Discursul Papei la întâlnirea din Palermo cu clerul, călugării și seminariștii

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu clerul, călugării și seminariștii
Palermo, 15 septembrie 2018

Bună seara!

În această dimineață am celebrat împreună comemorarea fericitului Pino Puglisi; acum aș vrea să împărtășesc cu voi trei aspecte fundamentale ale preoției sale, care pot să ajute preoția noastră și să ajute și consacratele și consacrații care nu sunt preoți, „da”-ul nostru total spus lui Dumnezeu și fraților. Sunt trei verbe simple, de aceea fidele față de figura părintelui Pino, care a fost pur și simplu un preot, un preot adevărat. Și, ca preot, un consacrat lui Dumnezeu, pentru că și surorile pot să participe la asta.

Primul verb este a celebra. Și astăzi, ca în centrul fiecărei Liturghii, am rostit cuvintele instituirii: „Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este trupul meu care se jertfește pentru voi”. Aceste cuvinte nu trebuie să rămână pe altar, trebuie coborâte în viață: sunt programul nostru zilnic de viață. Nu trebuie doar să le spunem in persona Christi, trebuie să le trăim personal. Luați și mâncați, acesta este trupul meu jertfit: o spunem fraților, împreună cu Isus. Cuvintele instituirii schițează deci identitatea noastră sacerdotală: ne amintesc că preotul este om al dăruirii, a dăruirii de sine, în fiecare zi, fără concediu și fără pauză. Pentru că a noastră, dragi preoți, nu este o profesie ci o dăruire; nu o meserie, care poate folosi chiar pentru a face carieră, ci o misiune. Și tot așa și viața consacrată. În fiecare zi putem face cercetarea cugetului chiar și numai cu privire la aceste cuvinte: luați și mâncați: acesta este trupul meu care se oferă pentru voi – și să ne întrebăm: „Astăzi mi-am dat viața din iubire față de Domnul, m-am «lăsat mâncat» de frați?”. Părintele Pino a trăit așa: epilogul vieții sale a fost consecința logică a Liturghiei pe care o celebra în fiecare zi.

Există o a doua formulă sacramentală fundamentală în viața preotului: „Eu te dezleg de păcatele tale”. Aici este bucura de a dărui iertarea lui Dumnezeu. Dar aici preotul, om al dăruirii, se descoperă și om al iertării. Și toți creștinii, trebuie să fim bărbați și femei ai iertării. Preoții într-un mod special în sacramentul Reconcilierii. De fapt, cuvintele Reconcilierii nu spun numai ceea ce se întâmplă când acționăm in persona Christi, ci ne indică și cum să acționăm conform lui Cristos. Eu te dezleg: preotul, om al iertării, este chemat să întrupeze aceste cuvinte. Este omul iertării. Și în mod asemănător, călugărițele sunt femei ale iertării. De câte ori în comunitățile călugărești nu există iertarea, există bârfa, există geloziile… Nu. Om al iertării, preotul, în Spovadă, dar toți consacrații, bărbați și femei ai iertării. Preotul nu poartă supărări, nu face să apese ceea ce n-a primit, nu răsplătește răul cu rău. Preotul este purtător al păcii lui Isus: binevoitor, milostiv, capabil să-i ierte pe alții așa cum Dumnezeu îi iartă prin intermediul său (cf. Ef 4,32). Aduce înțelegere unde este dezbinare, armonie unde este ceartă, seninătate unde este animozitate. Dar dacă preotul este un bârfitor, în loc să aducă înțelegere va aduce dezbinare, va aduce război, va aduce lucruri care vor face în așa fel încât preoțimea să ajungă dezbinată în interiorul ei și cu episcopul. Preotul este slujitor al reconcilierii tot timpul: administrează „iertarea și pacea” nu numai în confesional, ci pretutindeni. Să-i cerem lui Dumnezeu să fim purtători sănătoși ai Evangheliei, capabili să iertăm din inimă, să-i iubim pe dușmani. Să ne gândim la atâția preoți și la atâtea comunități, unde se urăsc ca dușmani, datorită concurenței, geloziilor, cățărătorilor… nu este creștin! Îmi spunea odată un episcop: „Eu aș boteza încă o dată unele comunități călugărești și unii preoți pentru a-i face creștini”. Pentru că se comportă ca păgânii. Și Domnul ne cere să fim bărbați și femei ai iertării, capabili să iertăm din inimă, să-i iubim pe dușmani și să ne rugăm pentru cel care ne face rău (cf. Mt 18,35; 5,44). Asta de a ne ruga pentru cei care ne fac rău pare un lucru de muzeu… Nu, astăzi trebuie să facem asta, astăzi! Forța voastră a preoților, a preoției voastre, forța voastră a călugărițelor, a vieții voastre consacrate, este aici: a vă ruga pentru cel care face rău, ca Isus.

Sala unde ne antrenăm ca să fim oameni ai iertării este seminarul mai întâi și preoțimea după aceea. Pentru consacrați este comunitatea. Cu toții știm că nu este ușor să ne iertăm între noi: „Mi-ai făcut-o? Mi-o vei plăti!”. Dar nu numai în mafie, chiar și în comunitățile noastre și în preoțimile noastre este așa. În preoțime și în comunitate trebuie alimentată dorința de a uni, conform lui Dumnezeu; nu de a dezbina conform diavolului. Să ne intre bine asta în cap. Când există dezbinare există diavolul, el este marele acuzator, cel care acuză pentru a dezbina, dezbină totul! Acolo, în preoțime și în comunitate, trebuie acceptați frații și surorile, acolo Domnul cheamă în fiecare zi să se lucreze pentru a depăși divergențele. Și aceasta este partea constitutivă a faptului de a fi preoți și consacrați. Nu este un accident, aparține substanței. A pune neghină, a provoca dezbinări, a vorbi de rău, a bârfi nu sunt „păcate mici pe care le fac toți”, nu: înseamnă a nega identitatea noastră de preoți, oameni ai iertării, și de consacrați, oameni ai comuniunii. Mereu trebuie să se deosebească eroarea de cel care o comite, mereu trebuie iubiți și așteptați fratele și sora. Să ne gândim la părintele Pino, care față de toți era disponibil și îi aștepta pe toți cu inimă deschisă, chiar și pe delicvenți.

Preotul om al dăruirii și al iertării, iată cum trebuie conjugat în viață verbul a celebra. Tu poți celebra Liturghia în fiecare zi și apoi să fii un om al dezbinării, al bârfei, al geloziei, chiar și un „criminal” pentru că-l ucizi pe fratele cu limba. Și acestea nu sunt cuvintele mele, asta o spune apostolul Iacob. Citiți Scrisoarea lui Iacob. Și comunitățile călugărești pot să asculte Liturghia în fiecare zi, să meargă la împărtășanie, dar cu ura în inimă față de fratele și față de sora. Preotul este om al lui Dumnezeu 24 de ore din 24, nu om al sacrului când îmbracă veșmintele liturgice. Liturgia să fie pentru voi viață, să nu rămână ritual. Pentru aceasta este fundamental să-l rugăm pe Cel despre care vorbim, să ne hrănim din Cuvântul pe care-l predicăm, să adorăm Pâinea pe care o consacrăm, și să facem asta în fiecare zi. Rugăciune, Cuvânt, Pâine; părintele Pino Puglisi, numit „3P”, să ne ajute să ne amintim de aceste trei „P” (Preghiera, Parola, Pane) esențiale pentru fiecare preot în fiecare zi, esențiale pentru toți consacrații și consacratele în fiecare zi: rugăciune, Cuvânt, Pâine (Preghiera, Parola, Pane).

Om al iertării, preot care dă iertarea, adică om al milostivirii și asta în special în confesional, în sacramentul Reconcilierii. Este atât de urât când la Spovadă preotul începe să sape, să sape în sufletul altuia: „Și cum a fost, și cum faci…”. Acesta este un om care îmbolnăvește! Eu ești acolo pentru a ierta în numele unicului Tată care iartă, nu pentru a măsura până unde pot, până unde nu pot… Cred că referitor la acest punct al Spovezii trebuie să ne convertim mult: a-i primi pe penitenți cu milostivire, fără a săpa sufletul, fără a face din Spovadă o vizită psihiatrică, fără a face din Spovadă o investigație de detectiv pentru a cerceta. Iertare, inimă mare, milostivire. Alaltăieri un cardinal foarte sever, aș spune chiar conservatori – pentru că astăzi se spune: acesta este conservator, acesta este deschis – un cardinal așa îmi spunea: „Dacă unul vine la Tatăl, pentru că eu sunt acolo în numele lui Isus și al Tatălui Veșnic, și spune: Iartă-mă, iartă-mă, am făcut asta, asta, asta…; și eu simt că după reguli n-ar trebui să iert, dar ce tată nu dă iertarea fiului care o cere cu lacrimi și disperare?”. Apoi, odată iertat, i se va recomanda: „Va trebui să faci asta…”; sau: „Trebuie să fac asta și o voi face pentru tine”. Când fiul risipitor a ajuns cu discursul pregătit în fața tatălui și a început să spună: „Tată, am păcătuit!…, tatăl l-a îmbrățișat, nu l-a lăsat să vorbească, i-a dat imediat iertarea. Și când celălalt fiu nu voia să intre, tatăl a ieșit să-i dea și lui această încredere de iertare, de filiație. Asta pentru mine este foarte important pentru a vindeca Biserica noastră atât de rănită încât pare un spital de campanie.

În cele din urmă, tot cu privire la a celebra, aș vrea să spun ceva despre evlavia populară, foarte răspândită în aceste ținuturi. Un episcop îmi spunea că în dieceza sa nu știu câte confraternități există și îmi spunea: „Eu merg mereu la ei, nu-i las singuri, îi însoțesc”. Este o comoară care trebuie apreciată și păstrată, pentru că are în sine o forță evanghelizatoare (cf. Evangelii gaudium, 122-126), dar întotdeauna protagonistul trebuie să fie Duhul Sfânt. De aceea vă cer să vegheați cu atenție, pentru ca religiozitatea populară să nu fie instrumentalizată de prezența mafiotă, pentru că atunci, în loc de a fi mijloc de adorație afectuoasă, devine vehicul de ostentație coruptă. Am văzut asta în ziare, când Sfânta Fecioară Maria se oprește și face inclinația în fața casei șefului mafiei; nu, asta nu merge, nu merge deloc! Cu privire la evlavia populară să aveți grijă, ajutați, fiți prezenți. Un episcop italian mi-a spus asta: „Evlavia populară este sistemul imunitar al Bisericii”, este sistemul imunitar al Bisericii. Când Biserica începe să se facă prea ideologică, prea gnostică sau prea pelagiană, evlavia populară o corectează, o apără.

Vă propun un al doilea verb: a însoți. A însoți este cheia de boltă a faptului de a fi păstori astăzi. Este nevoie de slujitori care să întrupeze apropierea Bunului Păstor, de preoți care să fie icoane vii de proximitate. Acest cuvânt trebuie subliniat: „proximitate”, pentru că este ceea ce a făcut Dumnezeu. Mai întâi a făcut asta cu poporul său. Cu privire la asta îi ceartă, în Deuteronom – gândiți-vă bine – le spune: „Spuneți-mi, ați văzut vreodată un popor care să aibă dumnezei așa de aproape de el așa cum îl ai tu pe Dumnezeu tău aproape de tine?”. Această apropiere, această proximitate a lui Dumnezeu în Vechiul Testament, s-a făcut trup, s-a făcut unul dintre noi în Isus Cristos. Dumnezeu s-a apropiat umilindu-se, golindu-se, așa spune Paul. Proximitate, trebuie reluat acest cuvânt. Săraci în bucuri și în proclamații, bogați în relație și în înțelegere. Să ne gândim iar la părintele Puglisi care, mai mult decât să vorbească despre tineri, vorbea cu tinerii. A sta cu ei, a-i urma, a face să apară împreună cu ei întrebările cele mai adevărate și răspunsurile cele mai frumoase. Este o misiune care se naște din răbdare, din ascultarea primitoare, din faptul de a avea o inimă de tată, inimă de mamă, pentru călugărițe, și niciodată o inimă de stăpân. Arhiepiscopul ne-a vorbit despre apostolatul „urechii”, răbdarea de a asculta. Pastorația trebuie făcută așa, cu răbdare și dăruire, pentru Cristos și încontinuu.

