Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbul de felicitări de Crăciun
Vatican, 23 decembrie 2021

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Ca în fiecare an, avem ocazia să ne întâlnim la puține zile de sărbătoarea Crăciunului. Este un mod pentru a spune „cu glas tare” fraternitatea noastră prin schimbul urărilor de Crăciun, dar este și un moment de reflecție și de verificare pentru fiecare dintre noi, pentru ca lumina Cuvântului care se face trup să ne arate tot mai bine cine suntem și misiunea noastră.

Toți o știm: misterul Crăciunului este misterul lui Dumnezeu care vine în lume pe calea umilinței. S-a făcut trup: acea mare synkatabasis. Acest timp pare că a uitat umilința, sau pare că pur și simplu o izolat-o la o formă de moralism, golind-o de forța năvalnică de care este înzestrată.

Dar dacă ar trebui să exprimăm tot misterul Crăciunului într-un cuvânt, cred că umilință este cuvântul care ne poate ajuta mai mult. Evangheliile ne vorbesc despre un scenariu sărac, sobru, nepotrivit să primească o femeie care urmează să nască. Și totuși Regele regilor vine în lume neatrăgând atenția, ci provocând o atracție misterioasă în inimile celor care simt prezența năvalnică a unei noutăți care urmează să schimbe istoria. Pentru aceasta îmi place să mă gândesc precum și să spun că umilința a fost ușa sa de intrare și ne invită, pe noi toți, să trecem prin ea. Îmi vine în minte acel text din Exerciții: nu se poate merge înainte fără umilință și nu se poate merge înainte în umilință fără umiliri. Și sfântul Ignațiu ne spune să cerem umilirile.

Nu este ușor de a înțelege ce este umilința. Ea este rezultatul unei schimbări pe care însuși Duhul o realizează în noi prin istoria pe care o trăim, cum i s-a întâmplat de exemplu lui Naaman sirianul (cf. 2Rg 5). Acest personaj se bucura, în epoca profetului Elizeu, de o mare faimă. Era un general de vază al armatei regelui din Aram, care a arătat în mai multe ocazii valoarea sa și curajul său. Dar împreună cu faima, forța, stima, onorurile, gloria, acest om este constrâns să conviețuiască împreună cu o dramă teribilă: este lepros. Armura sa, aceeași care îi aduce faimă, în realitate acoperă o umanitate fragilă, rănită, bolnavă. Această contradicție adesea o regăsim în viețile noastre: uneori darurile mari sunt armura pentru a acoperi mari fragilități.

Naaman înțelege un adevăr fundamental: nu se poate trece petrece viața ascunzându-ne în spatele unei armuri, al unui rol, al unei recunoașteri sociale: la sfârșit, face rău. Vine momentul, în existența fiecăruia, în care avem dorința de a nu mai trăi în spatele îmbrăcămintei gloriei din această lume, ci în plinătatea unei vieți sincere, fără a mai avea nevoie de armuri și de măști. Această dorință îl determină pe generalul de vază Naaman să pornească la drum în căutarea cuiva care să-l poată ajuta și face asta plecând de la sugestia unei sclave, o evreică prizonieră de război care povestește despre un Dumnezeu care este capabil să vindece asemenea contradicții.

După ce s-a încărcat cu argint și aur, Naaman pornește la drum și astfel ajunge în fața profetului Elizeu. Acesta îi cere lui Naaman, ca singură condiție pentru vindecarea sa, gestul simplu de a se despuia și de a se spăla de șapte ori în râul Iordan. Nicio faimă, nicio onoare, aur nici argint! Harul care mântuiește este gratuitate, nu se poate reduce la prețul lucrurilor din această lume.

Naaman opune rezistență acestei cereri, i se pare prea banală, prea simplă, prea accesibilă. Pare că forța simplității nu avea spațiu în imaginarul său. Însă cuvintele servitorilor săi îl fac să creadă: „Părinte, dacă profetul ți-ar fi spus un lucru mare, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult dacă ți-a zis: «Spală-te și te vei curăți!»” (2Rg 5,13). Naaman capitulează și cu un gest de umilință „coboară”, își dă jos armura, se cufundă în apele Iordanului, „și trupul a devenit ca trupul unui copilaș și s-a curățat” (2Rg 5,14). Lecția este mare! Umilința scoate la iveală propria umanitate, conform cuvântului Domnului, îi obține lui Naaman vindecarea.

