Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii japonezi

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu tinerii japonezi,
Catedrala „Sfânta Maria”, Tokyo
luni, 25 noiembrie 2019

Dragi tineri,

Mulțumesc că ați venit, mulțumesc că sunteți aici! A vedea și a asculta energia voastră și entuziasmul vostru îmi dă bucurie și îmi dă speranță. Vă sunt recunoscător pentru asta. Mulțumesc și lui Leonardo, Miki și Masako pentru cuvintele lor de mărturie. Este nevoie de mare curaj pentru a împărtăși ceea ce se poartă în inimă așa cum ați făcut voi. Sunt sigur că glasurile voastre au devenit ecou al multora din colegii voștri prezenți aici. Mulțumesc! Știu că printre voi sunt tineri de alte naționalități, unii dintre ei caută refugiu. Să învățăm să construim împreună societatea pe care o vrem pentru mâine.

Când vă privesc, pot vedea diversitatea culturală și religioasă a tinerilor care trăiesc astăzi în Japonia, precum și ceva din frumusețea pe care generația voastră o oferă viitorului. Prietenia dintre voi și prezența voastră aici amintește tuturor că viitorul nu este „monocromatic”, ci că, dacă avem curajul, este posibil să-l privim în varietatea și în diversitatea aporturilor pe care fiecare le poate da. Câtă nevoie are familia noastră umană să învețe să trăiască împreună în armonie și pace fără ca să trebuiască să fim cu toții egali! Nu ne-au făcut ca niște mașini, toți în serie. Fiecare vine din iubirea părinților săi și a familiei sale, pentru aceasta toți suntem diferiți, fiecare are o istorie de împărtășit. Avem nevoie să creștem în fraternitate, în atenția față de ceilalți și în respectarea diferitelor experiențe și a diferitelor puncte de vedere. Această întâlnire este o sărbătoare pentru că spunem că este posibilă cultura întâlnirii, că nu este o utopie, și că voi aveți sensibilitatea specială pentru a o duce înainte.

M-au impresionat mult întrebările pe care le-ați pus, pentru că reflectă experiențele voastre concrete precum și speranțele și visele voastre pentru viitor.

Mulțumesc, Leonardo, pentru că ai împărtășit experiența de bullying și discriminare pe care ai îndurat-o. Sunt tot mai mulți tinerii care găsesc curajul de a vorbi despre experiențe ca a ta. În timpurile mele, când eram tânăr, nu se vorbea niciodată despre lucruri ca acelea pe care le-a povestit Leonardo. Cel mai crud lucru al bullying-ului școlar este că rănește spiritul nostru și autostima noastră în momentul în care avem mai multă nevoie de forță pentru a ne accepta și a înfrunta noi provocări în viață. Uneori, victimele bullying-ului se acuză chiar pe ei înșiși că au fost obiective „ușoare”. Poate că s-au simțit faliți, slabi și fără valoare, și au ajuns la situații foarte dramatice: „Dacă aș fi diferit…”. Totuși, în mod paradoxal, molestatorii, cei care fac bullying-ul sunt cei care sunt cu adevărat slabi, pentru că ei cred că pot afirma propria identitate făcând rău altora. Uneori atacă pe oricine îl consideră diferit și pe care-l văd ca o amenințare. În fond, molestatorii, cei care fac bullying, sunt niște fricoși care se acoperă cu forța. Și în asta – fiți atenți – când auziți, vedeți că vreunul simte nevoia de a face rău altuia, de a face bullying asupra altuia, de a-l molesta, acela este cel slab. Molestatul nu este cel slab; este cel care îl molestează pe cel slab, pentru că are nevoie să se facă mare, puternic, pentru a se simți cineva. I-am spus asta lui Leonardo puțin mai înainte: când îți spun că ești obez, spune-i: „Este mari rău să fiu slab ca tine”. Trebuie să ne unim toți împotriva acestei culturi a budismului, toți împreună împotriva acestei culturi a bullying-ului, și să învățăm să spunem: ajunge! Este o epidemie pentru care cel mai bun medicament îl puteți găsi voi înșivă. Nu este suficient ca instituțiile educative sau adulții să folosească toate resursele pe care le au la dispoziție pentru a preveni această tragedie, ci este necesar ca între voi, între prieteni, între colegi, să vă reuniți împreună pentru a spune: Nu! Nu bullying-ului, nu agresiunii față de celălalt. Acesta este rău! Nu există o armă mai mare pentru a se apăra de aceste acțiuni decât aceea de „a se ridica” între colegi și prieteni și a spune: „Ceea ce faci, bullying-ul, este grav”.

Cel care face bullying este un fricos și frica este mereu dușmană a omului, pentru aceasta este dușmană a iubirii și a păcii. Marile religii – toate religiile pe care le practică fiecare dintre noi – învață toleranță, învață armonie, învață milostivire; religiile nu învață frică, diviziune și conflict. Pentru noi creștinii: să-l ascultăm pe Isus care spunea mereu ucenicilor săi să nu le fie frică. De ce? Pentru că dacă stăm cu Dumnezeu și îi iubim cu Dumnezeu pe frații noștri, iubirea alungă teama (cf. 1In 4,18). Pentru mulți dintre noi – așa cum ne-ai amintit, Leonardo – a privi la viața lui Isus ne permite să găsim încurajare, pentru că Isus însuși știa ce înseamnă a fi disprețuit și respins, chiar până acolo încât să fie răstignit. Știa și ce înseamnă a fi un străin, un migrant, unul „diferit”, un marginalizat plin de Viață de dăruit. Leonardo, putem privi mereu la tot ceea ce ne lipsește, dar putem descoperi și viața pe care suntem în măsură s-o dăm și s-o dăruim. Lumea are nevoie de tine, nu uita asta niciodată; Domnul are nevoie de tine pentru ca tu să poți da curaj atâtora care cer astăzi o mână, pentru a-i ajuta să se ridice.

Aș vrea să spun tuturor un lucru care poate fi util în viață. A privi cu dispreț o persoană, a o privi de sus în jos, înseamnă a spune: „Eu sunt superior și tu ești inferior”. Dar există un singur mod legitim și corect de a privi o persoană de sus în jos: pentru a o ajuta să se ridice. Dacă unul dintre noi – inclusiv eu – privește o persoană de sus în jos cu dispreț, valorează puțin. Dar dacă unul dintre noi privește o persoană de sus în jos pentru a-i întinde mâna și a o ajuta să se ridice, acest bărbat sau această femeie este mare. Deci, când priviți o persoană de sus în jos, întrebați-vă: „Unde este mâna mea? Este ascunsă sau o ajută să se ridice”. Și veți fi fericiți. De acord?

Și asta comportă a învăța să dezvoltăm o calitate foarte importantă, dar subevaluată: capacitatea de a dărui timp pentru alții, de a-i asculta, de a împărtăși cu ei, a-i înțelege. Și numai așa vom deschide istoriile noastre și rănile noastre la o iubire care să ne poată transforma și să începem să schimbăm lumea care ne înconjoară. Dacă nu dăruim, dacă nu pierdem timp și „economisim timp” cu persoanele, îl vom pierde în multe lucruri care, la sfârșitul zilei, ne vor lăsa goi și zăpăciți. În țara mea natală ar spune: ne umplu de lucruri până când avem indigestie. Deci, vă rog, dedicați timp familiei voastre, dedicați timp prietenilor voștri, precum și lui Dumnezeu, rugându-vă și meditând, fiecare conform propriei credințe. Și dacă vă este greu să vă rugați, nu capitulați. O călăuză spirituală înțeleaptă a spus odată: rugăciunea constă îndeosebi în a rămâne acolo. Stai pe loc, fă spațiu pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, lasă-te privit de El și El te va umple cu pacea sa.