Părintele Pino smulgea din suferință pur și simplu acționând ca preot cu inimă de păstor. Să învățăm de la el să refuzăm orice spiritualitate dezlipită de trup și să ne murdărim mâinile cu problemele oamenilor. Mie îmi dă miros urât acea spiritualitate care te face să stai cu ochii dați peste cap, închiși sau deschiși, și ești mereu acolo… Acest lucru nu este catolic! Să mergem în întâmpinarea persoanelor cu simplitatea celui care vrea să le iubească avându-l pe Isus în inimă, fără proiecte faraonice, fără a călca după modele momentului. La vârsta noastră, am văzut multe proiecte pastorale faraonice… Ce au făcut? Nimic! Proiectele pastorale, planurile pastorale sunt necesare, dar ca mijloc, un mijloc pentru a ajuta proximitatea, predicarea Evangheliei, dar în ele însele nu folosesc. Calea întâlnirii, a ascultării, a împărtășirii este calea Bisericii. A crește împreună în parohie, a urma parcursurile tinerilor la școală, a însoți de aproape vocațiile, familiile, bolnavii; a crea locuri de întâlnire unde să se roage, să reflecteze, să se joace, să petreacă timp în mod sănătos și a învăța să fie buni creștini și cetățeni cinstiți. Aceasta este o pastorație care îl generează, și îl regenerează pe preotul însuși, pe călugărița înseși.

Un lucru doresc să-l spun în special călugărițelor: misiunea voastră este mare, pentru că Biserica este mamă și modul său de a însoți trebuie să aibă mereu o trăsătură maternă. Voi călugărițelor, gândiți-vă că sunteți icoană a Bisericii, pentru că Biserica este femeie, mireasă a lui Cristos, voi sunteți icoană a Bisericii. Gândiți-vă că voi sunteți icoană a Sfintei Fecioare Maria, care este mama Bisericii. Maternitatea voastră face așa de mult bine, așa de mult bine. Odată – asta am povestit de atâtea ori, o spun pe scurt – erau, acolo unde lucra tatăl meu, mulți imigrați de după al doilea război mondial din Spania, comuniști, socialiști… toți devoratori de preoți. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit, a fost îngrijit 30 de zile acasă, pentru că venea sora să-l îngrijească de o boală foarte urâtă, foarte greu de îngrijit. Primele zile i-a spus toate vorbele murdare pe care le cunoștea și sora, în tăcere, îl îngrijea. După ce s-a terminat istoria, acel om s-a reconciliat. Și odată, ieșind de la muncă împreună cu alții, treceau două surori și acei alții au spus niște vorbe urâte, iar el i-a dat un pumn unuia dintre aceia și l-a aruncat la pământ și a spus așa: „De Dumnezeu și de preoți poți să te iei, dar pe Sfânta Fecioară Maria și pe surori să nu le atingi!”. Voi sunteți ușa, pentru că sunteți mame, iar Biserica este mamă. Duioșia unei mame, răbdarea unei mame… Vă rog, nu subevaluați carisma voastră de femei și carisma de consacrate. Este important ca să fiți implicate în pastorație pentru a revela fața Bisericii mamă. Este important ca episcopii să vă cheme în consilii, în diferitele consilii pastorale, pentru că este important mereu glasul femeii, glasul consacratei, este important. Și aș vrea să le mulțumesc contemplativelor care, cu rugăciunea și cu dăruirea totală a vieții, sunt inima Bisericii mamă și pulsează în Trupul lui Cristos iubirea care toate le unește.

A celebra, a însoți și acum ultimul verb, care în realitate este primul lucru de făcut: a mărturisi. Asta ne privește pe toți și îndeosebi este valabil pentru viața călugărească, ea care este în sine mărturie și profeție a Domnului în lume. În apartamentul în care trăia părintele Pino se evidențiază o simplitate genuină. Este semnul elocvent al unei vieți consacrate Domnului, care nu caută mângâieri și glorie de la lume. Oamenii caută asta în preot și în consacrați, caută mărturia. Oamenii nu se scandalizează când văd că preotul „alunecă”, este un păcătos, se căiește și merge înainte… Scandalul oamenilor este atunci când vede preoți lumești, cu spiritul lumii. Scandalul oamenilor este atunci când găsește în preot un funcționar, nu un păstor. Și asta puneți-vă bine în cap și în inimă: păstori da, funcționari nu! Viața vorbește mai mult decât cuvintele. Mărturia contagiază. În fața părintelui Pino să cerem harul de a trăi Evanghelia ca el: în lumina soarelui, cufundat în mijlocul oamenilor săi, bogat numai de iubirea lui Dumnezeu. Se pot face atâtea discuții despre raportul Biserică-lume și Evanghelie-istorie, dar nu este de folos dacă Evanghelia nu trecem mai întâi din propria viață. Și Evanghelia ne cere, astăzi mai mult ca oricând, asta: a sluji în simplitate, în mărturie. Asta înseamnă a fi slujitori: a nu desfășura funcțiuni, ci a sluji bucuroși, fără a depinde de lucrurile care trec și fără a ne lega cu puterile lumii. Astfel, liberi pentru a mărturisi, se manifestă că Biserica este sacrament de mântuire, adică semn care indică și instrument care oferă lumii mântuirea.

Biserica nu se află deasupra lumii – acesta este clericalism – Biserica se află înlăuntrul lumii, pentru a o face să fermenteze, ca drojdia în aluat. Pentru aceasta, iubiți frați și surori, trebuie eliminată orice formă de clericalism. Este una dintre pervertirile cele mai dificile de eliminat astăzi, clericalismul: să nu aibă cetățenie în voi atitudini îngâmfate, arogante sau prepotente. Pentru a fi martori credibili trebuie amintit că înainte de a fi preoți suntem mereu diaconi; înainte de a fi slujitori sacri suntem frați ai tuturor, servitori. Ce i-ați spune voi unui episcop care îmi povestește că unii dintre preoții săi nu vor să meargă într-un sătuc apropiat pentru a celebra o Liturghie a răposaților dacă mai întâi nu vine stipendiul? Ce i-ați spune voi acelui episcop? Și există! Frați și surori, există! Să ne rugăm pentru acești frați, funcționari. Și carierismul și familismul sunt dușmani care trebuie respinși, pentru că logica lor este aceea a puterii, iar preotul nu este om al puterii, ci al slujirii. Sora nu este femeie a puterii, ci a slujirii. Apoi, a mărturisi înseamnă a alunga orice duplicitate, acea ipocrizie, care este atât de legată cu clericalismul; a alunga orice duplicitate de viață, în seminar, în viața călugărească, în preoție. Nu se poate trăi o morală dublă: una pentru poporul lui Dumnezeu și alta în propria casă. Nu, mărturia este una singură. Și din iubire față de El întreprinde o bătălie împotriva viciilor sale și împotriva oricărei mondenități alienante.

În sfârșit, martor este cel care fără multe ocolișuri, ci cu zâmbetul și cu seninătatea încrezătoare știe să învioreze și să mângâie, pentru că revelează cu naturalețe prezența lui Isus înviat și viu. Eu vă urez vouă, preoților, consacraților și consacratelor, seminariștilor, să fiți martori ai speranței, așa cum a spus bine părintele Pino odată: „Celui care este dezorientat martorul speranței indică nu ce este speranța, ci cine este speranța. Speranța este Cristos și se indică logic printr-o viață proprie orientată spre Cristos” (Discurs la Întâlnirea Mișcării „Prezența Evangheliei„, 1991). Nu cu cuvintele.

Vă mulțumesc și vă binecuvântez și scuzați-mă dacă am fost un pic mai puternic, dar mie îmi place să vorbesc așa! Vă urez bucuria de a celebra, a însoți și a mărturisi marele dar pe care Dumnezeu l-a pus în inimile voastre. Mulțumesc, și rugați-vă pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 15.09.2018
Publicarea pe acest sit: 15.09.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns