Discursul Papei la întâlnirea ecumenică din Geneva

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea ecumenică din Geneva
joi, 21 iunie 2018

Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să vă întâlnesc și vă mulțumesc pentru primirea voastră atentă. Îndeosebi, sunt recunoscător secretarului general, reverendul dr. Olav Fykse Tveit, și moderatoarei, dr. Agnes Abuom, pentru cuvintele lor și pentru că m-au invitat cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a instituirii Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Din punct de vedere biblic, șaptezeci de ani evocă o perioadă de timp împlinită, semn de binecuvântare divină. Însă șaptezeci este și un număr care face să apară în minte două texte evanghelice celebre. În primul, Domnul ne-a poruncit să ne iertăm nu de șapte ori, ci „de șaptezeci de ori șapte” (Mt 18,22). Desigur numărul nu indică un termen cantitativ, ci deschide un orizont calitativ: nu măsoară dreptatea, ci deschide larg metrul unei carități nemăsurate, capabile să ierte fără limite. Această caritate, după secole de contraste, ne permite să stăm împreună, ca frați și surori reconciliați și recunoscători lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Dacă suntem aici este și grație celor care ne-au precedat pe acest drum, alegând calea iertării și dedicându-se pentru a răspunde voinței Domnului: ca „toți să fie una” (In 17,21). Determinați de dorința din inimă a lui Isus, nu s-au lăsat încâlciți de nodurile încurcate ale controverselor, ci au găsit îndrăzneala de a privi dincolo și de a crede în unitate, depășind țarcurile suspiciunilor și ale fricii. Este adevărat ceea ce afirma un antic părinte în credință: „Dacă într-adevăr iubirea reușește să elimine frica și aceasta se transformă în iubire, atunci se va descoperi că ceea ce mântuiește este tocmai unitatea” (Sfântul Grigore de Nissa, Omilia 15 despre Cântarea Cântărilor). Suntem beneficiarii credinței, ai iubirii și ai speranței atâtora care, cu forța slabă a Evangheliei, au avut curajul să inverseze direcția istoriei, acea istorie care ne-a făcut să nu avem încredere unii în alții și să ne înstrăinăm reciproc, însoțind vârtejul diabolic al fragmentărilor continue. Grație Duhului Sfânt, inspirator și călăuză a ecumenismului, direcția s-a schimbat și o cale pe atât de nouă pe cât de veche a fost trasată în mod de neșters: calea comuniunii reconciliate, spre manifestarea vizibilă a acelei fraternități care deja îi unește pe credincioși.

Numărul șaptezeci oferă o a doua idee evanghelică. Amintește de acei discipoli pe care, în timpul activității publice, Isus i-a trimis în misiune (cf. Lc 10,1) și care sunt celebrați în Orientul creștin. Numărul acestor discipoli face trimitere la numărul națiunilor cunoscute, prezentate la începutul Scripturii (cf. Gen 10). Ce anume ne sugerează asta? Că misiunea este adresată tuturor popoarelor și că fiecare discipol, pentru a fi discipol, trebuie să devină apostol, misionar. Consiliul Ecumenic al Bisericilor s-a născut ca instrument al acelei mișcări ecumenice trezite de un apel puternic la misiune: cum pot creștinii să evanghelizeze dacă sunt divizați între ei? Această întrebare urgentă încă îndreaptă drumul nostru și traduce rugăciunea Domnului de a fi uniți „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

Permiteți-mi, iubiți frați și surori, să vă manifest, în afară de mulțumirea vie pentru angajarea pe care o depuneți pentru unitate, și o preocupare. Ea derivă din impresia că ecumenismul și misiunea nu mai sunt așa de strâns legate ca la origine. Și totuși mandatul misionar, care este mai mult decât diakonia și decât promovarea dezvoltării umane, nu poate să fie uitată și nici golită. Face parte din identitatea noastră. Vestirea Evangheliei până la marginile pământului face parte din natura noastră de creștini. Desigur, modul în care se exercită misiunea variază în funcție de timpuri și de locuri și, în fața ispitei, din păcate dese, de a se impune urmând logici lumești, trebuie amintit că Biserica lui Cristos crește prin atracție.

Dar în ce constă această forță de atracție? Desigur nu în ideile, strategiile sau programele noastre: în Isus Cristos nu se crede printr-o culegere de consensuri și poporul lui Dumnezeu nu se poate reduce la rangul de o organizație neguvernamentală. Nu, forța de atracție se află în întregime în acel dar sublim care l-a cucerit pe apostolul Paul: „A-l cunoaște [pe Cristos], puterea învierii sale, comuniunea cu suferințele sale” (Fil 3,10). Aceasta este unica noastră laudă: „cunoașterea gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Cristos” (2Cor 4,6), dăruită nouă de Duhul dătător de viață. Aceasta este comoara pe care noi, fragile oale de lut (cf. v. 7), trebuie s-o oferim acestei lumi a noastre iubite și chinuite. Nu am fi fideli misiunii încredințate nouă dacă am reduce această comoară la valoarea de umanism pur imanent, adaptabil la modele momentului. Și am fi păzitori răi dacă am vream numai să-l ferim, îngropându-l de frica de a fi provocați de provocările lumii (cf. Mt25,25).

Ceea ce avem nevoie cu adevărat este un nou elan evanghelizator. Suntem chemați să fim un popor care trăiește și împărtășește bucuria Evangheliei, care îl laudă pe Domnul și îi slujește pe frați, cu sufletul care arde de dorința de a deschide orizonturi de bunătate și de frumusețe nemaiauzite de cel care încă n-a avut harul de a-l cunoaște pe Isus cu adevărat. Sunt convins că, dacă se va mări stimulentul misionar, se va mări și unitatea între noi. Așa cum la origini vestea a marcat primăvara Bisericii, tot așa evanghelizarea va marca înflorirea unei noi primăveri ecumenice. Ca la origini, să ne strângem în comuniune în jurul Învățătorului, nu fără a simți rușine pentru șovăielile noastre continue și spunându-i, cu Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68).

Iubiți frați și surori, am dorit să particip personal la celebrările acestei aniversări a Consiliului și pentru a reafirma angajarea Bisericii catolice în cauza ecumenică și pentru a încuraja cooperarea cu Bisericile-membre și cu partenerii ecumenici. În această privință aș vrea să mă opresc și eu un pic asupra motoului ales pentru această zi: A merge – A ne ruga – A lucra împreună.

A merge: da, dar încotro? Pe baza celor spuse, aș sugera o dublă mișcare: în intrare și în ieșire. În intrare, pentru a ne îndrepta constant spre centru, pentru a ne recunoaște mlădițe altoite în unica viță care este Isus (cf. In 15,1-8). Nu vom aduce rod fără a ne ajuta reciproc să rămânem uniți cu El. În ieșire, spre multiplele periferii existențiale de astăzi, pentru a duce împreună omenirii suferinde harul vindecător al Evangheliei. Am putea să ne întrebăm dacă mergem cu adevărat sau numai în cuvinte, dacă îi prezentăm Domnului pe frați și îi avem la inimă cu adevărat sau sunt departe de interesele noastre reale. Am putea să ne întrebăm chiar dacă drumul nostru este o întoarcere asupra pașilor noștri și o mergere convinsă spre lume pentru a-l duce pe Domnul.

A ne ruga: și în rugăciune, ca pe drum, nu putem să înaintăm singuri, pentru că harul lui Dumnezeu, mai mult decât să se adapteze după măsura individului, se răspândește armonios între credincioșii care se iubesc. Când spunem „Tatăl nostru” răsună înlăuntrul nostru filiația noastră, dar și faptul de a fi frați între noi. Rugăciunea este oxigenul ecumenismului. Fără rugăciune comuniunea devină asfixiantă și nu înaintează, pentru că împiedicăm vântul Duhului să o ducă înainte. Să ne întrebăm: cât de mult ne rugăm unii pentru alții? Domnul s-a rugat pentru ca să fim una: îl imităm în asta?

