Discursul Papei către corpurile diplomatice acreditate în Turcia

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu membrii corpurilor diplomatice acreditate în Turcia
marți, 28 noiembrie 2006

Excelențele Voastre,
Doamnelor și Domnilor,

Vă salut cu mare bucurie pe voi cei care, ca ambasadori, exercitați nobila îndatorire de a reprezenta țările voastre pe lângă Republica Turciei și care cu bunăvoință ați dorit să îl întâlniți pe Succesorul lui Petru în această nunțiatură. Îi mulțumesc vice-decanului vostru, domnul ambasador al Libanului, pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat acum. Sunt bucuros să confirm stima pe care Sfântul Scaun și-a exprimat-o în nenumărate rânduri față de funcția voastră înaltă, care astăzi are o dimensiune din ce în ce mai globală. Într-adevăr, dacă misiunea voastră vă cere să apărați și să promovați mai întâi de toate interesele legitime ale națiunilor voastre, „interdependența inevitabilă care unește astăzi tot mai mult popoarele lumii îi invită pe toți diplomații să fie, într-un spirit mereu nou și original, făuritori ai înțelegerii între popoare, ai siguranței internaționale și ai păcii între națiuni” (Papa Ioan Paul al II-lea, Discurs către Corpul Diplomatic, Mexic, 29 iunie 1979.

Doresc să evoc mai întâi înaintea voastră amintirea vizitelor memorabile în Turcia ale celor doi predecesori ai mei, Papa Paul al VI-lea, în 1967, și Papa Ioan Paul al II-lea, în 1979. La fel, cum să nu îl amintim pe Papa Benedict al XV-lea, făuritor neobosit al păcii în timpul primului război mondial, și pe Fericitul Ioan al XXIII-lea, Papa „prieten al turcilor”, care a fost delegat apostolic în Turcia și apoi administrator apostolic al Vicariatului latin de Istanbul, lăsând în toți amintirea unui păstor atent și plin de caritate, dornic în mod special de a întâlni și cunoaște populația turcă, față de care era oaspete recunoscător! Sunt bucuros, așadar, să fiu astăzi oaspete al Turciei, venit aici ca prieten și ca apostol al dialogului și al păcii.

Acum mai bine de patruzeci de ani, Conciliul Vatican II scria că „pacea nu este pura absență a războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forțe adverse” ci „este rodul ordinii înscrise în societatea umană de Divinul ei Întemeietor, și trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârșită” (Gaudium et Spes, 78). Într-adevăr, am învățat că adevărata pace are nevoie de dreptate, pentru a corecta inegalitățile economice și dezordinile politice care sunt întotdeauna factori de tensiune și amenințări în întreaga societate. Amploarea recentă a terorismului și evoluția unor conflicte regionale, pe de altă parte, au scos în evidență necesitatea de a respecta deciziile instituțiilor internaționale, mai mult, de a le sprijini, înzestrându-le în particular cu mijloace eficace de a preveni conflictele și de a menține, grație forțelor de interpunere, zone de neutralitate între beligeranți. Acestea rămân, totuși, insuficiente dacă nu se ajunge la un dialog adevărat, și anume la concertarea între exigențele părților implicate, cu scopul de a se ajunge la soluții politice acceptabile și durabile, respectând persoanele și popoarele. Mă gândesc, în particular, la conflictul din Orientul Mijlociu care continuă în mod îngrijorător, apăsând asupra întregii vieți internaționale, cu riscul de a vedea extinderea conflictelor periferice și răspândirea acțiunilor teroriste; salut eforturile numeroaselor țări care s-au angajat astăzi la reconstrucția păcii în Liban, și printre acestea, Turcia. Fac apel încă o dată, înaintea voastră, doamnelor și domnilor ambasadori, la vigilența comunității internaționale pentru ca să nu se sustragă de la responsabilitățile sale și să depună toate eforturile necesare pentru a promova, între toate părțile în cauză, dialogul, singurul care permite asigurarea respectului față de ceilalți, protejând interesele legitime și respingând recurgerea la violență. Cum scriam în primul meu Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, „adevărul păcii îi cheamă pe toți să cultive relații rodnice și sincere, împinge la căutarea și parcurgerea căilor de iertare și reconciliere, la a fi transparenți în tratative și credincioși cuvântului dat” (1 ianuarie 2006, nr. 6).

Turcia, care dintotdeauna se găsește într-o situație de punte între Orient și Occident, între continentul asiatic și cel european, răscruce de culturi și religii, s-a înzestrat în secolul trecut cu mijloacele necesare pentru a deveni o mare țară modernă, în particular făcând alegerea unui regim de laicitate, prin distincția clară între societatea civilă și religie, astfel încât să permită fiecăreia să fie autonomă în propriul domeniu, respectând întotdeauna sfera celeilalte. Faptul că majoritatea populației acestei țări este musulmană constituie un element semnificativ în viața societății, de care statul nu poate decât să țină cont, dar Constituția turcă recunoaște fiecărui cetățean drepturile la libertatea de cult și la libertatea de conștiință. Este îndatorirea autorităților civile în orice țară democratică să garanteze libertatea efectivă a tuturor credincioșilor și să permită organizarea liberă a vieții propriei comunități religioase. Evident, îmi doresc ca toți cei care cred, la orice comunitate ar aparține, să continue să beneficieze de aceste drepturi, cu certitudinea că libertatea religioasă este o expresie fundamentală a libertății umane și că prezența activă a religiilor în societate este un factor de progres și de creștere pentru toți. Aceasta presupune, desigur, ca religiile, din partea lor, să nu caute exercitarea directă a unei puteri de ordin politic, pentru că nu sunt chemate la aceasta și, în particular, să renunțe în mod absolut să justifice recurgerea la violență ca expresie legitimă a practicii religioase. Salut în acest sens comunitatea catolică a acestei țări, puțin numeroasă dar foarte dornică de a participa în modul cel mai bun la dezvoltarea țării, mai ales prin educația tinerilor, și prin edificarea păcii și a armoniei dintre toți cetățenii.

