Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Faptele Apostolilor:
3. „Limbi ca de foc” (Fap 2,3). Rusaliile și puterea Duhului
care înflăcărează cuvântul uman și îl face Evanghelie

miercuri, 19 iunie 2019

Iubiți frați și surori, bună ziua!

La cincizeci de zile după Paște, în acel cenaclu care este de acum casa lor și unde prezența Mariei, mama Domnului, este elementul de coeziune, apostolii trăiesc un eveniment care depășește așteptările lor. Reuniți în rugăciune – rugăciunea este „plămânul” care dă respirație discipolilor din toate timpurile; fără rugăciune nu putem fi discipoli ai lui Isus; fără rugăciune noi nu putem să fim creștini! Este aerul, este plămânul vieții creștine -, sunt surprinși de intrarea năvalnică a lui Dumnezeu. Este vorba de o intrare năvalnică ce nu tolerează închiderea: deschide ușile prin forța unui vânt care amintește de ruah, suflul primordial, și împlinește promisiunea „forței” făcute de Cel Înviat înainte de a-și lua rămas-bun (cf. Fap 1,8). Vine pe neașteptate, de sus, „un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, și a umplut întreaga casă în care stăteau” (Fap 2,2).

După aceea, la vânt se adaugă focul care amintește de tufișul arzând și de Sinai cu darul celor zece cuvinte (cf. Ex 19,16-19). În tradiția biblică focul însoțește manifestarea lui Dumnezeu. În foc Dumnezeu încredințează cuvântul său viu și energic (cf. Evr 4,12) care deschide spre viitor; focul exprimă simbolic lucrarea sa de a încălzi, a lumina și a cerceta inimile, grija sa în a încerca rezistența lucrărilor umane, în purificarea lor și revitalizarea lor. În timp ce la Sinai se aude glasul lui Dumnezeu, la Ierusalim, în sărbătoarea Rusaliilor, cel care vorbește este Petru, stânca pe care Cristos a ales să zidească Biserica sa. Cuvântul său, slab și capabil chiar să-l renege pe Domnul, străbătut de focul Duhului capătă forță, devine capabil să străpungă inimile și să miște la convertire. De fapt, Dumnezeu alege ceea ce este slab în lume pentru a-i face de rușine pe cei puternici (cf. 1Cor 1,27).

Deci Biserica se naște din focul iubirii și dintr-un „incendiu” care izbucnește la Rusalii și care manifestă forța Cuvântului Celui Înviat impregnat de Duh Sfânt. Alianța nouă și definitivă nu mai este întemeiată pe o lege scrisă pe table de piatră, ci pe acțiunea Duhului lui Dumnezeu care face noi toate lucrurile și se imprimă în inimi de carne.

Cuvântul apostolilor se impregnează de Duhul Celui Înviat și devine un cuvânt nou, diferit, care se poate însă înțelege, ca și cum ar fi tradus simultan în toate limbile: de fapt „fiecare îi auzea vorbind în limba sa” (Fap 2,6). Este vorba despre limbajul adevărului și al iubirii, care este limba universală: și analfabeții pot s-o înțeleagă. Limbajul adevărului și al iubirii îl înțeleg toți. Dacă tu mergi cu adevărul inimii tale, cu sinceritatea, și mergi cu iubire, toți te vor înțelege. Chiar dacă nu poți să vorbești, dar cu o mângâiere, care să fie adevărată și iubitoare.

Duhul Sfânt nu se manifestă numai printr-o simfonie de sunete care unește și adună armonios diversitățile ci se prezentă și ca dirijorul orchestrei care face să fie interpretate partiturile laudelor pentru „marile opere” ale lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este artizanul comuniunii, este artistul reconcilierii care știe să înlăture barierele dintre iudei și greci, dintre sclavi și liberi, pentru a face din ei un singur trup. El zidește comunitatea credincioșilor armonizând unitatea trupului și multiplicitatea mădularelor. Face să crească Biserica ajutând-o să meargă dincolo de limitele umane, de păcate și de orice scandal.

Uimirea este așa de mare, și cineva se întreabă dacă oamenii aceia nu sunt beți. Atunci Petru intervine în numele tuturor apostolilor și recitește acel eveniment în lumina lui Ioel 3, unde se vestește o nouă revărsare a Duhului Sfânt. Discipolii lui Isus nu sunt beți, ci trăiesc ceea ce sfântul Ambrozie definește „beția sobră a Duhului”, care aprinde în mijlocul poporului lui Dumnezeu profeția prin vise și viziuni. Acest dar profetic nu este rezervată numai câtorva, ci tuturor celor care invocă numele Domnului.

De acum înainte, din acel moment, Duhul lui Dumnezeu mișcă inimile să primească mântuirea care trece printr-o Persoană, Isus Cristos, Cel pe care oamenii l-au pironit pe lemnul crucii și pe care Dumnezeu l-a înviat din morți „eliberându-l de durerile morții” (Fap 2,24). El este cel care l-a revărsat pe acel Duh care orchestrează polifonia de laude și pe care toți pot s-o asculte. Așa cum spunea Benedict al XVI-lea, „Rusaliile înseamnă asta: Isus, și prin El însuși Dumnezeu, vine la noi și ne atrage înlăuntrul său” (Omilie, 3 iunie 2006). Duhul realizează atracția divină: Dumnezeu ne seduce cu Iubirea sa și astfel ne implică, pentru a mișca istoria și a demara procese prin care filtrează viața nouă. De fapt, numai Duhul lui Dumnezeu are puterea de a umaniza și a fraterniza fiecare context, pornind de la cei care-l primesc.

Să-i cerem Domnului să ne facă să experimentăm noi Rusalii, să dilate inimile noastre și să sintonizeze sentimentele noastre cu acelea ale lui Cristos, așa încât să vestim fără rușine cuvântul său transformator și să mărturisim puterea iubirii care recheamă la viață tot ceea ce întâlnește.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.06.2019
Publicarea pe acest sit: 19.06.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.