Istoria lui Naaman ne amintește că Crăciunul este un timp în care fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul de a-și scoate propria armură, de a renunța la funcțiile propriului rol, ale recunoașterii sociale, ale strălucirii gloriei din această lume și de a asuma însăși umilința sa. Putem face asta pornind de la un exemplu mai puternic, mai convingător, mai autoritar: cel al Fiului lui Dumnezeu, care nu se sustrage de la umilința de „a coborî” în istorie făcându-se om, făcându-se prunc, fragil, înfășat în scutece și așezat într-o iesle (cf. Lc 2,16). Dând la o parte hainele noastre, prerogativele noastre, rolurile, titlurile, toți suntem niște leproși, noi toți, care avem nevoie să fim vindecați. Crăciunul este amintirea vie a acestei conștiințe și ne ajută s-o înțelegem mai profund.

Iubiți frați și surori, dacă uităm umanitatea noastră trăim numai din onorurile armurii noastre, însă Isus ne amintește un adevăr incomod și devastator: „La ce folosește a câștiga lumea întreabă dacă după aceea te pierzi pe tine însuți?” (cf. Mc 8,36).

Aceasta este ispita periculoasă – am amintit-o alte dăți – a mondenității spirituale, care spre deosebire de celelalte ispite este greu de demascat, pentru că este acoperită de tot ceea ce în mod normal ne asigură: rolul nostru, liturgia, învățătura, religiozitatea. Scriam în Evangelii gaudium: „În acest context, se alimentează lauda deșartă a celor care se mulțumesc să aibă vreo putere și preferă să fie mai degrabă generali de armate înfrânte decât simpli soldați ai unui pluton care continuă să lupte. De câte ori visăm planuri apostolice expansioniste, meticuloase și bine desenate, tipice generalilor înfrânți! Astfel negăm istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este istorie de sacrificii, de speranță, de luptă zilnică, de viață consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare, pentru că orice muncă este «sudoare a frunții noastre». În schimb ne întreținem vanitoși vorbind cu privire la «ceea ce ar trebui să se facă» – păcatul acelui «ar trebui să se facă» – asemenea învățătorilor spirituali și experților de pastorație care dau instrucțiuni rămânând în exterior. Cultivăm imaginația noastră fără limite și pierdem contactul cu realitatea îndurată de poporul nostru credincios” (nr. 96).

Umilința este capacitatea de a ști să locuim fără disperare, cu realism, bucurie și speranță, în umanitatea noastră; această umanitate iubită și binecuvântată de Domnul. Umilința înseamnă a înțelege că nu trebuie să ne rușinăm de fragilitatea noastră. Isus ne învață să privim mizeria noastră cu aceeași iubire și duioșie cu care se privește un prunc mic, fragil, care are nevoie de toate. Fără umilință vom căuta asigurări, și eventual le vom găsi, dar cu siguranță nu vom găsi ceea ce mântuiește, ceea ce ne poate vindeca. Asigurările sunt rodul cel mai pervers al mondenității spirituale, care revelează lipsa de credință, de speranță și de iubire, și devin incapacitate de a ști să discernem adevărul lucrurilor. Dacă Naaman ar fi continuat numai să acumuleze medalii de pus pe armura sa, la sfârșit ar fi fost devorat de lepră: aparent viu, e adevărat, dar închis și izolat în boala sa. El caută cu curaj ceea ce poate să-l salveze și nu ceea ce îl satisface imediat.

Toți știm că mândria este contrariul umilinței. Un verset al profetului Malahia, care m-a impresionat mult, ne ajută să înțelegem prin contrast ce diferență există între calea umilinței și cea a mândriei: „Căci, iată, vine ziua care va arde ca un cuptor și toți cei mândri și cei care săvârșesc nelegiuire vor fi ca pleava. Îi va arde ziua care vine, zice Domnul Sabaot, încât nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură” (3,19).

