Discursul Papei la întâlnirea cu responsabilul turc cu afacerile religioase

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat președintelui Departamentului turc pentru Afaceri Religioase, Ali Bardakoglu
marți, 28 noiembrie 2006

Sunt recunoscător pentru oportunitatea de a vizita acest pământ, atât de bogat ca istorie și cultură, pentru a-i admira frumusețile naturale, pentru a vedea cu ochii mei creativitatea poporului turc și pentru a gusta cultura voastră antică și îndelunga voastră istorie, atât civilă cât și religioasă. Imediat după sosirea în Turcia am fost primit cu amabilitate de președintele Republicii și de reprezentantul Guvernului. Salutându-i, am avut plăcerea de a-mi exprima profundul respect față de toți locuitorii acestei mari națiuni și de a-l cinsti, la Mausoleul său, pe fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk.

Acum am bucuria să mă întâlnesc cu Dvs, domnule președinte al Departamentului pentru Afacerile Religioase. Vă prezint expresia sentimentelor mele de stimă, recunoscând marile Dvs responsabilități, și extind salutul meu către toți liderii religioși din Turcia, în special către Marele Mufti al Ankarei și Istanbulului. Prin persoana Dvs, domnule președinte, îi salut pe toți musulmanii din Turcia cu o deosebită stimă și cu o adâncă apreciere. Țara Dvs este foarte dragă creștinilor: multe dintre primele comunități ale Bisericii au fost fondate aici și au ajuns la maturitate, inspirate de predicarea Apostolilor, în particular a Sfântului Paul și a Sfântului Ioan. Tradiția ajunsă până la noi ne spune că Maria, Maica lui Isus, a trăit la Efes, în casa Apostolului Ioan. Acest nobil pământ a văzut, pe lângă aceasta, o similară înflorire a civilizației islamice în cele mai diverse domenii, incluzând literatura și artele, precum și instituțiile. Numeroase monumente creștine și musulmane dau mărturie despre trecutul glorios al Turciei. Sunteți pe bună dreptate mândri de ele, conservându-le pentru a fi admirate de un număr tot mai mare de vizitatori care vin aici.

M-am pregătit pentru această vizită în Turcia cu aceleași sentimente exprimate de predecesorul meu, Fericitul Ioan al XXIII-lea, când a ajuns aici ca Arhiepiscop Angelo Giuseppe Roncalli, pentru a îndeplini însărcinarea de reprezentant pontifical la Istanbul: „Iubesc poporul turc, la care Domnul m-a trimis… Îi iubesc pe turci, apreciez calitățile naturale ale acestui popor, care are locul său aparte în itinerariul civilizației” (Jurnalul inimii, 231.237). La rândul meu, doresc și eu să subliniez calitățile poporului turc. Îmi însușesc aici cuvintele predecesorului meu, Papa Ioan Paul al II-lea de fericită memorie, care spunea, cu ocazia vizitei sale din 1979: „Mă întreb dacă nu este urgent, tocmai astăzi când creștinii și musulmanii au intrat într-o nouă perioadă a istoriei, să recunoaștem și să dezvoltăm legăturile spirituale care ne unesc, pentru a ‘promova și apăra împreună valorile morale, pacea și libertatea'” (Către comunitatea catolică din Ankara, 29 noiembrie 1979, nr. 3).

Aceste probleme au continuat să fie valide și în anii care au urmat; de fapt, așa după cum am spus chiar la începutul pontificatului meu, acestea ne împing să progresăm în dialogul dintre noi, ca un schimb sincer între prieteni. Când am avut bucuria anul trecut să întâlnesc membrii comunității islamice, la Köln, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului, am reafirmat necesitatea asumării dialogului interreligios și intercultural cu optimism și speranță. Acesta nu poate fi redus la o chestiune opțională: dimpotrivă, este „o necesitate vitală, de care depinde în mare măsură viitorul nostru” (Către reprezentanții comunității islamice, Köln, 20 august 2005).

Creștinii și musulmanii, respectându-și propriile lor credințe religioase, solicită o înnoită atenție asupra adevărului despre caracterul sacru și demnitatea persoanei umane. Acesta stă la baza respectului și stimei noastre reciproce, acesta stă la baza colaborării în slujba păcii între națiuni și popoare, dorința cea mai dragă a tuturor credincioșilor și a tuturor persoanelor de bună voință.

