Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbul de felicitări de Crăciun
Vatican, 21 decembrie 2020

Iubiți frați și surori,

1. Nașterea lui Isus din Nazaret este misterul unei nașteri care ne amintește că „oamenii, chiar dacă trebuie să moară, nu sunt născuți pentru a muri, ci pentru a reîncepe”[1], așa cum observă în manieră pe cât de incisivă pe atât de fulgerătoare Hannah Arendt, filozofă evreică ce răstoarnă gândirea maestrului său Heidegger, conform căruia omul se naște pentru a fi aruncat în moarte. Pe ruinele totalitarismelor, din secolul al XX-lea, Arendt recunoaște acest adevăr luminos: „Miracolul care protejează lumea, sfera evenimentelor umane, de ruinarea sa normală, „naturală”, este în definitiv faptul nașterii. […] Această credință și speranță în lume își are probabil exprimarea sa cea mai glorioasă și eficace în puținele cuvinte cu care Evanghelia anunță «vestea cea bună» a Adventului: «Un prunc s-a născut între noi»”[2].

2. În fața Misterului Întrupării, alături de Pruncul așezat într-o iesle (cf. Lc 2,16), precum și în fața misterului pascal, în fața omului răstignit, găsim locul corect numai dacă suntem dezarmați, umili, esențiali; numai după ce am realizat în ambientul în care trăim – inclusiv Curia Romană – programul de viață sugerat de Sfântul Paul: „Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie și orice răutate. Dimpotrivă, fiți buni unii față de alții, înțelegători, iertându-vă unii pe alții, așa cum și Dumnezeu v-a iertat în Cristos” (Ef 4,31-32); numai dacă „îmbrăcați în umilință” (cf. 1Pt 5,5), imitându-l pe Isus „blând și umil cu inima” (Mt 11,29); numai după ce ne-am așezat „pe ultimul loc” (Lc 14,10) și am devenit „slujitori ai tuturor” (cf. Mt 10,44). Și în această privință, Sfântul Ignațiu în Exercițiile sale ajunge până acolo încât să ceară să ne imaginăm în scena ieslei, „făcându-mă eu – scrie el – sărăcuț și servitor nevrednic care îi privește, îi contemplă și îi slujește în necesitățile lor” (114, 2).

Îi mulțumesc cardinalului decan pentru cuvintele sale de primire la acest Crăciun, care a exprimat simțirea tuturor. Mulțumesc, cardinal Re, mulțumesc.

3. Acest Crăciun este Crăciunul pandemiei, al crizei sanitare, al crizei economice-sociale și chiar ecleziale care o lovit orbește întreaga lume. Criza a încetat să fie un loc comun al discursurilor și al establishment-ului intelectual pentru a deveni o realitate împărtășită de toți.

Acest flagel a fost o verificare non-indiferentă și, în același timp, o mare ocazie pentru a ne converti și a recupera autenticitate.

Atunci când la 27 martie, pe platoul de la „Sfântul Petru”, în fața pieței goale, dar pline de o apartenență comună care ne unește în fiecare colț al pământului, când am voit să mă rog acolo pentru toți și cu toți, am avut ocazia să spun cu glas tare semnificația posibilă a „furtunii” (cf. Mc 4,35-41) care s-a abătut asupra lumii: „Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite acele siguranțe false și superflue cu care am construit agendele noastre, proiectele noastre, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne demonstrează cum am lăsat adormit și abandonat ceea ce alimentează, susține și dă forță vieții noastre și comunității noastre. Furtuna scoate la iveală toate propunerile de «împacheta» și a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia cu obișnuințe aparent «salvatoare», incapabile să facă apel la rădăcinile noastre și să evoce amintirea bătrânilor noștri, privându-ne astfel de imunitatea necesară pentru a face față adversităților. Cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri cu care mascam «ego»-urile noastre preocupate mereu de propria imagine; și a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați”.

4. Providența a voit ca tocmai în acest timp dificil să pot scrie Fratelli tutti, enciclica dedicată temei fraternității și a prieteniei sociale. Și o lecție care ne vine din Evangheliile copilăriei, unde este relatată nașterea lui Isus, este aceea a unei noi complicități – o nouă complicitate! – și unire care se creează între cei care sunt protagoniștii: Maria, Iosif, păstorii, magii și toți cei care, într-un fel sau în altul, au oferit fraternitatea lor, prietenia lor pentru ca să poată fi primit în întunericul istoriei Cuvântul care s-a făcut trup (cf. In 1,14).

