Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor

A LXXXII-a Zi Mondială a Misiunilor

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
19 octombrie 2008

Iubiți frați și surori,

Cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor, aș vrea să vă invit să reflectăm asupra urgenței care rămâne de a vesti evanghelia și în acest timp al nostru. Mandatul misionar continuă să fie o prioritate absolută pentru toți cei botezați, chemați să fie „slujitori și apostoli ai lui Isus Cristos” la acest început de mileniu. Veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, afirma deja în Exortația apostolică Evangelii nuntiandi că „a evangheliza este harul, vocația proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă” (nr. 14). Ca model al acestei angajări apostolice, îmi place să-l indic în mod deosebit pe sfântul Paul, apostolul neamurilor, pentru că anul acesta celebrăm un jubileu special dedicat lui. Este Anul Paulin, care ne oferă oportunitatea de a familiariza cu acest măreț apostol, care a avut vocația de a proclama neamurilor evanghelia, după cum îi prevestise Domnul: „Mergi, pentru că eu te trimit departe, între păgâni” (Fap 22,21). Cum să nu profităm de oportunitatea oferită de acest jubileu special Bisericilor locale, comunităților creștine și fiecărui credincios, pentru a răspândi până la marginile lumii vestirea evangheliei, puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred în el (Rom 1,16)?

1. Omenirea are nevoie de eliberare

Omenirea are nevoie să fie eliberată și răscumpărată. Însăși creația – spune sfântul Paul – suferă și nutrește speranța de a intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19-22). Aceste cuvinte sunt adevărate și în lumea de astăzi. Creația suferă. Omenirea suferă și așteaptă adevărata libertate, așteaptă o lume diferită, mai bună; așteaptă „răscumpărarea”. Și în fond știe că această lume nouă așteptată presupune un om nou, presupune „fii ai lui Dumnezeu”. Să vedem mai îndeaproape situația lumii de astăzi. Panorama internațională, dacă, pe de o parte, prezintă perspective de dezvoltare economică și socială promițătoare, pe de altă parte, oferă atenției noastre câteva preocupări puternice în ceea ce privește însuși viitorul omului. Violența, nu în puține cazuri, marchează relațiile dintre indivizi și popoare; sărăcia oprimă milioane de locuitori; discriminările și uneori chiar persecuțiile pentru motive rasiale, culturale și religioase, determină atâtea persoane să fugă din țările lor pentru a căuta în altă parte refugiu și ocrotire; progresul tehnologic, atunci când nu are ca scop demnitatea și binele omului, nici nu este îndreptat spre o dezvoltare solidară, își pierde potențialitatea de factor de speranță și, din contra, riscă să întețească dezechilibrele și nedreptățile deja existente. În afară de asta, există o amenințare constantă în ceea ce privește raportul om-ambient datorat folosirii fără discernământ a resurselor, cu repercusiuni asupra însăși sănătății fizice și mintale a ființei umane. Apoi viitorul omului este pus în pericol de atentatele la viața lui, atentate care capătă diferite forme și modalități.

În fața acestui scenariu „suntem apăsați de neliniște, oscilând între speranță și angoasă” (Constituția Gaudium et spes, 4) și îngrijorați ne întrebăm: Ce va fi cu omenirea și cu creația? Există speranță pentru viitor sau, mai bine zis, există un viitor pentru omenire? Și cum va fi acest viitor? Răspunsul la aceste întrebări ne vine nouă celor care credem din evanghelie. Cristos este viitorul nostru și, așa cum am scris în Scrisoarea enciclică Spe salvi, evanghelia sa este comunicare care „schimbă viața”, dăruiește speranța, deschide larg poarta întunecată a timpului și luminează viitorul omenirii și al universului (cf. nr. 2).

Sfântul Paul a înțeles bine că numai în Cristos omenirea poate să găsească răscumpărare și speranță. De aceea simțea stimulantă și urgentă misiunea de „a vesti promisiunea vieții în Cristos Isus” (2Tim 1,1), „speranța noastră” (1Tim 1,1), pentru ca toate neamurile să poată participa la aceeași moștenire și să fie părtașe de promisiune prin intermediul evangheliei (cf. Ef 3,6). Era conștient că, lipsită de Cristos, omenirea este „fără speranță și fără Dumnezeu în lume (Ef 2,12) – fără speranță pentru că este fără Dumnezeu” (Spe salvi, 3). De fapt, „cine nu-l cunoaște pe Dumnezeu, deși poate avea speranțe multiple, în fond este fără speranță, fără marea speranță care susține toată viața (Ef 2,12)” (ivi, 27).

2. Misiunea este chestiune de iubire

Așadar este o datorie urgentă pentru toți a-l vesti pe Cristos și mesajul său mântuitor. „Vai mie – afirma sfântul Paul – dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Pe drumul Damascului el a experimentat și a înțeles că răscumpărarea și misiunea sunt lucrare a lui Dumnezeu și a iubirii sale. Iubirea lui Cristos l-a făcut să străbată drumurile Imperiului Roman ca vestitor, apostol, propovăduitor, învățător al evangheliei, pentru care se proclama „ambasador în lanțuri” (Ef 6,20). Caritatea divină l-a făcut „totul pentru toți, ca să-i câștige măcar pe unii” (1Cor 9,22). Privind la experiența sfântului Paul, înțelegem că activitatea misionară este răspuns la iubirea cu care ne iubește Dumnezeu. Iubirea lui ne răscumpără și ne stimulează spre missio ad gentes; este energia spirituală capabilă să facă să crească în familia umană armonia, dreptatea, comuniunea între persoane, rase și popoare, la care aspiră toți (cf. Enciclica Deus caritas est, 12). De aceea, Dumnezeu, care este iubire, conduce Biserica spre frontierele omenirii și-i cheamă pe evanghelizatori să soarbă „din acel prim izvor originar care este Isus Cristos, din a cărui inimă străpunsă izvorăște iubirea lui Dumnezeu” (Deus caritas est, 7). Numai din acest izvor se pot lua atenția, tandrețea, compasiunea, primirea, disponibilitatea, interesul față de problemele oamenilor și toate celelalte virtuți necesare mesagerilor evangheliei pentru a părăsi toate și a se dedica total și necondiționat răspândirii parfumului carității lui Cristos în lume.

