Discursul Papei la rugăciunea ecumenică din Geneva

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la rugăciunea ecumenică din Geneva
joi, 21 iunie 2018

Iubiți frați și surori,

Am ascultat cuvintele apostolului Paul către galateni, care experimentau travalii și lupte interne. De fapt existau grupuri care se înfruntau și se acuzau reciproc. În acest context, apostolul, de două ori în câteva versete, invită să „umble potrivit Duhului” (Gal 5,16.25).

A umbla. Omul este o ființă care merge. Toată viața este chemat să pornească la drum, în continuă ieșire de unde se află: de când iese din sânul mamei până când trece de la o vârstă a vieții la alta; din momentul în care lasă casa părinților până când iese din această existență pământească. Drumul este metaforă care revelează sensul vieții umane, al unei vieți care nu-și este suficientă sieși, ci este mereu în căutarea a ceva ulterior. Inima ne invită să mergem, să ajungem la o țintă.

Dar a merge este o disciplină, o trudă, este nevoie de răbdare zilnică și antrenament constant. Este nevoie să se renunțe la atâtea străzi pentru a o alege pe cea care conduce la țintă și a reînsufleți amintirea pentru a nu o pierde. Țintă și amintire. A merge cere umilința de a reveni asupra propriilor pași, când este necesar, și grija față de însoțitorii de călătorie, pentru că numai împreună se merge bine. A merge, deci, cere o convertire continuă. Pentru aceasta mulți renunță, preferând liniștea familială, unde să se îngrijească în mod comod de propriile afaceri fără a se expune riscurilor călătoriei. Dar așa se agață de siguranțe efemere, care nu dau acea pace și acea bucurie la care aspiră inima și care se găsesc numai ieșind din noi înșine.

Dumnezeu ne cheamă la asta, încă de la începuturi. Deja lui Abraham i s-a cerut să lase țara sa, să pornească la drum echipându-se numai cu încredere în Dumnezeu (cf. Gen 12,1). Astfel Moise, Petru și Paul, și toți prietenii Domnului au trăit pe drum. Dar mai ales Isus ne-a dat acest exemplu. Pentru noi a ieșit din condiția sa divină (cf. Fil 2,6-7) și a coborât între noi ca să meargă, El care este Calea (cf. In 14,6). El, Domnul și Învățătorul, s-a făcut pelerin și oaspete în mijlocul nostru. Întors la Tatăl, ne-a dăruit pe însuși Duhul său, așa încât și noi să avem forța de a merge în direcția sa, de a face ceea ce cere Paul: a merge potrivit Duhului.

Potrivit Duhului: dacă fiecare om este o ființă pe drum și închizându-se în sine renegă vocația sa, mult mai mult este creștinul. Pentru că, subliniază Paul, viața creștină poartă cu sine o alternativă neconciliabilă: pe de o parte a merge potrivit Duhului, urmând trasarea inaugurată de Botez; pe de altă parte „a împlini poftele trupului” (Gal 5,16). Ce înseamnă această expresie? Înseamnă a încerca să se realizeze urmărind calea posesiei, logica egoismului, conform căreia omul caută să acapareze aici și acum tot ceea ce îi convine. Nu se lasă însoțit docil acolo unde indică Dumnezeu, ci urmărește propria rută. Avem sub ochi consecințele acestui parcurs tragic: vorace de lucruri, omul îi pierde din vedere pe însoțitorii de călătorie; atunci pe străzile lumii domnește o mare indiferență. Determinat de propriile instincte, devine sclav al unui consumism fără frâne: atunci glasul lui Dumnezeu este redus la tăcere; atunci ceilalți, mai ales dacă sunt incapabili să meargă pe picioarele lor, ca acei mici și bătrânii, devin rebuturi deranjante; atunci creația nu mai are alt sens decât acela de a satisface producția în funcție de necesități.

Iubiți frați și surori, astăzi mai mult ca oricând aceste cuvinte ale apostolului Paul ne interpelează: a merge potrivit Duhului înseamnă a respinge mondenitatea. Înseamnă a alege logica slujirii și a înainta în iertare. Înseamnă a coborî în istorie cu pasul lui Dumnezeu: nu cu pasul răsunător al samavolniciei, ci cu acela cadențat de „o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 14). Calea Duhului este marcată de fapt de pietrele de hotar pe care le prezintă Paul: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (v. 22).

Suntem chemați, împreună, să mergem așa: drumul trece printr-o convertire continuă, prin reînnoirea mentalității noastre pentru ca să se adapteze la cea a Duhului Sfânt. În cursul istoriei, diviziunile dintre creștini au avut loc adesea pentru că la rădăcină, în viața comunităților, s-a infiltrat o mentalitate lumească: mai înainte se alimentau interesele proprii, după aceea cele ale lui Isus Cristos. În aceste situații dușmanul lui Dumnezeu și al omului a avut joc ușor în despărțirea noastră, pentru că direcția pe care o urmam era cea a trupului, nu cea a Duhului. Chiar și unele tentative din trecut de a pune capăt acestor diviziuni au eșuat în mod mizerabil, pentru că erau inspirate îndeosebi din logici lumești. Însă mișcarea ecumenică, la care Consiliul Ecumenic al Bisericilor a contribuit atât de mult, a apărut prin harul Duhului Sfânt (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Unitatis redintegratio, 1). Ecumenismul ne-a pus în mișcare după voința lui Isus și va putea înainta dacă, mergând sub conducerea Duhului, va refuza orice concentrare autoreferențială.

Dar – s-ar putea obiecta – a merge în acest mod înseamnă a lucra în pierdere, pentru că nu se tutelează cum trebuie interesele propriilor comunități, adesea legate strâns de apartenențe etnice sau de orientări consolidate, fie ele mai mult „conservatoare” sau „progresiste”. Da, a alege să fim ai lui Isus mai înainte de a fi ai lui Apollo sau ai lui Chefa (cf. 1Cor 1,12), ai lui Cristos mai înainte de a fi „iudei sau greci” (cf. Gal 3,28), ai Domnului mai înainte de a fi de dreapta sau de stânga, a alege în numele Evangheliei pe fratele și nu pe noi înșine înseamnă adesea, în ochii lumii, a lucra în pierdere. Să nu ne fie frică să lucrăm în pierdere! Ecumenismul este „o marea întreprindere în pierdere”. Dar este vorba despre pierdere evanghelică, potrivit căii trasate de Isus: „Cine vrea să-și salveze viața, o va pierde, dar cine își va pierde viața pentru mine, o va salva” (Lc 9,24). A salva ceea ce este propriu înseamnă a merge potrivit trupului; a se pierde în urma lui Isus înseamnă a merge potrivit Duhului. Numai așa se aduce rod în via Domnului. Așa cum învață însuși Isus, nu cei care acaparează aduc rod în via Domnului, ci aceia care, slujind, urmează logica lui Dumnezeu, care continuă să dăruiască și să se dăruiască (cf. Mt 21,33-42). Este logica Paștelui, singura care dă rod.

Privind la drumul nostru, putem să ne oglindim în unele situații din comunitățile din Galația de atunci: cât de greu este să se potolească animozitățile și să se cultive comuniunea, cât de greu este a ieși din contraste și refuzuri reciproce alimentate timp de secole! Și mai greu este a rezista la ispita vicleană: a sta împreună cu alții, a merge împreună, dar cu intenția de a satisface vreun interes de parte. Aceasta nu este logica apostolului, este cea a lui Iuda, care mergea împreună cu Isus dar pentru afacerile sale. Răspunsul la pașii noștri șovăielnici este mereu același: a merge potrivit Duhului, purificând inima de rău, alegând cu încăpățânare sfântă calea Evangheliei și refuzând scurtăturile lumii.

După atâția ani de angajare ecumenică, în această a șaizecea aniversare a Consiliului, să cerem Duhului să revigoreze pasul nostru. Prea ușor el se oprește în fața divergențelor care persistă; prea des se blochează la plecare, uzat de pesimism. Distanțele să nu fie scuze, este posibil deja acum să mergem potrivit Duhului: să ne rugăm, să evanghelizăm, să slujim împreună, acest lucru este posibil și plăcut lui Dumnezeu! A merge împreună, a ne ruga împreună, a lucra împreună: iată drumul nostru de astăzi.

Acest drum are o țintă precisă: unitatea. Drumul contrar, cel al diviziunii, duce la războaie și distrugeri. E suficient să citim istoria. Domnul ne cere s-o luăm încontinuu pe calea comuniunii, care conduce la pace. De fapt, diviziunea „se opune deschis voinței lui Cristos, dar este și scandal pentru lume și dăunează celei mai sfinte dintre cauze: predicarea Evangheliei la toată făptura” (Unitatis redintegratio, 1). Domnul ne cere unitate; lumea, sfâșiată de prea multe diviziuni care îi lovesc îndeosebi pe cei mai slabi, invocă unitate.

Iubiți frați și surori, am dorit să vin aici, pelerin în căutarea unității și a păcii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că aici v-am găsit pe voi, frați și surori deja pe drum. A merge împreună pentru noi creștinii nu este o strategie pentru a face să valoreze mai mult importanța noastră, ci este un act de ascultare față de Domnul și de iubire față de lume. Ascultare față de Dumnezeu și iubire față de lume, adevărata iubire care mântuiește. Să-i cerem Tatălui să mergem împreună cu mai mult vigoare pe căile Duhului. Crucea să orienteze drumul pentru că acolo, în Isus, sunt deja dărâmate zidurile de despărțire și este învinsă orice dușmănie (cf. Ef 2,14): acolo înțelegem că, în pofida tuturor slăbiciunilor noastre, nimic nu ne va despărți de iubirea sa (cf. Rom 8,35-39). Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.06.2018
Publicarea pe acest sit: 21.06.2018
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.