Așa scriam la începutul acestei enciclice: „Doresc mult ca, în acest timp care ne este dat să-l trăim, recunoscând demnitatea fiecărei persoane umane, să putem face să renască între toți o aspirație mondială la fraternitate. Între toți: «Iată un secret foarte frumos pentru a visa și a face viața noastră o aventură frumoasă. Nimeni nu poate înfrunta viața în mod izolat […]. Este nevoie de o comunitate care să ne susțină, care să ne ajute și în care ne ajutăm reciproc ca să privim înainte. Cât de important este de a visa împreună! […] Singuri riști să ai miraje, motiv pentru care vezi ceea ce nu există; împreună se construiesc visele»[3]. Visăm ca o unică omenire, ca niște călători făcuți din aceeași carne umană, ca fii ai acestui pământ care ne găzduiește pe noi toți, fiecare cu bogăția credinței sale sau a convingerilor sale, fiecare cu propriul glas, toți frați!” (nr. 8).

5. Criza pandemiei este o ocazie propice pentru o scurtă reflecție despre semnificația crizei, care poate ajuta pe fiecare.

Criza este un fenomen care cuprinde pe toți și totul. Este prezentă pretutindeni și în fiecare perioadă a istoriei, implică ideologiile, politica, economia, tehnica, ecologia, religia. Este vorba de o etapă obligatorie a istoriei personale și a istorie sociale. Se manifestă ca un eveniment extraordinar, care provoacă mereu un sentiment de trepidație, angoasă, dezechilibru și incertitudine în alegerile care trebuie făcute. Așa cum amintește rădăcina etimologică a verbului krino: criza este acea vânturare care curăță bobul de grâu după seceriș.

Și Biblia este populată de persoane care au fost „trecute prin sită”, de „personaje în criză”, însă care tocmai prin ea fac istoria mântuirii.

Criza lui Abraham, care părăsește țara sa (cf. Gen 12,1-2) și care trebuie să trăiască marea încercare de a trebui să-l jertfească lui Dumnezeu pe unicul său fiu (cf. Gen 22,1-19), se rezolvă dintr-un punct de vedere teologal cu nașterea unui popor nou. Însă această naștere nu-l cruță pe Abraham de a trăi o dramă în care dezorientarea și rătăcirea n-au înfrânt numai datorită credinței sale.

Criza lui Moise se manifestă în neîncrederea în el însuși: „Cine sunt eu, ca să merg la faraon și să-i scot pe fiii lui Israel din Egipt?” (Ex 3,11); „eu nu sunt un om îndemânatic la vorbă, […] căci gura și limba îmi sunt greoaie” (Ex 4,10); „nu sunt îndemânatic la vorbă” (Ex 6,12.30). Pentru aceasta, el încearcă să se sustragă de la misiunea încredințată lui de Dumnezeu: „Doamne, trimite pe alții” (cf. Ex 4,13). Însă, prin această criză, Dumnezeu a făcut din Moise slujitorul său, care a scos poporul din Egipt.

Ilie, profetul atât de puternic încât să fie comparat cu focul (cf. Sir 48,1), într-un moment de mare criză a dorit chiar moartea, însă după aceea a experimentat prezența lui Dumnezeu nu într-un vânt puternic, nu în cutremur, nu în foc, ci într-o „dulce adiere” (cf. 1Rg 19,11-12). Glasul lui Dumnezeu nu este niciodată cel zgomotos al crizei, ci glasul tăcut care ne vorbește înlăuntrul crizei însăși.

Ioan Botezătorul este cuprins de îndoiala cu privire la identitatea mesianică a lui Isus (cf. Mt 11,2-6), pentru că nu se prezintă ca justițiarul pe care probabil că el îl aștepta (cf. Mt 3,11-12); însă tocmai încarcerarea lui Ioan este evenimentul în urma căruia Isus începe să predice Evanghelia lui Dumnezeu (cf. Mc 1,14).

Și în sfârșit criza teologică a lui Paul din Tars: zdruncinat de întâlnirea fulgerătoare cu Cristos pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-19; Gal 1,15-16), este determinat să părăsească siguranțele sale pentru a-l urma pe Isus (cf. Fil 3,4-10). Sfântul Paul a fost cu adevărat un om care s-a lăsat transformat de criză și pentru aceasta a fost artizan al acelei crize care a determinat Biserica să iasă în afara granițelor Israelului pentru a ajunge până marginile pământului.