Și exact asta este ceea ce ne-a spus Miki: a întrebat cum pot tinerii săi facă spațiu lui Dumnezeu într-o societate frenetică și focalizată asupra faptului de a fi numai competitivi și productivi. Este obișnuit a vedea că o persoană, o comunitate sau chiar o întreagă societate pot să fie foarte dezvoltate în exterior, dar cu o viață interioară săracă și redusă, cu sufletul și vitalitatea stinse; par păpuși deja făcute care n-au nimic înăuntru. Pentru ei totul este plictisitor. Există tineri care nu mai visează. Este teribil un tânăr care nu visează, un tânăr care nu face spațiu visului, pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, pentru a lăsa dorințele să intre și să fie rodnic în viață. Există bărbați și femei care nu mai știu să râdă, care nu se joacă, care nu cunosc sentimentul uimirii și surprizei. Bărbați și femei care trăiesc ca niște fantome, inima lor a încetat să bată. De ce? Din cauza incapacității de a celebra viața cu alții. Ascultați asta: voi veți fi fericiți, veți fi rodnici dacă păstrați capacitatea de a sărbători viața cu alții. Câți oameni în lume sunt bogați din punct de vedere material, dar trăiesc ca sclavi ai unei singurătăți fără egal! Mă gândesc la singurătatea pe care o experimentează atâtea persoane, tineri și adulți, din societățile noastre prospere, dar adesea atât de anonime. Maica Tereza, care lucra printre cei mai săraci dintre săraci, a spus odată un lucru care este profetic, un lucru prețios: „Singurătatea și senzația de a nu fi iubiți este sărăcia cea mai teribilă”.

Poate că ne face bine să ne întrebăm: Pentru mine, care este sărăcia cea mai teribilă? Care ar fi pentru mine gradul de sărăcie mai mare? Și dacă suntem cinstiți ne dăm seama că sărăcia cea mai mare pe care o putem avea este singurătatea și senzația de a nu fi iubit. Înțelegeți? Este prea plictisitor discursul sau pot să merg înainte?… Este plictisitor? [Tinerii: „Nu!”]. Mai este puțin.

A combate această sărăcie spirituală este o misiunea la care suntem chemați toți, iar voi, tinerii, aveți un rol special de desfășurat, pentru că se cere o mare schimbare în prioritățile noastre, în alegerile noastre. Implică să se recunoască faptul că lucrul cel mai important nu este tot ceea ce posed sau ceea ce pot să cumpăr, ci cu cine pot să împărtășesc. Nu este așa de important să mă concentrez și să mă întreb pentru ce trăiesc, ci pentru cine trăiesc. Învățați să vă puneți această întrebare: nu pentru ce anume trăiesc, ci pentru cine trăiesc, cu cine împărtășesc viața mea. Lucrurile sunt importante, însă persoanele sunt indispensabile; fără ele ne dezumanizăm, pierdem fața, pierdem numele și devenim un obiect în plus, probabil cel mai bun dintre toate, dar întotdeauna un obiect; și noi nu suntem obiecte, suntem persoane. Cartea lui Ben Sirah spune: „Prietenul fidel este o protecție puternică; cine-l găsește a găsit o comoară” (6,14). Iată pentru ce este mereu important să ne întrebăm: „«Pentru cine sunt eu?». Tu ești pentru Dumnezeu, fără îndoială. Dar El a voit ca tu să fi și pentru alții și a pus în tine multe calități, inclinații, daruri și carisme care nu sunt pentru tine, ci pentru alții” (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 286), de împărtășit cu alții. Nu numai a trăi viața, ci a împărtăși viața. A împărtăși viața.

Și acest lucru este ceva frumos ce poți oferi lumii. Tinerii pot da ceva lumii. Dați mărturie că prietenia socială, prietenia între voi este posibilă! Speranța într-un viitor bazat pe cultura întâlnirii, a primirii, a fraternității și a respectului față de demnitatea fiecărei persoane, în special față de cei mai nevoiași de iubire și înțelegere. Fără nevoia de a agresa sau a disprețui, ci învățând să se recunoască bogăția celorlalți.

O reflecție care ne poate ajuta: pentru a ne menține vii fizic, trebuie să respirăm, este o acțiune pe care o facem fără a ne da seama, toți respirăm în mod automat. Pentru a rămâne vii în sensul deplin și amplu al cuvântului, trebuie să învățăm să respirăm și spiritual, prin rugăciune, meditație, într-o mișcare internă, prin care putem să-l ascultăm pe Dumnezeu, care ne vorbește în adâncul inimii noastre. Și avem nevoie și de o mișcare externă, cu care ne apropiem de ceilalți cu fapte de iubire, cu fapte de slujire. Această dublă mișcare ne permite să creștem și să recunoaștem nu numai că Dumnezeu ne-a iubit, ci că a încredințat fiecăruia dintre noi o misiune, o vocație unică și pe care o vom descoperi în măsura în care ne dăruim altora, persoanelor concrete.

Masako ne-a vorbit despre aceste lucruri pornind de la experiența sa de student și de învățător. A întrebat cum pot fi ajutați tinerii să-și dea seama de bunătatea lor și de valoarea lor. Încă o dată, aș vrea să spun că, pentru a crește, pentru a descoperi identitatea noastră, bunătatea noastră și frumusețea noastră interioară, nu putem să ne privim în oglindă. Au inventat atâtea lucruri, dar mulțumire fie lui Dumnezeu încă nu există selfie-uri ale sufletului. Pentru a fi fericiți, trebuie să cerem ajutor de la alții, fotografia s-o facă altcineva, adică să ieșim din noi înșine și să mergem spre ceilalți, în special spre cei mai nevoiași (cf. ibid., 171). Vreau să vă spun un lucru: nu priviți prea mult la voi înșivă, nu vă priviți prea mult în oglindă, pentru că riscați ca privindu-vă să se strice oglinda!

Și aici termin: era și timpul! Îndeosebi, vă cer să întindeți brațele prieteniei și să-i primiți pe cei care vin, adesea după mari suferințe, să caute refugiu în țara voastră. Cu noi este aici un mic grup de refugiați; primirea voastră va mărturisi că pentru mulți pot să fie străini, însă pentru voi pot să fie considerați frați și surori.

Un maestru înțelept a spus odată că pentru a crește în înțelepciune cheia nu se află atât în a găsi răspunsurile corecte, ci în a descoperi întrebările corecte. Fiecare dintre voi să se gândească: eu știu să răspund la lucruri? Știu să răspund bine la lucruri? Am răspunsurile corecte? Dacă îmi spune cineva că da, sunt bucuros pentru tine. Însă pune-ți o altă întrebare: Eu știu să pun întrebările corecte? Am o inimă neliniștită care mă face să mă întreb încontinuu cu privire la viață, cu privire la mine însumi, cu privire la alții, cu privire la Dumnezeu? Cu răspunsurile corecte treceți examenul, dar fără întrebările corecte nu treceți viața! Voi toți nu sunteți învățători ca Masako, dar sper ca să puteți să vă puneți cele mai bune întrebări, să vă puneți în discuție și să-i ajutați pe alții să-și pună întrebări bune și provocatoare cu privire la semnificația vieții și cu privire la modul în care putem construi un viitor mai bun pentru cei care vor veni după noi.

Dragi tineri, mulțumesc pentru atenția voastră amicală și mulțumesc pentru răbdare, pentru tot acest timp pe care mi l-ați dat și pentru că ați împărtășit un pic din viața voastră. Nu acoperiți visele! Nu buimăciți visele voastre, dați spațiu viselor și îndrăzniți să priviți la orizonturi mari, îndrăzniți să priviți ceea ce vă așteaptă dacă veți avea curajul de a le construi împreună! Japonia are nevoie de voi, generoși, bucuroși și entuziaști, capabili să construiți o casă pentru toți. Vă promit că mă voi ruga pentru voi, pentru ca să creșteți în înțelepciune spirituală, pentru ca să știți să puneți întrebările corecte, pentru ca să uitați de oglindă și să știți să priviți ochii celorlalți.

Vouă tuturor, familiilor voastre și prietenilor, adresez cele mai bune urări și binecuvântarea mea. Și vă cer să vă amintiți să-mi trimiteți și urări bune și binecuvântări. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.11.2019
Publicarea pe acest sit: 25.11.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.