației insinuează convingerea că creșterea economică trebuie obținută chiar și cu prețul eroziunii funcției sociale a statului și a rețelelor de solidaritate din societatea civilă, precum și a drepturilor și a obligațiilor sociale. Ori, trebuie considerat că aceste drepturi și obligații sunt fundamentale pentru deplina realizare a altora, începând de la cele civile și politice.

Între drepturile și obligațiile sociale amenințate mai mult astăzi este dreptul la muncă. Acest lucru se datorează faptului că tot mai mult munca și justa recunoaștere a statutului juridic al muncitorilor nu sunt valorizate în mod corespunzător pentru că dezvoltarea economică ar depinde mai ales de libertatea deplină a piețelor. Munca este considerată astfel o variabilă dependentă de mecanismele economice și financiare. În această privință, reafirm că demnitatea omului, precum și motivațiile economice, sociale și politice, cer ca să se continue „urmărirea ca prioritate a obiectivului accesului la muncă sau a menținerii sale, pentru toți”[4]. În vederea realizării acestui obiectiv ambițios este precondiție o reînnoită analizare a muncii, bazată pe principii etice și valori spirituale, care să fortifice concepția despre ea ca bun fundamental pentru persoană, familie, societate. Unui astfel de bun îi corespund o obligație și un drept care cer politici curajoase și noi ale muncii pentru toți.

A construi binele păcii printr-un nou model de dezvoltare și de economie

5. Din mai multe părți este recunoscut că astăzi este necesar un nou model de dezvoltare, precum și de o nouă privire asupra economiei. Fie o dezvoltare integrală, solidară și sustenabilă, fie binele comun cer o corect scară de bunuri-valori, care se poate structura avându-l pe Dumnezeu ca referință ultimă. Nu este suficient a avea la dispoziție multe mijloace și multe oportunități de alegere, fie ele și apreciabile. Atât multiplele bunuri funcționale pentru dezvoltare, cât și oportunitățile de alegere trebuie să fie folosite după perspectiva unei vieți bune, a unei conduite corecte care să recunoască primatul dimensiunii spirituale și apelul la realizarea binelui comun. În caz contrar, ei își pierd justa lor valență, ajungând să se adore noi idoli.

Pentru a ieși din actuala criză financiară și economică – ce are ca efect o creștere a inegalităților – sunt necesare persoane, grupuri, instituții care să promoveze viața favorizând creativitatea umană pentru a scoate, chiar și din criză, o ocazie de discernământ și de un nou model economic. Cel care a prevalat în ultimele decenii cerea căutarea maximizării profitului și a consumului, într-o optică individualistă și egoistă, menită să evalueze persoanele numai după capacitatea lor de a răspunde la exigențele competitivității. În schimb, într-o altă perspectivă, succesul adevărat și durabil se obține cu dăruirea de sine, a propriilor capacități intelectuale, a propriei acțiuni întreprinzătoare, pentru că dezvoltarea economică trăibilă, adică în mod autentic umană, are nevoie de principiul de gratuitate ca exprimare a fraternității și a legicii dăruirii[5]. Concret, în activitatea economică făcătorul de pace se configurează ca acela care instaurează cu colaboratorii și colegii, cu cei care comandă produse și cei care folosesc produse, raporturi de lealitate și de reciprocitate. El exercită activitatea economică pentru binele comun, trăiește angajarea sa drept ceva care merge dincolo de propriul interes, în folosul generațiilor prezente și viitoare. Astfel lucrează nu numai pentru el, ci și pentru a da celorlalți un viitor și o muncă demnă.

În domeniul economic sunt cerute, în special din partea statelor, politici de dezvoltare industrială și agricolă care să aibă grijă de progresul social și de universalizarea unui stat de drept și democratic. Apoi este fundamentală și de care nu se poate face abstracție structurarea etică a piețelor monetare, financiare și comerciale; ele trebuie stabilizate și coordonate și controlate mai mult, în așa fel încât să nu aducă daune celor mai săraci. În afară de asta, grija numeroșilor făcători de pace trebuie să se îndrepte – cu mai mare curaj față de cum s-a făcut până astăzi – spre analizarea crizei alimentare, mult mai gravă decât cea financiară. Tema siguranței aprovizionărilor alimentare a redevenit centrală în agenda politică internațională, din cauza crizelor legate, printre altele, de oscilațiile rapide ale prețurilor materiilor prime agricole, de comportamente iresponsabile din parte unor operatori economici și de un insuficient control din partea guvernelor și a comunității internaționale. Pentru a face față acestei crize, făcătorii de pace sunt chemați să acționeze împreună în spirit de solidaritate, de la nivelul local la cel internațional, cu obiectivul de a-i pune pe agricultori, îndeosebi în realitățile rurale mici, în măsură să-și poată desfășura activitatea lor în mod demn și sustenabil din punct de vedere social, ambiental și economic.

Educația pentru o cultură a păcii: rolul familiei și al instituțiilor

6. Doresc să reafirm cu putere că numeroșii făcători de pace sunt chemați să cultive pasiunea față de binele comun al familiei și față de dreptatea socială, precum și angajarea unei educații sociale trainice.

Nimeni nu poate ignora sau subevalua rolul decisiv al familiei, celulă de bază a societății din punct de vedere demografic, etic, pedagogic, economic și politic. Ea are o vocație naturală de a promova viața: însoțește persoanele în creșterea lor și le solicită la potențarea reciprocă prin îngrijirea reciprocă. În special, familia creștină poartă în sine proiectul germinal al educației persoanelor după măsura iubirii divine. Familia este unul din subiecții sociali indispensabili în realizarea unei culturi a păcii. Trebuie tutelat dreptul părinților și rolul lor primar în educarea copiilor, în primul rând în domeniul moral și religios. În familie se nasc și cresc făcătorii de pace, viitorii promotori ai unei culturi a vieții și a iubirii[6].

În această imensă misiune de educație la pace sunt implicate îndeosebi comunitățile religioase. Biserica se simte părtașă de o așa de mare responsabilitate prin noua evanghelizare, care are ca elemente fundamentale convertirea la adevărul și la iubirea lui Cristos și, prin urmare, renașterea spirituală și morală a persoanelor și a societăților. Întâlnirea cu Isus Cristos plăsmuiește făcătorii de pace angajându-i la comuniune și la depășirea nedreptății.

O misiune specială în ceea ce privește pacea o au instituțiile culturale, școlare și universitare. De la acestea se cere o însemnată contribuție nu numai la formarea de noi generații de leader, ci și la reînnoirea instituțiilor publice, naționale și internaționale. Ele pot contribui și la o reflecție științifică ce să înrădăcineze activitățile economice și financiare într-un solid fundament antropologic și etic. Lumea actuală, îndeosebi cea politică, are nevoie de sprijinul unei noi gândiri, al unei noi sinteze culturale, pentru a depăși tehnicismele și a armoniza multiplele tendințe politice în vederea binelui comun. El, considerat ca ansamblu de relații interpersonale și instituționale pozitive, în slujba creșterii integrale a indivizilor și a grupurilor, este la baza oricărei educații adevărate la pace.

O pedagogie a făcătorului de pace

7. Reiese, în concluzie, necesitatea de a propune și a promova o pedagogie a păcii. Ea cere o bogată viață interioară, referințe morale clare și trainice, atitudini și stiluri de viață corespunzătoare. De fapt, operele de pace contribuie la realizarea binelui comun și creează interesul pentru pace, educând la ea. Gândurile, cuvintele și gesturile de pace creează o mentalitate și o cultură a păcii, o atmosferă de respect, de onestitate și de cordialitate. Așadar, oamenii trebuie învățați să se iubească și să se educe la pace și să trăiască binevoitor, mai mult decât cu simpla toleranță. Încurajarea fundamentală este aceea de „a spune nu răzbunării, de a recunoaște propriile greșeli, de a accepta scuzele fără a le căuta și, în sfârșit, de a ierta”[7], în așa fel încât greșelile și ofensele să poată fi recunoscute în adevăr pentru a înainta împreună spre reconciliere. Acest lucru cere răspândirea unei pedagogii a iertării. De fapt, răul se învinge cu binele, iar dreptatea trebuie căutată imitându-l pe Dumnezeu Tatăl care-i iubește pe toți fiii săi (cf. Mt 5,21-48). Este o muncă lentă, pentru că presupune o evoluție spirituală, o educare la valorile cele mai înalte, o viziune nouă despre istoria umană. Trebuie renunțat la pacea falsă pe care o promit idolii din lumea aceasta și la pericolele care o însoțesc, la acea pace falsă care face conștiințele tot mai insensibile, care duce spre concentrarea asupra sieși, spre o existență atrofiată trăită în indiferență. Dimpotrivă, pedagogia păcii implică acțiune, compasiune, solidaritate, curaj și perseverență.

Isus întrupează ansamblul acestor atitudini în existența sa, până la dăruire totală de sine, până la „pierderea vieții” (cf. Mt 10,39; Lc 17,33; In 12,25). El le promite discipolilor săi că, mai devreme sau mai târziu, vor face descoperirea extraordinară despre care am vorbit la început, adică faptul că în lume există Dumnezeu, Dumnezeul lui Isus, pe deplin solidar cu oamenii. În acest context, aș vrea să amintesc rugăciunea cu care se cere lui Dumnezeu să ne facă instrumente ale păcii sale, pentru a duce iubirea sa acolo unde este ură, iertarea sa acolo unde este ofensă, adevărata credință acolo unde este îndoială. La rândul nostru, împreună cu fericitul Ioan al XXIII-lea, să-i cerem lui Dumnezeu ca să-i lumineze pe responsabilii popoarelor, pentru ca alături de grija față de justa bunăstare a cetățenilor lor să garanteze și să apere darul prețios al păcii; să aprindă voințele tuturor ca să depășească barierele care despart, ca să întărească legăturile carității reciproce, ca să-i înțeleagă pe ceilalți și ca să-i ierte pe cei care au adus injurii, așa încât în virtutea acțiunii sale, toate popoarele de pe pământ să se înfrățească și să înflorească în ele și mereu să domnească multdorita pace[8].

Cu această invocație, doresc ca toți să poată fi adevărați făcători și constructori de pace, în așa fel încât cetatea omului să crească în înțelegere fraternă, în prosperitate și în pace.

 

Note


[1] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 1. 

[2] Cf. Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963): AAS 55 (1963), 265-266.

[3] Cf. ibid.: AAS 55 (1963), 266.

[4] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 32: AAS 101 (2009), 666-667. 

[5] Cf. ibid., 34 și 36: AAS 101 (2009), 668-670 și 671-672.

[6] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1994 (8 decembrie 1993): AAS 86 (1994), 156-162.

[7] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs cu ocazia Întâlnirii cu membrii guvernului, ai instituțiilor Republicii, cu corpul diplomatic, conducătorii religioși și reprezentanți din lumea culturii, Baabda-Liban (15 septembrie 2012): L’Osservatore Romano, 16 septembrie 2012, pag. 7.

[8] Cf. Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963): AAS 55 (1963), 304.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2012
Publicarea pe acest sit: 18.12.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns