Discursul Papei la Întâlnirea „Teologia după Veritatis gaudium”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Întâlnirea „Teologia după Veritatis gaudium
în contextul Mediteranei” promovată de
Facultatea Teologică Pontificală a Italiei Meridionale,
Secțiunea Sfântul Alois, din Napoli

vineri, 21 iunie 2019

Dragi studenți și profesori,

Iubiți frați episcopi și preoți,

Domnilor cardinali,

Sunt bucuros să mă întâlnesc astăzi cu voi și să iau parte la această întâlnire. Răspund din inimă la salutul iubitului frate patriarhului Bartolomeu, un mare precursor al lui Laudato si’ – de mulți ani precursor –, care a voit să contribuie la reflecție cu mesajul său personal. Mulțumesc lui Bartolomeu, frate iubit.

Mediterana este din totdeauna loc de tranzituri, de schimburi și uneori și de conflicte. Cunoaștem multe. Acest loc ne pune astăzi o serie de întrebări, adesea dramatice. Ele se pot traduce în câteva întrebări pe care ni le-am pus în întâlnirea interreligioasă de la Abu Dhabi: cum să ne păstrăm reciproc într-o unică familie umană? Cum să alimentăm o conviețuire pașnică și tolerantă care să se traducă în fraternitate autentică? Cum să facem să prevaleze în comunitățile noastre primirea celuilalt și a celui care este diferit de noi pentru că aparține unei tradiții religioase și culturale diferite de a noastră? Cum pot să fie religiile căi de fraternitate și nu ziduri de despărțire? Acestea și alte întrebări cer să fie interpretate la mai multe niveluri și cer o angajare generoasă de ascultare, de studiu și de confruntare pentru a promova procese de eliberare, de pace, de fraternitate și de dreptate. Trebuie să ne convingem: este vorba de a demara procese, nu de a face definiri de spații, de a ocupa spații… A demara procese.

O teologie a primirii și a dialogului

În cursul aceste întâlniri ați analizat mai întâi contradicțiile și dificultățile din spațiul Mediteranei și după aceea v-ați întrebat cu privire la soluțiile cele mai bune. În această privință, vă întrebați ce teologie este adecvată contextului în care trăiți și lucrați. Aș spune că teologia, îndeosebi în acest context, este chemată să fie o teologie a primirii și să dezvolte un dialog sincer cu instituțiile sociale și civile, cu centrele universitare și de cercetare, cu liderii religioși și cu toate femeile și bărbații de bunăvoință, pentru construirea păcii unei societăți inclusive și fraterne precum și pentru păstrarea creației.

Când în Introducerea de la Veritatis gaudium se menționează aprofundarea kerygmei și dialogul drept criterii pentru a reînnoi studiile, vrea să se spună că ele sunt în slujba drumului unei Biserici care pune tot mai mult în centru evanghelizarea. Nu apologetica, nu manualele – așa cum am auzit –: evanghelizarea. În centru este evanghelizarea, care nu înseamnă prozelitism. În dialogul cu culturile și religiile, Biserica anunță Vestea Bună a lui Isus și practica iubirii evanghelice pe care El o predica precum o sinteză a întregii învățături a Legii, a viziunilor profeților și a voinței Tatălui. Dialogul este înainte de toate o metodă de discernământ și de vestire a Cuvântului de iubire care este adresat fiecărei persoane și care în inima fiecăruia vrea să-și stabilească locuința. Numai în ascultarea acestui Cuvânt și în experiența iubirii ea comunică și poate discerne actualitatea kerygmei. Dialogul, înțeles astfel, este o formă de primire.

Aș vrea să reafirm că „discernământul spiritual nu exclude aporturile înțelepciunilor umane, existențiale, psihologice, sociologice sau morale. Însă le transcende. Și nici nu-i sunt suficiente normele înțelepte ale Bisericii. Să ne amintim mereu că discernământul este un har – un dar –. Discernământul conduce la însuși izvorul vieții care nu moare, adică «să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos» (In 17,3)” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 170).

Școlile de teologie se reînnoiesc cu practica discernământului și cu un mod dialogic de a procedacapabil să creeze un corespunzător climat spiritual și de practică intelectuală. Este vorba de un dialog atât în poziția problemelor cât și în căutarea împreună a căilor de soluționare. Un dialog capabil să integreze criteriul viu al Paștelui lui Isus cu mișcarea analogiei, care citește în realitate, în creație și în istorie legături, semne și referințe teologale. Asta comportă asumarea hermeneutică a misterului drumului lui Isus care-l duce la cruce și la înviere și la darul Duhului. A asuma această logică a lui Isus și pascală este indispensabil pentru a înțelege cum este interogată realitatea istorică și creată de revelarea misterului iubirii lui Dumnezeu. A acelui Dumnezeu care în istoria lui Isus se manifestă – de fiecare dată și în fiecare contradicție – mai mare în iubire și în capacitatea de a recuperă răul.

Ambele mișcări sunt necesare, complementare: o mișcare de jos spre sus care poate dialoga, cu simț de ascultare și discernământ, cu orice instanță umană și istorică, ținând cont de toată valoarea umanului; și o mișcare de sus spre jos – unde „sus” este cel al lui Isus înălțat pe cruce – care permite, în același timp, să se discearnă semnele Împărăției lui Dumnezeu în istorie și să se înțeleagă în manieră profetică semnele anti-Împărăției care desfigurează sufletul și istoria umană. Este o metodă care permite – într-o constantă dinamică – să se confrunte cu orice instanță umană și să perceapă ce lumină creștină să lumineze pliurile realității și ce energii provoacă Duhul Răstignitului Înviat, din când în când, aici și acum.

Modul dialogic de a proceda este calea pentru a ajunge acolo unde se formează paradigmele, modurile de a simți, simbolurile, reprezentările persoanelor și popoarelor. A ajunge acolo – ca „etnografi spirituali ai sufletului popoarelor, să spunem – pentru a putea dialoga în profunzime și, dacă este posibil, a contribui la dezvoltarea lor cu vestirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu, al cărui rod este formarea unei fraternități tot mai dilatate și inclusive. Dialog și vestire a Evangheliei care pot să aibă loc în modurile schițate de Francisc de Assisi în Regula non bollata, chiar după călătoria sa în Orientul mediteranean. Pentru Francisc există un prim mod în care, simplu, se trăiește ca și creștini: „Un mod este ca să nu facă certuri sau dispute, ci să fie supuși oricărei creaturi umane din iubire față de Dumnezeu și să mărturisească faptul că sunt creștini” (XVI: FF 43). Este apoi un al doilea mod în care, tot docili față de semnele și față de acțiunea Domnului Înviat și față de Duhul său de pace, se vestește credința creștină ca manifestare în Isus a iubirii lui Dumnezeu față de toți oamenii. Dar uimește mult acel sfat al lui Francisc dat fraților: „Predicați Evanghelia; dacă va fi necesar și prin cuvinte”. Este mărturia!

Această docilitate față de Duhul implică un stil de viață și de vestire fără spirit de cucerire, fără voință de prozelitism – aceasta este ciuma! – și fără o intenție agresivă de contrazicere. O modalitate care intră în dialog „dinăuntru” cu oamenii și cu culturile lor, cu istoriile lor, cu tradițiile lor religioase diferite; o modalitate care, coerent cu Evanghelia, cuprinde și mărturia până la jertfirea vieții, așa cum demonstrează exemplele luminoase ale lui Charles de Foucauld, al călugărilor din Tibhirine, al episcopului de Oran, Pierre Claverie, și al atâtor frați și surori care, cu harul lui Cristos, au fost fideli cu blândețe și umilință și au murit cu numele lui Isus pe buze și cu milostivirea în inimă. Și aici mă gândesc la nonviolență ca orizont și știință despre lume, la care teologia trebuie să privească drept propriu element constitutiv. Ne ajută aici scrierile și practicile lui Martin Luther King și Lanza del Vasto și ale altor „artizani” ai păcii. Ne ajută și ne încurajează amintirea fericitului Giustino Russolillo, care a fost student al acestei facultăți, și a părintelui Peppino Diana, tânărul paroh ucis de mafie, care a studiat și el aici. Și aici aș vrea să menționez un sindrom periculos, care este „sindromul de la Babel”. Noi credem că „sindromul de la Babel” este încurcarea care se naște în faptul de a nu înțelege ceea ce spune celălalt. Acesta este primul pas. Însă adevăratul „sindrom de la Babel” este acela de a nu asculta ceea ce spune celălalt și de a crede că eu știu ceea ce gândește celălalt și ceea ce va spune celălalt. Aceasta este ciuma!

Exemple de dialog pentru o teologie a primirii

„Dialog” nu este o formulă magică, dar cu siguranță teologia este ajutată în reînnoirea sa când îl asumă serios, când el este încurajat și favorizat între profesori și studenți, precum și cu celelalte forme ale științei și cu celelalte religii, mai ales ebraismul și islamul. Studenții de teologie ar trebui să fie educați la dialogul cu ebraismul și cu islamul pentru a înțelege rădăcinile comune și diferențele identităților noastre religioase și a contribui astfel mai eficient la edificarea unei societăți care apreciază diversitatea și favorizează respectul, fraternitatea și conviețuirea pașnică.

A educa studenții în asta. Eu am studiat în timpul teologiei decadente, al scolasticii decadente, în timpul manualelor. Între noi se făcea o glumă, toate tezele teologice se dovedeau cu această schemă, un silogism: 1º Lucrurile par să fie așa. 2º Catolicismul are întotdeauna dreptate. 3º Ergo… Adică o teologie de tip defensiv, apologetic, închis într-un manual. Noi glumeam așa, însă erau lucrurile care ni se prezentau în acel timp al scolasticii decadente.

A căuta o conviețuire pașnică dialogică. Suntem chemați să dialogăm cu musulmanii pentru a construi viitorul societăților noastre și al orașelor noastre; suntem chemați să-i considerăm parteneri pentru a construi o conviețuire pașnică, și atunci când au loc episoade tulburătoare săvârșite de grupuri fanatice dușmane ale dialogului, precum tragedia de la Paștele trecut în Sri Lanka. Ieri, cardinalul de Colombo mi-a spus asta: „După ce am făcut ceea ce trebuia să fac, mi-am dat seama că un grup de oameni, creștini, voia să meargă în cartierul musulmanilor pentru a-i ucide. L-am invitat pe imam cu mine, în mașină, și împreună am mers acolo pentru a-i convinge pe creștini că noi suntem prieteni, că aceia sunt extremiști, că nu sunt de-ai noștri”. Aceasta este o atitudine de apropiere și de dialog. A forma studenții la dialogul cu evreii implică să fie educați la cunoașterea culturii lor, a modului lor de a gândi, a limbii lor, pentru a înțelege și a trăi mai bine relația noastră pe planul religios. În facultățile teologice și în universitățile ecleziastice trebuie încurajate cursurile de limbă și cultură arabă și ebraică și cunoașterea reciprocă între studenți creștini, evrei și musulmani.

Aș vrea să dau două exemple concrete despre modul în care dialogul care caracterizează o teologie a primirii poate să fie aplicat la studiile ecleziastice. Înainte de toate dialogul poate să fie o metodă de studiu, în afară de a fi o metodă de predare. Când citim un text, dialogăm cu el și cu „lumea” pe care o exprimă; și acest lucru este valabil și pentru textele sacre, precum Biblia, Talmudul și Coranul. Apoi, adesea interpretăm un anumit text în dialog cu altele din aceeași epocă sau din epoci diferite. Textele din marile tradiții monoteiste în unele cazuri sunt rezultatul unui dialog. Pot exista cazuri de texte care sunt scrise pentru a răspunde la întrebări despre probleme importante ale vieții puse de texte care le-au precedat. Și aceasta este o formă de dialog.

Al doilea exemplu este că dialogul se poate face ca hermeneutică teologică într-un timp și un loc specific. În cazul nostru: Mediterana la începutul celui de-al treilea mileniu. Nu este posibil să se citească în mod realist acest spațiu decât în dialog și ca o punte – istorică, geografică, umană – între Europa, Africa și Asia. Este vorba despre un spațiu în care lipsa păcii a produs multiple dezechilibre regionale, mondiale, și a cărui pacificare, prin practica dialogului, ar putea în schimb să contribuie la construirea unui „mare cort de pace” asupra întregului bazin mediteranean, unde să poată conviețui în respectul reciproc diferiții fii ai părintelui comun Abraham. A nu-l uita pe părintele comun.

O teologie a primirii este o teologie a ascultării

Dialogul ca hermeneutică teologică presupune și comportă ascultarea conștientă. Asta înseamnă și a asculta istoria și viața popoarelor care se află pe spațiul mediteranean pentru a le putea descifra evenimentele care leagă trecutul cu prezentul și pentru a le putea percepe rănile împreună cu potențialitățile. Este vorba îndeosebi de a percepe modul în care comunitățile creștine și fiecare existență profetică au știut – și recent – să întrupeze credința creștină în contexte uneori de conflict, de minoritate și de conviețuire plurală cu alte tradiții religioase.

Această ascultare trebuie să fie profund interioară în culturi și în popoare și pentru un alt motiv. Mediterana este tocmai marea metisului – dacă noi nu înțelegem metisul, nu vom înțelege niciodată Mediterana – o mare închisă geografic față de oceane, dar mereu deschisă cultural la întâlnire, la dialog și la înculturare reciprocă. Cu toate acestea este nevoie de narațiuni reînnoite și împărtășite care – pornind de la ascultarea rădăcinilor și a prezentului – să vorbească inimii persoanelor, narațiuni în care este posibil să se recunoască în manieră constructivă, pașnică și generatoare de speranță.

Realitatea multiculturală și pluri-religioasă din noua Mediterană se formează cu aceste narațiuni, în dialogul care se naște din ascultarea persoanelor și a textelor marilor religii monoteiste, și mai ales în ascultarea tinerilor. Mă gândesc la studenții din facultățile noastre de teologie, la cei din universitățile „laice” sau de alte inspirații religioase. „Când Biserica – și, putem adăuga, teologia – abandonează schemele rigide și se deschide la o ascultare disponibilă și atentă a tinerilor, această empatie o îmbogățește, deoarece «permite tinerilor să dăruiască propriul aport comunității, ajutând-o să perceapă noi sensibilități și să-și pună întrebări inedite»” (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 65). Să perceapă sensibilități noi: aceasta este provocarea.

Aprofundarea kerygmei se face cu experiența dialogului care se naște din ascultare și care generează comuniune. Isus însuși a vestit împărăția lui Dumnezeu dialogând cu orice tip și categorie de persoane din iudaismul timpului său: cu fariseii, cărturarii, învățătorii legii, vameșii, înțelepții, cei simpli, păcătoșii. Unei femei samaritene El a revelat, în ascultare și în dialog, darul lui Dumnezeu și însăși identitatea sa: i-a deschis misterul comuniunii sale cu Tatăl și al plinătății supraabundente care izvorăște din această comuniune. Ascultarea sa divină a inimii umane deschide această inimă să primească la rândul său plinătatea Iubirii și bucuria vieții. Nu se pierde nimic cu dialogarea. Mereu se câștigă. În monolog toți pierdem, toți.

O teologie interdisciplinară

O teologie a primirii care, ca metodă interpretativă a realității, adoptă discernământul și dialogul sincer are nevoie de teologi care să știe să lucreze împreună și în formă interdisciplinară, depășind individualismul în munca intelectuală. Avem nevoie de teologi – bărbați și femei, preoți, laici și persoane consacrate – care, într-o înrădăcinare istorică și eclezială și, în același timp, deschiși la noutățile inepuizabile ale Duhului, să știe să fugă de logicile autoreferențiale, competitive și, de fapt, orbitoare care adesea există și în instituțiile noastre academice și ascunse, de atâtea ori, printre școlile teologice.

Pe acest drum continuu de ieșire din sine și de întâlnire cu celălalt, este important ca teologii să fie bărbați și femei ai compasiunii – subliniez asta: să fie bărbați și femei ai compasiunii –, atinși de viața oprimată a multor, de sclaviile de astăzi, de plăgile sociale, de violențe, de războaie și de nedreptățile enorme îndurate de atâția săraci care trăiesc pe malurile acestei „mări comune”. Fără comuniune și fără compasiune, alimentate constant de rugăciune – acest lucru este important: se poate face teologie numai „în genunchi” –, teologia nu numai că pierde sufletul, ci pierde inteligența și capacitatea de a interpreta realitatea în mod creștin. Fără compasiune, inspirată de Inima lui Cristos, teologii riscă să fie înghițiți în condiția privilegiului celui care se situează în mod prudent în afara lumii și nu împărtășește nimic riscant cu majoritatea omenirii. Teologia de laborator, teologia pură și „distilată”, distilată ca apa, apa distilată, care nu are valoare.

Aș vrea să dau un exemplu despre modul în care interdisciplinaritatea care interpretează istoria poate să fie o aprofundare a kerygmei și, dacă este animată de milostivire, poate să fie deschisă la trans-disciplinaritate. Mă refer îndeosebi la toate atitudinile agresive și războinice care au marcat modul de a locui spațiul mediteranean al popoarelor care se declarau creștine. Aici trebuie cuprinse fie atitudinile și practicile coloniale care au plăsmuit mult imaginarul și politicile acestor popoare, fie justificările de orice fel ale războaielor, fie toate persecuțiile făcute în numele unei religii sau al unei pretinse purități rasiale sau doctrinale. Aceste persecuții le-am făcut și noi. Îmi amintesc, în Chanson de Roland, după ce au câștigat bătălia, musulmanii erau puși în rând, toți, în fața vasului de botez, a bazinului baptismal. Era unul cu sabia, acolo. Și îi puneau să aleagă: ori te botezi ori la revedere! Mergi în partea cealaltă. Ori botezul ori moartea. Noi am făcut asta. Față de această istorie complexă și dureroasă, metoda dialogului și a ascultării, condusă de criteriul evanghelic al milostivirii, poate îmbogăți mult cunoașterea și recitirea interdisciplinară, făcând să se evidențieze, prin contrast, și profețiile de pace pe care Duhul n-a încetat niciodată să le provoace.

Interdisciplinaritatea drept criteriu pentru reînnoirea teologiei și a studiilor ecleziastice comportă angajarea de a revizita și a reinteroga încontinuu tradiția. A revizita tradiția! Și a reinteroga. De fapt, ascultarea ca teologi creștini nu are loc pornind de la nimic, ci de la un patrimoniu teologic care – tocmai dinăuntrul spațiului mediteranean – își înfige rădăcinile în comunitățile din Noul Testament, în reflecția bogată a Sfinților Părinți și în multiple generații de gânditori și martori. Este acea tradiție vie care a ajuns până la noi și care poate contribui la luminarea și descifrarea multor probleme contemporane. Însă cu condiția să fie recitită cu o sinceră voință de purificare a memoriei, adică știind să se discearnă cât a fost vehicul al intenției originare a lui Dumnezeu, revelate în Duhul lui Isus Cristos, și în schimb cât a fost de infidelă față de această intenție milostivă și mântuitoare. Să nu uităm că tradiția este o rădăcină care ne dă viață: ne transmite viața pentru ca noi să putem crește și înflori, să putem da roade. De atâtea ori ne gândim la tradiție ca la un muzeu. Nu! Săptămâna trecută, sau cealaltă, am citit un citat de Gustav Mahler care spunea: „Tradiția este garanția viitorului, nu vasul cu cenușă”. Este frumos! Trăim tradiția ca un pom care trăiește, crește. Deja în secolul al V-lea, Vincențiu de Lérins a înțeles bine asta: creșterea credinței, a tradiției, cu aceste trei criterii: annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate. Este tradiția! Dar fără tradiție tu nu poți crește! Tradiția pentru a crește, ca rădăcina pentru pom.

O teologie în rețea

Teologia după Veritatis gaudium este o teologie în rețea și, în contextul Mediteranei, în solidaritate cu toți „naufragiații” istoriei. În misiunea teologică ce ne așteaptă îl amintim pe sfântul Paul și drumul creștinismului de la începuturi care leagă Orientul cu Occidentul. Aici, foarte aproape de locul unde a debarcat Paul, nu se poate să nu amintim că toate călătoriile apostolului au fost marcate de dificultăți evidente, ca în naufragiul în centrul Mediteranei (Fap 27,9 șu). Naufragiu care ne face să ne gândim la cel al lui Iona. Însă Paul nu fuge, și chiar poate să creadă că Roma este Ninive al său. Se poate gândi să corecteze atitudinea neîncrezătoare a lui Iona răscumpărând fuga sa. Acum când creștinismul occidental a învățat din multe greșeli și dificultăți din trecut, se poate întoarce la izvoarele sale sperând să poată mărturisi Vestea Bună popoarelor din Orient și din Occident, din nord și din sud. Teologia – ținând mintea și inima îndreptate spre „Dumnezeul milostiv și îndurător” (cf. Gen 4,2) – poate ajuta Biserica și societatea civilă să reia drumul în compania atâtor naufragii, încurajând populațiile de la Mediterana să refuze orice ispită de recucerire și de închidere identitară. Ambele se nasc, se alimentează și cresc din frică. Teologia nu se poate face într-un ambient de frică.

Munca facultăților teologice și a universităților ecleziastice contribuie la edificarea unei societăți drepte și fraterne, în care îngrijirea creației și construirea păcii sunt rezultatul colaborării între instituții civile, ecleziale și interreligioase. Este vorba înainte de toate de o muncă în „rețeaua evanghelică”, adică în comuniune cu Duhul lui Isus care este Duh de pace, Duh de iubire care acționează în creație și în inima bărbaților și femeilor de bunăvoință din orice rasă, cultură și religie. Precum limbajul folosit de Isus pentru a vorbi despre Împărăția lui Dumnezeu, tot așa, în mod analog, interdisciplinaritatea și crearea rețelei vor să favorizeze discernământul prezenței Duhului Celui Înviat în realitate. Pornind de la înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu în contextul său mediteranean este posibil să se discearnă semnele timpurilor în contexte noi.

Teologia după „Veritatis gaudium” în contextul Mediteranei

Am subliniat mult Veritatis gaudium. Aș vrea să mulțumesc public aici, pentru că este prezent, monseniorului Zani, care a fost unul dintre artizanii acestui document. Mulțumesc! Așadar care este misiunea teologiei după Veritatis gaudium în contextul Mediteranei? Ea trebuie să se sintonizeze cu Duhul lui Isus Înviat, cu libertatea sa de a merge în lume și de a ajunge în periferii, și în acelea ale gândirii. Teologilor le revine misiunea de a favoriza mereu din nou întâlnirea culturilor cu izvoarele Revelației și ale Tradiției. Vechile arhitecturi ale gândirii, marile sinteze teologice din trecut sunt miniere de înțelepciune teologică, dar ele nu se pot aplica mecanic la problemele actuale. Este vorba de a le prețui pentru a căuta căi noi. Mulțumire fie lui Dumnezeu, izvoarele cele dintâi ale teologiei, Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, sunt inepuizabile și mereu rodnice; de aceea se poate și trebuie să se lucreze în direcția unor „Rusalii teologice”, care să permită femeilor și bărbaților din timpul nostru să asculte „în propria limbă” o reflecție creștină care să răspundă la căutarea lor de sens și de viață deplină. Pentru ca asta să se întâmple sunt indispensabile câteva premise.

Înainte de toate, trebuie pornit de la Evanghelia milostivirii, adică de la vestirea făcută de Isus însuși și de la contextele originare ale evanghelizării. Teologia se naște în mijlocul ființelor umane concrete, întâlnite cu privirea și inima lui Dumnezeu, care merge în căutarea lor cu iubire milostivă. Și a face teologie este un act de milostivire. Aș vrea să repet aici, din acest oraș unde nu există numai episoade de violență, ci care păstrează atâtea tradiții și atâtea exemple de sfințenie – în afară de o capodoperă a lui Caravaggio despre faptele de milostenie și mărturia sfântului medic Giuseppe Moscati – aș vrea să repet ceea ce am scris Facultății de Teologie de la Universitatea Catolică Argentiniană: „Și teologii buni, ca păstorii buni, au mirosul poporului și al drumului și, cu reflecția lor, varsă untdelemn și vin pe rănile oamenilor. Teologia să fie expresia unei Biserici care este «spital de campanie», care trăiește misiunea sa de mântuire și de vindecare în lume! Milostivirea nu este numai o atitudine pastorală, ci este însăși substanța Evangheliei lui Isus. Vă încurajez să studiați cum se poate reflecta, în diferitele discipline – dogmatica, morala, spiritualitatea, dreptul și așa mai departe – centralitatea milostivirii. Fără milostivire, teologia noastră, dreptul nostru, pastorația noastră, riscă să alunece în meschinăria birocratică sau în ideologie, care din natura sa vrea să domesticească misterul”[1]. Teologia, pe calea milostivirii, se apără de domesticirea misterului.