După cum aminteam recent, „avem absolută nevoie de un dialog autentic între religii și culturi, un dialog în măsură să ne ajute să depășim împreună toate tensiunile într-un spirit de înțelegere rodnică” (Discurs la întâlnirea cu ambasadorii țărilor musulmane, Castel Gandolfo, 25 septembrie 2006). Acest dialog trebuie să permită diverselor religii să se cunoască mai bine și să se respecte reciproc, cu scopul de a lucra împreună tot mai mult în slujba aspirațiilor celor mai nobile ale omului, care este în căutarea lui Dumnezeu și a fericirii. Doresc, din partea mea, să pot exprima din nou în timpul acestei călătorii în Turcia toată stima mea pentru musulmani, invitându-i să continue să se angajeze împreună, grație respectului reciproc, în favoarea demnității fiecărei ființe umane și pentru creșterea unei societăți în care libertatea personală și atenția față de celălalt să permită fiecăruia să trăiască în pace și armonie. Acesta este felul în care religiile vor putea face partea ce le revine în confruntarea cu numeroasele provocări cu care se confruntă în prezent societățile noastre. Desigur, recunoașterea rolului pozitiv pe care religiile îl desfășoară în sânul corpului social poate și trebuie să împingă societățile noastre să aprofundeze tot mai mult, din partea lor, cunoașterea omului și să îi respecte tot mai bine demnitatea, așezându-l în centrul acțiunii politice, economice, culturale și sociale. Lumea noastră trebuie să ia act tot mai mult de faptul că toți oamenii sunt profund solidari și să îi invite să scoată în evidență diferențele lor istorice și culturale, nu pentru a se opune între ei ci pentru a se respecta reciproc.

Biserica, știți bine, a primit de la Fondatorul ei o misiune spirituală și ea nu intenționează așadar să intervină direct în viața politică sau economică. Cu toate acestea, datorită misiunii ei și bazându-se pe lunga sa experiență în istoria societăților și culturilor, își dorește să își facă auzită propria voce în concertul națiunilor, pentru ca întotdeauna să fie cinstită demnitatea fundamentală a omului și în special a celor mai slabi. În fața dezvoltării recente a fenomenului globalizării schimburilor, Sfântul Scaun așteaptă de la comunitatea internațională ca ea să se organizeze ulterior, pentru a-și da reguli care să permită o mai bună guvernare a evoluțiilor economice, să reglementeze piața, cum ar fi, spre exemplu, prin suscitarea înțelegerilor regionale între țări. Nu mă îndoiesc nicidecum, doamnelor și domnilor, că voi vă doriți din inimă, în misiunea voastră de diplomați, să faceți să se întâlnească interesele particulare ale țărilor voastre și necesitatea de a ne înțelege unii cu alții, și că puteți astfel contribui mult la slujirea tuturor.

Vocea Bisericii pe scena diplomatică se caracterizează întotdeauna prin voința, cuprinsă în Evanghelie, de a sluji cauza omului și eu nu aș îndeplini această obligație fundamentală dacă nu aș reaminti înaintea voastră necesitatea de a așeza demnitatea umană tot mai mult în centrul preocupărilor noastre. Dezvoltarea extraordinară a științelor și a tehnicilor pe care omenirea o cunoaște astăzi, cu urmări aproape imediate pentru medicină, agricultură și producția de resurse alimentare, dar în egală măsură pentru comunicarea cunoașterii, nu trebuie să fie căutată fără o finalitate și fără repere, dat fiind că este vorba de nașterea omului, de educația sa, de modul de a trăi și munci, de bătrânețea și moartea sa. Este mai mult decât necesară reinserarea progresului de astăzi în continuitatea istoriei umane și, prin urmare, gestionarea lui potrivit proiectului care se află în noi toți de a face să crească omenirea și pe care cartea Genezei îl exprima deja în termenii săi: „fiți rodnici și înmulțiți-vă, umpleți pământul. Supuneți-l” (1,28).

Permiteți-mi, în fine, gândindu-mă la primele comunități creștine crescute pe acest pământ și în particular la apostolul Paul, care personal a fondat mai multe, să citez cuvintele sale din scrisoarea către Galateni: „Voi, fraților, ați fost chemați la libertate. Numai ca această libertate să nu fie ocazie de a trăi după trup, ci slujiți-vă prin iubire unii pe alții” (5,13). Formulez auspicii pentru ca înțelegerea între națiunile slujite respectiv de voi să contribuie tot mai mult la a face să crească umanitatea omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Un obiectiv atât de nobil recere concursul tuturor. Din acest motiv Biserica Catolică înțelege să întărească colaborarea cu Biserica Ortodoxă și îmi exprim urarea ca apropiata mea întâlnire cu Patriarhul Bartolomeu I la Fanar să contribuie în mod eficace la acest lucru. După cum sublinia Conciliul ecumenic Vatican II, Biserica urmărește în egală măsură să colaboreze cu credincioșii și responsabilii tuturor religiilor, și în particular cu musulmanii, pentru ca „să apere și să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea și libertatea, spre binele tuturor oamenilor” (Nostra Aetate, nr. 3). Sper ca, în această perspectivă, călătoria mea în Turcia să aducă multe roade.

Doamnelor și domnilor ambasadori, asupra persoanelor voastre, a familiilor voastre și a colaboratorilor voștri, invoc din toată inima Binecuvântarea Celui Preaînalt.