Am putea prelungi lista de personaje biblice, și în ea fiecare dintre noi ar putea să-și găsească propriul loc. Sunt mulți.

Însă criza cea mai elocventă este aceea a lui Isus. Evangheliile sinoptice subliniază că el inaugurează activitatea sa publică prin experiența crizei trăite în ispitiri. Oricât ar putea să pară că protagonistul acestei situații este diavolul cu propunerile sale false, în realitate adevăratul protagonist este Duhul Sfânt; de fapt, el este cel care îl conduce pe Isus în acest timp decisiv pentru viața sa: „A fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol” (Mt 4,1).

Evangheliștii subliniază că acele patruzeci de zile trăite de Isus în pustiu sunt marcate de experiența foamei și a slăbiciunii (cf. Mt 4,2; Lc 4,2). Și tocmai în adâncul acestei foame și al acestei slăbiciuni Cel Rău încearcă să joace cartea sa câștigătoare, bazându-se pe omenitatea obosită a lui Isus. Însă în acel om încercat de post Ispititorul experimentează prezența Fiului lui Dumnezeu care știe să învingă ispita prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu prin cea proprie. Isus nu dialoghează niciodată cu diavolul, niciodată, și noi trebuie să învățăm din asta. Cu diavolul nu se dialoghează niciodată: Isus ori îl alungă, ori îl obligă să manifeste numele său; însă cu diavolul, nu se dialoghează niciodată.

După aceea Isus a înfruntat o criză indescriptibilă în Ghetsemani: singurătate, frică, angoasă, trădarea lui Iuda și abandonarea apostolilor (cf. Mt 26,36-50). În sfârșit, a venit criza extremă a crucii: solidaritatea cu păcătoșii până la a se simți abandonat de Tatăl (cf. Mt 27,46). Cu toate acestea, el cu încredere deplină „și-a încredințat duhul în mâinile Tatălui” (cf. Lc 23,46). Și această abandonare deplină și încrezătoare a deschis calea Învierii (cf. Evr 5,7).

6. Frați și surori, această reflecție asupra crizei ne atenționează să nu judecăm în grabă Biserica pe baza crizelor cauzate de scandalurile de ieri și de astăzi, așa cum a făcut profetul Ilie care, destăinuindu-se Domnului, i-a prezentat o narațiune a realității lipsite de speranță: „Sunt plin de zel pentru Domnul Dumnezeul Sabaot, pentru că au abandonat alianța ta fiii lui Israel, au demolat altarele tale și i-au ucis cu sabia pe profeții tăi; am rămas doar eu, însă caută viața mea pentru a o lua” (1Rg 19,14). Și de câte ori și analizele noastre ecleziale par relatări fără speranță. O lectură a realității fără speranță nu se poate numi realistă. Speranța dă analizelor noastre ceea ce de atâtea ori privirile noastre mioape sunt incapabile să perceapă. Dumnezeu îi răspunde lui Ilie că realitatea nu este așa cum a perceput-o el: „Mergi, întoarce-te pe strada ta, spre pustiul Damascului; […] Dar am păstrat în Israel șapte mii de oameni ai căror genunchi nu s-au plecat înaintea lui Baal și ale căror guri nu l-au sărutat” (1Rg 19,15.18). Nu este adevărat că el este singur: este în criză.

Dumnezeu continuă să facă să crească semințele Împărăției sale în mijlocul nostru. Aici în Curie sunt mulți cei care dau mărturie cu munca umilă, discretă, fără bârfe, tăcută, leală, profesională, onestă. Sunt mulți printre voi, mulțumesc. Și timpul nostru are problemele sale, dar are și mărturia vie a faptului că Domnul nu l-a abandonat pe poporul său, cu unica diferență că problemele ajung imediat în ziare – acest lucru este în fiecare zi – în schimb semnele de speranță sunt știre numai după mult timp, și nu întotdeauna.