3. A evangheliza mereu

În timp ce rămâne necesară și urgentă prima evanghelizare în destule regiuni din lume, numărul redus al clerului și lipsa de vocații îndurerează astăzi diferite dieceze și institute de viață consacrată. Este important de a reafirma că, și în prezența dificultăților crescânde, mandatul lui Cristos de a evangheliza toate neamurile rămâne o prioritate. Nici un motiv nu poate justifica o încetinire sau o oprire momentană a ei, deoarece „mandatul de a-i evangheliza pe toți oamenii constituie viața și misiunea esențială a Bisericii” (Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 14). Misiune care „este încă la începuturi și noi trebuie să ne angajăm cu toate forțele în slujba ei” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Redemptoris missio, 1). Cum să nu ne gândim aici la macedoneanul care, apărut în vis lui Paul, striga: „Treci în Macedonia și ajută-ne”? Astăzi sunt nenumărați aceia care așteaptă vestirea evangheliei, aceia care sunt însetați de speranță și de iubire. Cei care se lasă interpelați profund de această cerere de ajutor care se ridică din omenire, lasă toate pentru Cristos și transmit oamenilor credința și iubirea față de el! (cf. Spe salvi, 8).

4. „Vai mie dacă nu evanghelizez” (1Cor 9,16)

Iubiți frați și surori, „duc in altum„! Să înaintăm în larg în marea vastă a lumii și, urmând invitația lui Isus, să aruncăm mrejele fără frică, încrezători în ajutorul său constant. Ne amintește sfântul Paul că nu este o laudă a predica evanghelia (cf. 1Cor 9,16), ci o misiune și o bucurie. Iubiți frați episcopi, urmând exemplul lui Paul, fiecare să se simtă „prizonier al lui Cristos pentru neamuri” (Ef 3,1), știind că putem conta în dificultăți și în încercări pe forța care vine de la el. Episcopul este consacrat nu numai pentru dieceza lui, ci pentru mântuirea întregii lumi (cf. Enciclica Redemptoris missio, 63). Asemenea apostolului Paul, este chemat să se îndrepte spre cei de departe care încă nu-l cunosc pe Cristos sau încă nu au experimentat iubirea lui eliberatoare; angajarea lui este de a face misionară toată comunitatea diecezană, contribuind de bunăvoie, în funcție de posibilități, să trimită preoți și laici la alte Biserici pentru slujirea de evanghelizare. Missio ad gentes devine astfel principiul unificator și convergent al întregii sale activități pastorale și caritative.

Voi, dragi preoți, primii colaboratori ai episcopilor, fiți păstori generoși și evanghelizatori entuziaști! Nu puțini dintre voi, în aceste decenii, au mers în teritoriile de misiune în urma Enciclicei Fidei donum, de la a cărei apariție am comemorat cu puțin timp în urmă 50 de ani, și cu care veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Pius al XII-lea, a dat impuls cooperării dintre Biserici. Am încredere că nu va scădea această tensiune misionară în Bisericile locale, în pofida numărului redus al clerului care îndurerează multe dintre ele.

Și voi, dragi călugări și călugărițe, însemnați prin vocație de o puternică amprentă misionară, duceți vestea evangheliei la toți, în special la cei de departe, printr-o mărturie coerentă a lui Cristos și o urmare radicală a evangheliei sale.

La răspândirea evangheliei sunteți chemați să luați parte, în manieră tot mai relevantă voi toți, dragi credincioși laici, care lucrați în diferitele domenii ale societății. Astfel se deschide în fața voastră un areopag complex și multiform care trebuie evanghelizat: lumea. Mărturisiți cu viața voastră că toți creștinii „aparțin unei societăți noi, spre care se îndreaptă și care, în pelerinajul lor, este anticipată” (Spe salvi, 4).

5. Concluzie

Iubiți frați și surori, celebrarea Zilei Mondiale a Misiunilor să vă încurajeze pe toți să conștientizați din nou necesitatea urgentă de a vesti evanghelia. Nu pot să nu prezint cu apreciere vie contribuția Operelor Misionare Pontificale la acțiunea evanghelizatoare a Bisericii. Le mulțumesc pentru sprijinul pe care-l oferă tuturor comunităților, în special celor tinere. Ele sunt un instrument valabil pentru a anima și a forma în mod misionar poporul lui Dumnezeu și alimentează comuniunea de persoane și de bunuri între diferitele părți ale trupului mistic al lui Cristos. Colecta, care este făcută în Ziua Mondială a Misiunilor în toate parohiile să fie semn de comuniune și de grijă reciprocă între Biserici. În sfârșit să se intensifice tot mai mult în poporul creștin rugăciunea, mijloc spiritual indispensabil pentru a răspândi printre toate popoarele lumina lui Cristos, „lumină prin excelență” care luminează „întunericul istoriei” (Spe salvi, 49). În timp ce încredințez Domnului munca apostolică a misionarilor, a Bisericilor răspândite în lume și a credincioșilor angajați în diferite activități misionare, invocând mijlocirea apostolului Paul și a Preasfintei Fecioare Maria, „Arca vie a alianței”, Steaua evanghelizării și a speranței, vă împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Vatican, 11 mai 2008