A lucra împreună. În această privință aș vrea să reafirm că Biserica catolică recunoaște importanța specială a muncii pe care o face Comisia Credință și Constituție și dorește să continue să contribuie prin participarea de teologi foarte calificați. Cercetarea lui Credință și Constituție pentru o viziune despre Biserică și lucrarea sa cu privire la discernământul chestiunilor morale și etice ating puncte nevralgice ale provocării ecumenici. În același mod, prezența activă a Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare; colaborarea cu Oficiul pentru Dialogul Interreligios și Cooperare, în cele din urmă despre tema importantă a educației la pace; pregătirea comună a textelor pentru Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor și diferite alte forme de sinergie sunt elemente constitutive ale unei colaborări solide și verificate. În afară de asta, apreciez rolul de care nu se poate face abstracție al Institutului Ecumenic de la Bossey în formarea ecumenică a tinerelor generații de responsabili pastorali și academici din atâtea Biserici și confesiuni creștine din toate lumea. Biserica catolică, de mulți ani, colaborează în această operă educativă cu prezența unui profesor catolic în facultate; și în fiecare an am bucuria de a saluta un grup de studenți care face vizita de studiu la Roma. Aș vrea să menționez, ca un semn bun de „afânare ecumenică”, și adeziunea crescândă la Ziua de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației.

În afară de asta, munca tipic eclezială are un sinonim bine definit: diakonia. Este calea pe care să-l urmăm pe Învățătorul, care „n-a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10,45). Slujirea variată și intensă a Bisericilor-membri ai Consiliului are o exprimare emblematică în Pelerinajul de dreptate și de pace. Credibilitatea Evangheliei este pusă la încercare de modul în care creștinii răspund la strigătul celor care, în fiecare colț al pământului, sunt pe nedrept victime ale creșterii tragice a unei excluderi care, generând sărăcie, alimentează conflictele. Cei slabi sunt tot mai marginalizați, fără pâine, muncă și viitor, în timp ce bogații sunt tot mai puțini și tot mai bogați. Să ne simțim interpelați de plânsul celor care suferă și să simțim compasiune, pentru că „programul creștinului este o inimă care vede” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). Să vedem mai degrabă ceea ce este posibil să facem concret, decât să ne descurajăm pentru ceea ce nu este posibil. Să privim și la atâți frați și surori ai noștri care în diferite părți ale lumii, în special în Orientul Mijlociu, suferă pentru că sunt creștini. Să fim aproape de ei. Și să ne amintim că drumul nostru ecumenic este precedat și însoțit de un ecumenism deja realizat, ecumenismul sângelui, care ne îndeamnă să mergem înainte.

Să ne încurajăm să depășim ispita de a absolutiza anumite paradigme culturale și de a fi absorbiți de interese de parte. Să-i ajutăm pe oamenii de bunăvoință să dea mai mult spațiu situațiilor și evenimentelor care privesc o mare parte a omenirii, dar care ocupă un loc prea marginal în marea informație. Nu putem să ne dezinteresăm și trebuie să fim neliniștiți atunci când unii creștini se arată indiferenți față de cel care suferă. Și mai tristă este convingerea celor care consideră propriile beneficii simple semne ale predilecției divine, și nu chemare de a sluji responsabil familia umană și de a păzi creație. Cu privire la iubirea față de aproapele, față de orice aproape, Domnul, Bunul Samaritean al omenirii (cf. Lc10,29-37), ne va interpela (cf. Mt 25,3146). Așadar să ne întrebăm: ce putem să facem împreună? Dacă o slujire este posibilă, de ce să n-o proiectăm și s-o facem împreună, începând să experimentăm o fraternitate mai intensă în exercitarea carității concrete?

Iubiți frați și surori, vă reînnoiesc mulțumirea mea cordială. Să ne ajutăm să mergem, să ne rugăm și să lucrăm împreună pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, unitatea să înainteze și lumea să creadă. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.06.2018
Publicarea pe acest sit: 22.06.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns