Discursul Papei la rugăciunea ecumenică din Riga

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la rugăciunea ecumenică
din Catedrala evanghelică luterană din Riga 

luni, 24 septembrie 2018

Sunt bucuros să mă pot întâlni cu voi, în această țară care se caracterizează prin realizarea unui drum de respect, colaborare și prietenie între diferitele Biserici creștine, care au reușit să genereze unitate menținând bogăția și singularitatea proprie a fiecăreia. Aș îndrăzni să spun că este un „ecumenism viu” și constituie una dintre caracteristicile speciale ale Letoniei. Fără nicio îndoială, un motiv de speranță și aducere de mulțumire.

Mulțumiri arhiepiscopului Jānis Vanags pentru că ne-a deschis ușa acestei case pentru a realiza întâlnirea noastră de rugăciune. Casa catedrală care de peste 800 de ani găzduiește viața creștină a acestui oraș; martoră fidelă a atâtor frați ai noștri care s-u apropiat de ea pentru a adora, a se ruga, a susține speranța în timpuri de suferință și a găsi curaj pentru a înfrunta perioade pline de nedreptate și de durere. Astăzi ne găzduiește pentru ca Duhul Sfânt să continue să țeasă artizanal legături de comuniune între noi și, astfel, să ne facă și pe noi artizani de unitate între oamenii noștri, așa încât diferențele noastre să nu devină dezbinări. Să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne îmbrace cu armele dialogului, înțelegerii, căutării respectului reciproc și a fraternității (cf. Ef 6,13-18).

În această catedrală se află una dintre orgile cele mai vechi din Europa și care a fost cea mai mare din lume în timpul inaugurării sale. Putem să ne imaginăm cum a însoțit viața, creativitatea, imaginația și evlavia tuturor celor care se lăsau învăluiți de melodia sa. A fost instrument al lui Dumnezeu și al oamenilor pentru a ridica privirea și inima. Astăzi este o emblemă a acestui oraș și a acestei catedrale. Pentru rezidentul din acest loc reprezintă mai mult decât o orgă monumentală, este parte a vieții sale, a tradiției sale, a identității sale. În schimb, pentru turist este desigur un obiect artistic de cunoscut și de fotografiat. Și acesta este un pericol în care ne putem afla mereu: a trece de la rezidenți la turiști. A face din ceea ce ne identifică un obiect din trecut, o atracție turistică și de muzeu care amintește evenimentele de odinioară, de înaltă valoare istorică, dar care a încetat să facă să vibreze inima celor care îl ascultă.

Cu credința ni se poate întâmpla exact același lucru. Putem înceta să ne simțim creștini rezidenți pentru a deveni niște turiști. Mai mult, am putea afirma că toată tradiția noastră creștină poate îndura aceeași soartă: să ajungă să fie redusă la un obiect din trecut care, închis între pereții bisericilor noastre, încetează să intoneze o melodie capabilă să miște și să inspire viața și inima celor care o ascultă. Totuși, așa cum afirmă Evanghelia pe care am ascultat-o, credința noastră nu este destinată să stea ascunsă, ci să fie făcută cunoscută și să răsune în diferite locuri ale societății, pentru ca toți să poată contempla frumusețea sa și să fie luminați de lumina sa (cf. Lc11,33).

Dacă muzica Evangheliei încetează să vibreze în măruntaiele noastre, vom pierde bucuria care provine din compasiune, duioșia care se naște din încredere, capacitatea reconcilierii care își are izvorul în faptul de a ne ști mereu iertați-trimiși.

Dacă muzica Evangheliei încetează să sune în casele noastre, în piețele noastre, în locurile de muncă, în politică și în economie, vom stinge melodia care ne provoca să luptăm pentru demnitatea fiecărui bărbat și fiecărei femei de orice proveniență, închizându-ne în acel „al meu”, uitând de acel „al nostru”: casa comună ne interesează pe toți.