Profetul folosește o imagine sugestivă care descrie bine mândria: ea – spune el – este ca pleava. Așadar, când vine focul, pleava devine cenușă, arde, dispare. Și ne spune și că acel care trăiește încrezându-se în mândrie ajunge să fie lipsit de lucrurile mai importante pe care le avem: rădăcinile și ramurile. Rădăcinile exprimă legătura noastră vitală cu trecutul din care luăm limfă pentru a putea trăi în prezent. Ramurile sunt prezentul care nu moare, ci care devine mâine, devine viitor. A fi într-un prezent care nu mai are rădăcini și mai multe ramuri înseamnă a trăi sfârșitul. Așa este cel mândru, închis în lumea sa mică, nu mai are trecut nici viitor, nu mai are rădăcini nici ramuri și trăiește cu gustul amar al tristeții sterile care pune stăpânire pe inimă ca „elixirul cel mai prețios al diavolului”[1]. Cel umil trăiește în schimb condus constant de două verbe: a aminti – rădăcinile – și a genera, rod din rădăcini și al ramurilor, și așa trăiește deschiderea bucuroasă a rodniciei.

A aminti înseamnă etimologic „a readuce la inimă” (în italiană, ri-cordare). Amintirea vitală pe care o avem despre Tradiție, despre rădăcini, nu este cult al trecutului, ci gest interior prin care readucem la inimă în mod constant ceea ce ne-a precedat, ceea ce a străbătut istoria noastră, ceea ce ne-a condus până aici. A aminti nu înseamnă a repeta, ci a prețui, a reînsufleți și, cu recunoștință, a lăsa ca forța Duhului Sfânt să aprindă inima noastră, ca primilor discipoli (cf. Lc 24,32).

Dar pentru ca amintirea să nu devină o închisoare a trecutului, avem nevoie de un alt verb: a genera. Cel umil – bărbatul umil, femeia umilă – are la inimă și viitorul, nu numai trecutul, pentru că știe să privească înainte, știe să privească ramurile, cu amintirea încărcată de recunoștință. Cel umil generează, invită și stimulează spre ceea ce nu se cunoaște. În schimb, cel mândru repetă, se împietrește – rigiditatea este o pervertire, este o pervertire actuală – și se închide în repetiția sa, se simte sigur de ceea ce cunoaște și se teme de nou pentru că nu-l poate controla, se simte destabilizat… pentru că a pierdut amintirea.

Cel umil acceptă să fie pus în discuție, se deschide la noutate și face asta pentru că se simte întărit de ceea ce îl precede, de rădăcinile sale, de apartenența sa. Prezentul său este locuit de un trecut care îl deschide spre viitor cu speranță. Spre deosebire de cel mândru, știe că nici meritele sale nici „obiceiurile bune” nu sunt principiul și fundamentul existenței sale; de aceea este capabil să aibă încredere; cel mândru nu are această încredere.

Noi toți suntem chemați la umilință pentru că suntem chemați să ne amintim și să generăm, suntem chemați să regăsim raportul corect cu rădăcinile și cu ramurile. Fără ele suntem bolnavi și destinați să dispărem.

Isus, care vine în lume pe calea umilinței, ne deschide un drum, ne indică un mod, ne arată o țintă.

Iubiți frați și surori, dacă este adevărat că fără umilință nu poate fi întâlnit Dumnezeu, și nu se poate trăi experiența mântuirii, este la fel de adevărat că fără umilință nu poate fi întâlnit nici aproapele, fratele și sora care trăiesc alături.

La 17 octombrie am început parcursul sinodal care ne va angaja pentru următorii doi ani. Și în acest caz, numai umilința ne poate pune în condiția corectă pentru a ne putea întâlni și asculta, pentru a dialoga și a discerne, pentru a ne ruga împreună, așa cum indica și cardinalul decan. Dacă fiecare rămâne închis în propriile convingeri, în propria trăire, în cochilia simțirii și gândirii sale, este greu să se facă spațiu acelei experiențe a Duhului care, așa cum spune apostolul, este legată de convingerea că toți suntem fii ai „ unui singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste toate, prin toți și în toți” (Ef 4,6).