Cine nu privește criza în lumina Evangheliei, se limitează să facă autopsia unui cadavru: privește criza, însă fără speranța Evangheliei, fără lumina Evangheliei. Suntem înspăimântați de criză nu numai pentru că am uitat de a o evalua așa cum ne invită Evanghelia s-o facem, ci pentru că am uitat că Evanghelia este prima care ne pune în criză[4]. Evanghelia ne pune în criză. Însă dacă găsim din nou curajul și umilința de a spune cu glas tare că timpul crizei este un timp al Duhului, atunci, chiar și în fața experienței întunericului, a slăbiciunii, a fragilității, a contradicțiilor, a rătăcirii, nu ne vom mai simți striviți, ci vom păstra constant o încredere intimă că lucrurile urmează să asume o nouă formă, provenită exclusiv din experiența unui har ascuns în întuneric. „Căci aurul se încearcă în foc, iar cei plăcuți Domnului în cuptorul umilinței” (Sir 2,5).

7. În sfârșit, eu aș vrea să nu confundați criza cu conflictul: sunt două lucruri diferite. În general criza are un rezultat pozitiv, în timp ce conflictul creează mereu un contrast, o competiție, un antagonism aparent fără soluție între subiecți divizați în prieteni de iubit și dușmani de combătut, cu respectiva victorie a unei dintre părți.

Logica conflictului caută mereu „vinovații” de stigmatizat și disprețuit și „drepții” de justificat pentru a introduce conștiința – de multe ori magiciană – că situația aceasta sau aceea nu ne aparține. Această pierdere a sentimentului unei apartenențe comune favorizează creșterea sau afirmarea anumitor atitudini cu caracter elitar și de „grupuri închise” care promovează logici limitative și parțiale, care sărăcesc universalitatea misiunii noastre. „Când ne oprim la conjunctura conflictuală, pierdem simțul unității profunde a realității” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 226).

Biserica, dacă este citită cu categoriile de conflict – dreapta și stânga, progresiști și tradiționaliști – fragmentează, polarizează, pervertește, trădează adevărata sa natură: ea este un trup veșnic în criză tocmai pentru că este viu, dar niciodată nu trebuie să devină un trup în conflict, cu învingători și învinși. De fapt, în acest mod va răspândi teamă, va deveni mai rigidă, mai puțin sinodală, și va impune o logică uniformă și uniformizatoare, astfel departe de bogăția și pluralitatea pe care Duhul a dăruit-o Bisericii sale.

Noutatea introdusă de criza voită de Duhul ne este niciodată o noutate în contrapoziție cu vechiul, ci o noutate care răsare din vechi și îl face mereu rodnic. Isus folosește o expresie care exprimă în manieră simplă și clară această cerere: „Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Actul seminței de a muri este un act ambivalent, pentru că în același timp marchează sfârșitul a ceva și începutul a altceva. Să numim același moment moarte-putrezire și naștere-răsărire pentru că sunt același lucru: în fața ochilor noștri vedem un sfârșit și în același timp se manifestă un început nou.

În acest sens, toate rezistențele pe care le opunem intrării în criză lăsându-ne conduși de Duhul în timpul încercării ne condamnă să rămânem singuri și sterili, maxim în conflict. Apărându-ne de criză, noi împiedicăm lucrarea harului lui Dumnezeu care vrea să se manifeste în noi și prin noi. De aceea, dacă un anumit realism ne arată istoria noastră recentă numai ca suma de tentative nu întotdeauna reușite, de scandaluri, de căderi, de păcate, de contradicții, de scurtcircuite în mărturie, nu trebuie să ne înspăimântăm, și nici nu trebuie să negăm claritatea a tot ceea ce este în noi și în comunitățile este atins de moarte și are nevoie de convertire. Tot ceea ce este rău, contradictoriu, slab și fragil și se manifestă deschis ne amintește cu și mai mare forță necesitatea de a muri față de un mod de a fi, de a raționa și de a acționa care nu oglindește Evanghelia. Numai murind față de o anumită mentalitate vom reuși să facem spațiu și noutății pe care Duhul o trezește constant în inima Bisericii. Părinții Bisericii erau conștienți de acest lucru, pe care-l numeau „metanoia”.

8. Sub fiecare criză există mereu o justă exigență de actualizare: este un pas înainte. Însă dacă vream cu adevărat o actualizare, trebuie să avem curajul unei disponibilități complete; trebuie să încetăm să ne gândim la reforma Bisericii ca la o peticire a unei haine vechi, sau la simpla redactare a unei constituții apostolice. Reforma Bisericii este un alt lucru.

Nu este vorba de „a petici o haină”, pentru că Biserica nu este o simplă „haină” a lui Cristos, ci este trupul său care cuprinde toată istoria (cf. 1Cor 12,27). Noi nu suntem chemați să schimbăm sau să reformăm Trupul lui Cristos – „Isus Cristos – cel de ieri și de astăzi – este același în veci” (Evr 13,8) – ci suntem chemați să îmbrăcăm cu o haină nouă același trup, pentru ca să apară clar că harul avut nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu: de fapt, „noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca puterea neobișnuită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi” (2Cor 4,7). Biserica este mereu un vas de lut, prețios prin ceea ce conține și nu prin ceea ce uneori arată despre sine. La sfârșit, voi avea plăcerea de a vă dărui o carte, cadou al părintelui Ardura, unde se arată viața unui vas de lut, care a făcut să strălucească măreția lui Dumnezeu și reformele Bisericii. Acesta este un timp în care pare evident că lutul din care suntem plăsmuiți este zgâriat, deformat, crăpat. Trebuie să ne străduim pentru ca fragilitatea noastră să nu devină piedică în calea vestirii Evangheliei, ci loc în care se manifestă marea iubire cu care Dumnezeu, bogat în milostivire, ne-a iubit și ne iubește (cf. Ef 2,4). Dacă noi l-am scoate pe Dumnezeu, bogat în milostivire, din viața noastră, viața noastră ar fi o disimulare, o minciună.

În timpul perioadei crizei, Isus ne avertizează cu privire la unele tentative pentru a ieși din ea, care sunt destinate încă de la început să fim falimentari, ca acela care „rupe o bucată dintr-o haină nouă pentru a o pune pe o haină veche”; rezultatul este previzibil: va smulge haina nouă, pentru că „hainei vechi nu se potrivește bucata luată din haina nouă”. În mod analog „nimeni nu pune vinul nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile: vinul se varsă, iar burdufurile se strică. Dimpotrivă, vinul nou trebuie pus în burdufuri noi” (Lc 5,36-38).

În schimb, comportamentul corect este cel al „cărturarului instruit în ale Împărăției cerurilor”, care „este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi și vechi” (Mt 13,52). Tezaurul este Tradiția care, așa cum amintea Benedict al XVI-lea, „este fluviul viu care ne leagă cu originile, fluviul viu în care originile sunt prezente întotdeauna. Marele fluviu care ne conduce la portul veșniciei” (Cateheză, 26 aprilie 2006). Îmi vine în minte fraza acelui mare muzician german: „Tradiția este salvgardarea viitorului și nu un muzeu, urnă a cenușii”. „Lucrurile vechi” sunt constituite de adevărul și de harul pe care deja le posedăm. Lucrurile noi sunt diferitele aspecte ale adevărului pe care le înțelegem treptat. Acea frază din secolul al V-lea: „Ut annis scilicet consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate”: aceasta este tradiția, așa crește. Nicio modalitate istorică de a trăi Evanghelia nu epuizează înțelegerea sa. Dacă ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt, în fiecare zi ne vom apropia tot mai mult de „tot adevărul” (In 16,13). Dimpotrivă, fără harul Duhului Sfânt, chiar se poate începe să fie gândită Biserica într-o formă sinodală care însă, în loc să facă referință la comuniune cu prezența Duhului, ajunge să se conceapă ca o oarecare adunare democratică făcută din majorități și minorități. De exemplu, ca un parlament: și aceasta nu este sinodalitatea. Numai prezența Duhului Sfânt creează diferența.

9. Ce este de făcut în timpul crizei? Înainte de toate, a o accepta ca un timp de har dăruit nouă pentru a înțelege voința lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre noi și pentru întreaga Biserică. Trebuie intrat în logica aparent contradictorie că „atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Trebuie amintită asigurarea dată de Sfântul Paul corintenilor: „Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, însă o dată cu ispita vă va da și o ieșire ca să o puteți îndura” (1Cor 10,13).

Este fundamental să nu se întrerupă dialogul cu Dumnezeu, deși este obositor. A ne ruga nu este ușor. Nu trebuie să încetăm să ne rugăm mereu (cf. Lc 21,36; 1Tes 5,17). Nu cunoaștem nicio altă soluție la problemele pe care le trăim, decât aceea de a ruga mai mult și, în același timp, a face tot ceea ce ne este posibil cu mai multă încredere. Rugăciunea ne va permite „să sperăm împotriva oricărei speranțe” (cf. Rom 4,18).

10. Iubiți frați și surori, să păstrăm o mare pace și seninătate, având conștiința deplină că noi toți, eu cel dintâi, suntem numai „servitori inutili” (Lc 17,10), față de care Domnul a avut milă. Pentru aceasta, ar fi frumos dacă am înceta să trăim în conflict și am reveni în schimb să ne simțim pe cale, deschiși la criză. Drumul are mereu de-a face cu verbele de mișcare. Criza este mișcare, face parte din drum. În schimb conflictul este un drum prefăcut, este o umblare fără scop și finalitate, este rămânere în labirint, este numai risipă de energii și ocazie de rău. Și primul rău la care ne duce conflictul, și de care trebuie să stăm departe, este tocmai bârfa: să fim atenți la asta! Nu este o manie pe care o am eu; este denunțarea unui rău care intră în Curie; aici la palat sunt atâtea uși și ferestre și intră, și noi ne obișnuim cu asta; bârfa, care ne închide în cea mai tristă, neplăcută și asfixiantă autoreferențialitate și transformă fiecare criză în conflict. Evanghelia relatează că păstorii au crezut în vestea îngerului și au pornit la drum spre Isus (cf. Lc 2,15-16). În schimb Irod s-a închis în fața relatării magilor și a transformat închiderea sa în minciună și violență (cf. Mt 2,1-16).

Fiecare dintre noi, orice loc ar ocupa în Biserică, să se întrebe dacă vrea să-l urmeze pe Isus cu docilitatea păstorilor sau cu autoprotecția lui Irod, să-l urmeze în criză sau să se apere de el în conflict.

Permiteți-mi să cer în mod expres vouă tuturor care sunteți împreună cu mine în slujba Evangheliei cadoul de Crăciun: colaborarea generoasă și pasionată în anunțarea Veștii Bune mai ales săracilor (cf. Mt 11,5). Să ne amintim că îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu numai cel care-l primește pe săracul care vine de jos cu mizeria sa, și care tocmai în această postură este trimis de sus; nu putem să vedem fața lui Dumnezeu, însă putem să-l experimentăm în îndreptarea sa spre noi atunci când cinstim fața aproapelui, a celuilalt care ne angajează cu nevoile sale[5]. Fața săracilor. Săracii sunt centrul Evangheliei. Și îmi vine în minte ceea ce spunea acel sfânt episcop brazilian: „Când eu mă ocup de săraci, spun despre mine că sunt un sfânt; dar când mă întreb și întreb: «Pentru ce atâta sărăcie?», îmi spun «comunist»”.

Să nu fie nimeni care să împiedice în mod voluntar lucrarea pe care Domnul o împlinește în acest moment și să cerem darul umilinței slujirii pentru ca el să crească și noi să ne micșorăm (cf. In 3,30).

Urări tuturor, fiecăruia dintre voi, familiilor voastre și prietenilor voștri. Și mulțumesc, mulțumesc pentru munca voastră, multe mulțumiri; și vă rog, rugați-vă mereu pentru mine pentru ca eu să am curajul de a rămâne în criză. Crăciun fericit! Mulțumesc.

[Binecuvântarea]

Am uitat să vă spun că vă voi dărui două cărți. Una, viața lui Charles de Foucauld, un maestru al crizei, care ne-a lăsat un dar, o moștenire foarte frumoasă. Acesta este un dar oferit mie de părintele Ardura: mulțumesc. Cealaltă se numește „Olotropia: verbele familiaritatea creștină”. Sunt pentru a ajuta să trăim viața noastră. Este o carte care a ieșit în aceste zile, făcută de un biblist, discipol al cardinalului Martini; a lucrat la Milano, dar este din Dieceza de Albenga-Imperia.

Note:
[1] Vita activa. La condizione umana, Bompiani, Milano 1994, 182.
[2] Ibid.
[3] Discurs la Întâlnirea ecumenică și interreligioasă cu tinerii, Skopje – Macedonia de Nord (7 mai 2019): L’Osservatore Romano, 9 mai 2019, pag. 9.
[4] „Când au auzit, mulți dintre discipolii lui au zis: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?» Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: «Vă scandalizează acest lucru?»” (In 6,60-61). Numai pornind de la această criză se poate naște o mărturisire de credință: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68).
[5] Cf. E. Lévinas, Totalité et infini, Paris 2000, 76; ed. it. Totalità e infinito. Saggio sull’esteriorità, Milano 1977, 76.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2020
Publicarea pe acest sit: 21.12.2020
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?