Dacă muzica Evangheliei încetează să sune, vom pierde sunetele care vor conduce viața noastră la cer, baricadându-ne într-unul dintre cele mai rele din timpul nostru: singurătatea și izolarea. Boala care se naște în cel care nu are nicio legătură și care se poate întâlni în bătrânii abandonați destinului lor, precum și în tinerii fără puncte de referință și oportunitate pentru viitor (cf. Discurs la Parlamentul European, 25 noiembrie 2014).

Tată, „ca toți să fie una, […] pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Aceste cuvinte continuă să răsune cu putere în mijlocul nostru, mulțumire fie lui Dumnezeu. Este Isus care înainte de jertfa sa îl roagă pe Tatăl. Este Isus, Isus Cristos care, privind în față crucea sa și crucea atâtor frați ai noștri, nu încetează să-l implore pe Tatăl. Este susurul constant al acestei rugăciuni care trasează cărarea și ne arată calea de urmat. Cufundați în rugăciunea sa, ca unii care cred în El și în Biserica sa, dorind comuniunea de har pe care Tatăl o are din toată veșnicia (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ut unum sint, 9), găsim acolo singurul drum posibil pentru orice ecumenism: în crucea suferinței atâtor tineri, bătrâni și copii expuși adesea exploatării, nonsensului, lipsei de oportunitate și singurătății. În timp ce privește spre Tatăl și spre noi, frații săi, Isus nu încetează să implore: ca toți să fie una.

Astăzi misiunea continuă să ne ceară și să reclame de la noi unitatea; este misiunea care cere de la noi ca să încetăm să privim rănile din trecut și orice atitudine autoreferențială pentru a ne centra asupra rugăciunii Învățătorului. Este misiunea de a reclama ca muzica Evangheliei să nu înceteze să sune în piețele noastre.

Unii pot ajunge să spună: sunt timpuri dificile, sunt timpuri complexe cele în care am ajuns să trăim. Alții pot ajunge să creadă că, în societățile noastre, creștinii au tot mai puține spații de acțiune și de influență din cauza nenumăraților factori ca de exemplu secularismul sau logicile individualiste. Asta nu poate duce la o atitudine de închidere, de apărare și nici de resemnare. Nu putem să nu recunoaștem că desigur nu sunt timpuri ușoare, în special pentru mulți frați ai noștri care trăiesc în trupul lor exilul și chiar martiriul din cauza credinței. Însă mărturia lor ne conduce să descoperim că Domnul continuă să ne cheme și să ne invite să trăim Evanghelia cu bucurie, recunoștință și radicalitate. Dacă Cristos ne-a considerat vrednici să trăim în aceste timpuri, în această oră – unica pe care o avem -, nu putem să ne lăsăm învinși de frică nici să lăsăm să treacă fără a o asuma cu bucuria fidelității. Domnul ne va da forța pentru a face din orice timp, din orice moment, din orice situație o oportunitate de comuniune și reconciliere cu Tatăl și cu frații, în special cu aceia care astăzi sunt considerați inferiori sau material de rebutat. Dacă Cristos ne-a considerat vrednici să facem să răsune melodia Evangheliei, vom înceta să facem asta?

Unitatea la care Domnul ne cheamă este o unitate mereu în cheie misionară, care ne cere să ieșim și să ajungem la inima oamenilor noștri și a culturilor, a societății postmoderne în care trăim, „acolo unde se formează noile relatări și paradigme, să ajungem cu Cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului orașelor” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 74). Această misiune ecumenică vom reuși s-o realizăm dacă ne vom lăsa impregnați de Duhul lui Cristos care este capabil „să strice și schemele plictisitoare în care pretindem să-l închidem și ne surprinde cu creativitatea sa divină constantă. De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor și să recuperăm prospețimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificație reînnoită pentru lumea actuală” (ibid., 11).

Iubiți frați și surori, să continue să sune muzica Evangheliei în mijlocul nostru! Să nu înceteze să răsune ceea ce permite inimii noastre să continue să viseze și să tindă la viața deplină la care Domnul ne cheamă, pe toți: să fim discipoli misionari ai săi în mijlocul lumii în care trăim.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 24.09.2018
Publicarea pe acest sit: 24.09.2018
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?