„Toți” nu este un cuvânt răstălmăcibil! Clericalismul care ca ispită – perversă – șerpuiește zilnic în mijlocul nostru ne face să ne gândim la un Dumnezeu care vorbește numai câtorva, în timp ce alții trebuie numai să asculte și să execute. Sinodul încearcă să fie experiența de a ne simți toți membri ai unui popor mai mare: sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, și de aceea discipoli care ascultă și, tocmai în virtutea acestei ascultări, pot să înțeleagă și voința lui Dumnezeu, care se manifestă mereu în manieră imprevizibilă. Însă ar părea greșit că credem că Sinodul este un eveniment rezervat Bisericii ca entitate abstractă, distantă de noi. Sinodalitatea este un stil la care trebuie să ne convertim înainte de toate noi care suntem aici și care trăim experiența slujirii aduse Bisericii universale prin munca în Curia Romană.

Și Curia – să nu uităm asta – nu este numai un instrument logistic și birocratic pentru necesitățile Bisericii universale, ci este primul organism chemat la mărturie, și tocmai pentru asta dobândește tot mai mult autoritate și eficacitate atunci când asumă personal provocările convertirii sinodale la care și ea este chemată. Organizarea pe care trebuie să o realizăm nu este de tip antreprenorial, ci de tip evanghelic.

Pentru aceasta, dacă Cuvântul lui Dumnezeu amintește întregii lumi valoarea sărăciei, noi, membri ai Curiei, cei dintâi trebuie să ne angajăm într-o convertire la sobrietate. Dacă Evanghelia vestește dreptatea, noi cei dintâi trebuie să încercăm să trăim cu transparență, fără favoritisme și cățărări. Dacă Biserica parcurge calea sinodalității, noi cei dintâi trebuie să ne convertim la un stil diferit de muncă, de colaborare, de comuniune. Și acest lucru este posibil numai pe calea umilinței. Fără umilință nu vom putea face asta.

În timpul deschiderii adunării sinodale am folosit trei cuvinte-cheie: participare, comuniune și misiune. Și se nasc dintr-o inimă umilă: fără umilință nu se poate face nici participare, nici comuniune, nici misiune. Aceste cuvinte sunt cele trei exigențe pe care aș vrea să le indic ca stil de umilință spre care să se tindă aici în Curie. Trei moduri pentru a face calea umilinței o cale concretă de pus în practică.

Înainte de toate participarea. Ea ar trebui să se exprime printr-un stil de coresponsabilitate. Cu siguranță în diversitatea de roluri și slujiri responsabilitățile sunt diferite, dar ar fi important ca fiecare să se simtă părtaș, coresponsabil de muncă fără a trăi singura experiență depersonalizatoare a executării unui program stabilit de altcineva. Rămân mereu impresionat când în Curie întâlnesc creativitatea – îmi place mult –, și adesea ea se manifestă acolo unde se lasă și se găsește spațiu pentru toți, chiar și celui care ierarhic pare să ocupe un loc marginal. Mulțumesc pentru aceste exemple – le găsesc, și îmi place –, și vă încurajez să lucrați pentru ca să fim capabili să generăm dinamici concrete în care toți să simtă că au o participare activă în misiunea pe care trebuie s-o desfășoare. Autoritatea devine slujire atunci când împărtășește, implică și ajută la creștere.

Al doilea cuvânt este comuniune. Ea nu se exprimă cu majorități sau minorități, ci se naște esențial din raportul cu Cristos. Nu vom avea niciodată un stil evanghelic în ambientele noastre decât repunându-l pe Cristos în centru, și nu partidul acesta sau acela, opinia aceea sau cealaltă: Cristos în centru. Mulți dintre noi lucrează împreună, dar ceea ce întărește comuniunea este și să ne putem ruga împreună, să ascultăm împreună Cuvântul, să construim raporturi care ies din simpla muncă și întăresc legăturile de bine, legături de bine între noi, ajutându-ne reciproc. Fără asta riscăm să fim numai niște străini care colaborează, niște concurenți care caută să se poziționeze mai bine sau, și mai rău, acolo unde se creează raporturi, ele par să asume atitudinea de complicitate pentru interese personale uitând cauza comună care ne ține împreună. Complicitatea creează diviziuni, creează facțiuni, creează dușmani; colaborarea cere măreția de a accepta propria parțialitate și deschiderea la munca în grup, chiar și cu aceia care nu gândesc la fel ca noi. În complicitate se stă împreună pentru a obține un rezultat extern. În colaborare se stă împreună pentru că se ține cont de binele celuilalt și, de aceea, al întregului popor al lui Dumnezeu pe care suntem chemați să-l slujim: să nu uităm fața concretă a persoanelor, să nu uităm rădăcinile noastre, fața concretă a celor care au fost primii noștri maeștri în credință. Paul îi spunea lui Timotei: „Adu-ți aminte de mama ta, adu-ți aminte de bunica ta”.

Perspectiva comuniunii implică, în același timp, să se recunoască diversitatea care locuiește în noi ca dar al Duhului Sfânt. De fiecare dată când ne îndepărtăm de acest drum și trăim comuniune și uniformitate ca sinonime, slăbim și reducem la tăcere forța dătătoare de viață a Duhului Sfânt în mijlocul nostru. Atitudinea de slujire ne cere, aș vrea să spun cere, mărinimia și generozitatea pentru a recunoaște și a trăi cu bucurie bogăția multiformă a poporului lui Dumnezeu; și fără umilință acest lucru nu este posibil. Mie îmi face bine să recitesc începutul lui Lumen gentium, acele numere 8, 23…: sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Este oxigen pentru suflet să reluăm aceste adevăruri.

Al treilea cuvânt este misiune. Ea este ceea ce ne salvează să ne concentrăm asupra noastră. Cel care este concentrat asupra sa „privește de sus și de departe, refuză profeția fraților, descalifică pe cel care îi pune întrebări, face să iasă în evidență încontinuu greșelile celorlalți și este obsedat de aparență. Și-a pliat referința inimii în fața orizontului închis al imanenței sale și a intereselor sale și, drept consecință la asta, nu învață din propriile păcate nici nu este în mod autentic deschis la iertare. Este o teribilă corupție cu aparență de bine. Trebuie evitată punând Biserica în mișcare de ieșire din sine, de misiunea centrată în Isus Cristos, de angajare față de cei săraci” (Evangelii gaudium, 97). Numai o inimă deschisă la misiune face în așa fel încât tot ceea ce facem ad intra și ad extra este marcat mereu de forța regeneratoare a chemării Domnului. Și misiunea comportă mereu pasiune pentru cei săraci, adică pentru cei „lipsiți”: cei care „duc lipsă” de ceva nu numai în termeni materiali, ci și spirituali, afectivi, morali. Cui îi este foame de pâine și cui îi este foame de sens este la fel de sărac. Biserica este invitată să meargă în întâmpinarea tuturor sărăciilor, și este chemată să predice tuturor Evanghelia pentru că toți, într-un mod sau în altul, suntem săraci, suntem lipsiți. Dar și Biserica merge în întâmpinarea lor pentru că ei ne lipsesc: ne lipsește glasul lor, prezența lor, întrebările și discuțiile lor. Persoana cu inimă misionară simte că fratele său îi lipsește și, cu atitudinea cerșetorului, merge să-l întâlnească. Misiunea ne face vulnerabili – este frumos, misiunea ne face vulnerabili –, ne ajută să ne amintim de condiția noastră de discipoli și ne permite să redescoperim mereu din nou bucuria Evangheliei.

Participare, misiune și comuniune sunt caracteristicile unei Biserici umile, care se pune în ascultarea Duhului și pune centrul său în afara ei. Spunea Henri de Lubac: „În ochii lumii Biserica, precum Domnul său, are mereu aspectul sclavei. Există aici pe pământ în formă de slujitoare. […] Ea nu este nici o academie de oameni de știință, nici un cenacol de spirituali rafinați, nici o adunare de super-oameni. Ba chiar este exact contrariul. Se îngrămădesc șchiopii, invalizii, mizerabilii de tot felul, se aglomerează mediocrii […]; este greu, sau mai degrabă imposibil, pentru omul natural, până când nu intervine în el o transformare radicală, să recunoască în acest fapt împlinirea lui kenosis mântuitoare, urma adorabilă a umilinței lui Dumnezeu” (Meditații despre Biserică, 352).

În concluzie, doresc să vă urez vouă și mie în primul rând, să ne lăsăm evanghelizați de umilință, de umilința Crăciunului, de umilința ieslei, a sărăciei și esențialității în care Fiul lui Dumnezeu a intrat în lume. Chiar și magii care cu siguranță putem crede că veneau dintr-o condiție mai înstărită decât Maria și Iosif sau decât păstorii din Betleem, când se află în fața pruncului se prosternă (cf. Mt 2,11). Se prosternă. Nu este numai un gest de adorație, este un gest de umilință. Magii se pun la înălțimea lui Dumnezeu prosternându-se pe pământul gol. Și această kenosis, această coborâre, această synkatabasis este aceeași pe care Isus o va face în ultima seară a vieții sale pământești, când „s‑a ridicat de la cină, și-a pus hainele deoparte și, luând un ștergar, s‑a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat și a început să spele picioarele discipolilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins” (In 13,4-5). Uluirea pe care o trezește acel gest provoacă reacția lui Petru, dar la sfârșit însuși Isus dăruiește discipolilor săi cheia de lectură corectă: „Voi mă numiți «Învățătorul» și «Domnul» și bine spuneți, pentru că sunt. Așadar, dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu” (In 13,13-15).

Iubiți frați și surori, comemorând lepra noastră, alungând logicile mondenității care ne privează de rădăcini și de ramuri, să ne lăsăm evanghelizați de umilința Pruncului Isus. Numai slujind și numai gândindu-ne la munca noastră ca slujire putem cu adevărat să fim utili tuturor. Suntem aici – eu cel dintâi – pentru a învăța să stăm în genunchi și să-l adorăm pe Domnul în umilința sa, și nu alți domni în opulența lor goală. Suntem ca păstorii, suntem ca magii, suntem ca Isus. Iată lecția Crăciunului: umilința este marea condiție a credinței, a vieții spirituale, a sfințeniei. Fie ca Domnul să ne-o dăruiască pornind de la manifestarea primordială a Duhului în noi: dorința. Și să-i cerem Domnului harul de a putea dori, de a deveni bărbați și femei cu dorințe mari. Și dorința este deja Duhul în acțiune în fiecare dintre noi.

Crăciun fericit tuturor! Și vă cer să vă rugați pentru mine. Mulțumesc!

Ca amintire a acestui Crăciun, aș vrea să vă las câteva cărți… Dar pentru a le citi, nu pentru a le lăsa în bibliotecă, pentru ai noștri care vor primi moștenirea! Înainte de toate, una a unui mare teolog, necunoscut pentru că este prea umil, un sub-secretar de la Doctrina Credinței, mons. Armando Matteo, care gândește un pic la un fenomen social și la modul în care provoacă pastoralitatea. Se numește A-l converti pe Peter Pan. Despre destinul credinței în această societate a tinereții veșnice. Este provocatoare, face bine. A doua este o carte despre personajele secundare sau uitate din Biblie, a părintelui Luigi Maria Epicoco: Piatra aruncată, și ca subtitlu Când cei uitați se salvează. Este frumoasă. Este pentru meditație, pentru rugăciune. Citind asta mi-a venit în minte istoria lui Naaman sirianul despre care am vorbit. Și a treia este a unui nunțiu apostolic, mons. Fortunatus Nwachukwu, pe care voi îl cunoașteți bine. El a făcut o reflecție despre bârfă, și îmi place ceea ce a pictat: că bârfa face în așa fel încât să se „topească” identitatea. Vă las aceste trei cărți și sper ca să ne ajute pe toți să mergem înainte. Mulțumesc! Mulțumesc pentru munca voastră și pentru colaborarea voastră. Mulțumesc.

Și să cerem Mamei umilinței să ne învețe să fim umili: „Bucură-te Marie…”.

[Binecuvântarea]

[1] G. Bernanos, Journal d’un curé de campagne, Paris 1974, 135.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2020
Publicarea pe acest sit: 23.12.2021
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.