În al doilea rând, este necesară o serioasă asumare a istoriei în sânul teologiei, ca spațiu deschis la întâlnirea cu Domnul. „Capacitatea de a întrevedea prezența lui Cristos și drumul Bisericii în istorie ne fac umili și ne scot din ispita de a ne refugia în trecut pentru a evita prezentul. Și aceasta a fost experiența atâtor studioși, care au început, nu spun atei, dar un pic agnostici, și l-au găsit pe Cristos. Pentru că istoria nu se putea înțelege fără această forță”[2].

Este necesară libertatea teologică. Fără posibilitatea de a experimenta drumuri noi nu se creează nimic nou și nu se lasă spațiu noutății Duhului Celui Înviat: „Celor care visează o doctrină monolitică apărată de toți fără nuanțe, acest lucru poate să pară o dispersare imperfectă. Însă realitatea este că această varietate ajută la manifestarea și la dezvoltarea mai bună a diferitelor aspecte ale bogăției inepuizabile a Evangheliei” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 40). Asta înseamnă și o revizuire adecvată a ratio studiorum. Cu privire la libertatea de reflecție teologică eu aș face o distincție. Printre studioși, trebuie mers înainte cu libertate; apoi, în ultimă instanță, magisteriul va spune ceva, dar nu se poate face o teologie fără această libertate. Însă în predica adresată poporului lui Dumnezeu, vă rog, să nu se rănească credința poporului lui Dumnezeu cu teme disputate! Temele disputate să rămână numai între teologi. Este misiunea voastră. Însă poporului lui Dumnezeu trebuie să i se dea substanța care să alimenteze credința și care să n-o relativizeze.

În sfârșit, este indispensabil să ne dotăm cu structuri lejere și flexibile, care să manifeste prioritatea dată primirii și dialogului, munci inter- și trans-disciplinare și în rețea. Statutele, organizarea internă, metoda de predare, rânduiala studiilor ar trebui să reflecte fizionomia Bisericii „în ieșire”. Totul trebuie să fie orientat în orarele și în modurile de a favoriza cât mai mult posibil participarea celor care doresc să studieze teologie: în afară de seminariști și de persoanele consacrate, și laicii și femeile atât laice cât și consacrate. Îndeosebi, contribuția pe care femeile o dau și pot s-o dea teologiei este indispensabilă și participarea lor trebuie deci susținută, așa cum faceți în această facultate, unde există bună participare a femeilor ca profesori și ca studenți.

Acest loc foarte frumos, sediu al Facultății teologice dedicate sfântului Alois, a cărui sărbătoare este astăzi, să fie simbol al unei frumuseți de împărtășit, deschise tuturor. Visez facultăți teologice unde să se trăiască convivialitatea diferențelor, unde să se practice o teologie a dialogului și a primirii; unde să se experimenteze modelul poliedrului științei teologice în locul unei sfere statice și efemere. Unde cercetarea teologică să fie în măsură să promoveze un proces de înculturare angajant dar captivant.

Concluzie

Criteriile din Introducerea de la constituția apostolică Veritatis gaudium sunt criterii evanghelice. Kerygma, dialogul, discernerea, colaborarea, rețeaua – eu aș adăuga și parresia, care a fost citată drept criteriu, care este capacitatea de a fi la limită, împreună cu hypomoné, cu tolerarea, a fi în limită pentru a merge înainte – sunt elemente și criterii care traduc modul cu care Evanghelia a fost trăită și vestită de Isus și cu care poate fi și astăzi transmisă de discipolii săi.

Teologia după Veritatis gaudium este o teologie kerygmatică, o teologie a discernământului, a milostivirii și a primirii, care intră în dialog cu societatea, culturile și religiile pentru construirea conviețuirii pașnice a persoanelor și popoarelor. Mediterana este matricea istorică, geografică și culturală a primirii kerygmatice practicate cu dialogul și cu milostivirea. Napoli este exemplu și laborator special al acestei cercetări teologice. Spor la treabă!

Note:
[1] Scrisoare către marele cancelar al „Pontificia Universidad Católica Argentina” la centenarul Facultății de Teologie3 martie 2015.
[2]  Discurs adresat participanților la întâlnirea Asociației Profesorilor de Istorie a Bisericii, 12 ianuarie 2019.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.06.2019
Publicarea pe acest sit: 21.06.2019
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.