În urmă cu mai puțin de 40 de ani, învățătura Conciliului Vatican II a inspirat și călăuzit atitudinea Sfântului Scaun și a Bisericilor locale din toată lumea în raporturile cu adepții altor religii. Conform tradiției biblice, Conciliul învăța că întreaga omenire împărtășește o origine comună și un destin comun: Dumnezeu, Creatorul nostru este scopul pelerinajului nostru pământesc. Creștinii și musulmanii aparțin familiei celor care cred într-un Dumnezeu unic și care, conform tradițiilor lor, fac referire la Avraam (cf. Conciliului Vatican II, Declarația privind relațiile Bisericii cu alte religii necreștine Nostra Aetate, nr. 1, 3). Această unitate umană și spirituală a originilor noastre și a destinelor noastre ne îndeamnă să căutăm un itinerar comun în timp ce facem ceea ce ține de noi în acea căutare a valorilor fundamentale care este atât de caracteristică persoanelor timpului nostru. Ca oameni religioși, suntem puși în fața provocării răspânditei aspirații de dreptate, progres, solidaritate, libertate, siguranță, pace, apărare a mediului și a resurselor pământului. Aceasta pentru că și noi, respectând autonomia legitimă a lucrurilor temporale, avem de oferit o contribuție specifică în căutarea unor soluții adecvate la astfel de probleme presante.

În particular, putem să oferim un răspuns credibil la întrebarea care, deși este adesea lăsată la o parte, reiese cu claritate din societatea de astăzi, întrebare privind semnificația și scopul vieții, pentru fiecare individ și pentru întreaga omenire. Suntem chemați să acționăm împreună, pentru a ajuta societatea să se deschidă față de transcendent, recunoscându-i Dumnezeului Atotputernic locul care i se cuvinte. Modul cel mai bun pentru a merge înainte este acela al unui dialog autentic între creștini și musulmani, bazat pe adevăr și inspirat de dorința sinceră de a ne cunoaște mai bine unii pe alții, respectând diferențele și recunoscând ceea ce avem în comun. Aceasta ne va duce în același timp la un respect autentic pentru alegerile responsabile pe care fiecare persoană le face, în special cele care țin de valorile fundamentale și de convingerile religioase personale.

Ca exemplu al respectului fratern cu care creștinii și musulmanii pot să acționeze împreună, îmi place să citez câteva cuvinte adresate de Papa Grigore al VII-lea, în anul 1076, unui principe din Africa de Nord, care a acționat cu multă bunăvoință față de creștinii aflați sub jurisdicția sa. Papa Grigore al VII-lea a vorbit despre caritatea specială pe care creștinii și musulmanii și-o datorează reciproc, pentru că „noi credem și mărturisim un singur Dumnezeu, chiar dacă în moduri diverse, în fiecare zi lăudându-l și venerându-l ca Creator al veacurilor și stăpân al acestei lumi” (PL 148, 451). Libertatea religioasă, garantată din punct de vedere instituțional și respectată efectiv, atât pentru individ cât și pentru comunitate, constituie pentru toți credincioșii condiția necesară pentru ca ei să își poată aduce contribuția fidelă la edificarea societății, în spiritul slujirii autentice, în special în raport cu cei mai neajutorați și mai săraci.

Domnule președinte, doresc să închei dând laudă Atotputernicului și Milostivului Dumnezeu pentru această fericită ocazie care ne permite să ne aflăm împreună în numele Său. Mă rog ca acesta să fie un semn al angajamentului nostru comun pentru dialogul între creștini și musulmani, precum și o încurajare pentru a persevera de-a lungul acestui drum, în respect și prietenie. Doresc să putem ajunge să ne cunoaștem mai bine, întărind legăturile de afecțiune dintre noi, în dorința comună de a trăi împreună în armonie, pace și încredere reciprocă. Ca și credincioși, noi ne luăm din rugăciune forța necesară pentru a depăși orice urmă de prejudecată și pentru a oferi o mărturie comună a credinței noastre ferme în Dumnezeu. Fie ca binecuvântarea Lui să fie mereu asupra noastră!