Discursul Papei la întâlnirea cu preoții, călugării, consacrații și Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, călugării, consacrații
și Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Catedrala din Rabat,
duminică, 31 martie 2019

Iubiți frați și surori, bonjour a tous!

Sunt foarte fericit să vă pot întâlni. Îi mulțumesc în special părintelui Germain și sorei Mary pentru mărturiile lor. Doresc să salut și membrii Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care arată vizibil comuniunea trăită aici în Maroc între creștini de diferite confesiuni, pe calea unității. Creștinii sunt un număr mic în această țară. Însă această realitate, în ochii mei, nu este o problemă, deși recunosc că uneori poate să devină dificilă de trăit pentru unii. Situația voastră îmi amintește de întrebarea lui Isus: „Cu ce este asemănătoare împărăția lui Dumnezeu și cu ce o voi compara? […] Este asemenea cu plămada pe care o femeie, luând-o, o ascunde în trei măsuri de făină până când dospește totul” (Lc 13,18.21). Parafrazând cuvintele Domnului am putea să ne întrebăm: cu ce este asemenea un creștin din aceste ținuturi? Cu ce îl pot compara? Este asemenea cu un pic de plămadă pe care mama Biserica vrea s-o amestece cu o mare cantitate de făină până când dospește totul. De fapt, Isus nu ne-a ales și ne-a trimis pentru ca să devenim mai numeroși! Ne-a chemat pentru o misiune. Ne-a pus în societate ca acea cantitate mică de plămadă: plămada fericirilor și a iubirii fraterne în care ca și creștini ne putem întâlni pentru a face prezentă Împărăția sa. Și aici îmi vine în minte sfatul pe care sfântul Francisc l-a dat fraților săi, când i-a trimis: „Mergeți și predicați Evanghelia: dacă ar fi necesar, și cu cuvintele”.

Asta înseamnă, dragi prieteni, că misiunea noastră de botezați, de preoți, de consacrați, nu este determinată în mod deosebit de numărul sau de cantitatea de spații care se ocupă, ci de capacitatea pe care o avem de a genera și de a provoca schimbare, uimire și compasiune; de modul în care trăim ca discipoli ai lui Isus, în mijlocul acelora ale căror cotidian, bucurii, dureri, suferințe și speranțe noi le împărtășim (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 1). Cu alte cuvinte, căile misiunii nu trec prin prozelitism. Vă rog, nu trec prin prozelitism! Să ne amintim de Benedict al XVI-lea: „Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție, prin mărturie”. Nu trec prin prozelitism, care duce mereu la o fundătură, ci prin modul nostru de a fi cu Isus și cu alții. Deci problema nu este de a fi mai puțin numeroși, ci de a fi nesemnificativi, de a deveni o sare care nu mai are gustul Evangheliei – aceasta este problema! – sau o lumină care nu mai luminează nimic (cf. Mt 5,13-15).

Cred că preocuparea apare atunci când noi creștinii suntem chinuiți de gândul că putem fi semnificativi numai dacă suntem masa și dacă ocupăm toate spațiile. Voi știți bine că viața se joacă cu capacitatea pe care o avem de a „dospi” acolo unde ne aflăm și cu cine ne aflăm. Chiar dacă asta poate să nu aducă aparent beneficii tangibile sau imediate (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 210). Pentru că a fi creștin nu înseamnă a adera la o doctrină, nici la un templu, nici la un grup etnic. A fi creștin este o întâlnire, o întâlnire cu Isus Cristos. Suntem creștini pentru că am fost iubiți și întâlniți și roade de prozelitism. A fi creștini înseamnă a ne ști iertați, a ne ști trimiși să acționăm în același mod în care Dumnezeu a acționat cu noi, dat fiind că „prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei, dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35).

Conștient de contextul în care sunteți chemați să trăiți vocația voastră baptismală, slujirea voastră, consacrarea voastră, iubiți frați și surori, îmi vine în mine acel cuvânt al sfântului papă Paul al VI-lea din enciclica Ecclesiam suam: „Biserica trebuie să vină în dialog cu lumea în care ajunge să trăiască. Biserica se face cuvânt; Biserica se face mesaj; Biserica se face colocviu” (nr. 67). A afirma că Biserica trebuie să intre în dialog nu depinde de o modă – astăzi este moda dialogului, nu, nu depinde de aceea -, cu atât mai puțin de o strategie pentru a mări numărul membrilor săi, nu, nici nu este o strategie. Dacă Biserica trebuie să intre în dialog este din fidelitate față de Domnul și Învățătorul său care, încă de la început, mișcat de iubire, a voit să intre în dialog ca prieten și să ne invite să fim părtași de prietenia sa (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Verbum, 2). Astfel, ca discipoli ai lui Isus Cristos, suntem chemați, încă din ziua Botezului nostru, să facem parte din acest dialog de mântuire și de prietenie, ai cărui primi beneficiari suntem.

Creștinul, în aceste ținuturi, învață să fie sacrament viu al dialogului pe care Dumnezeu vrea să-l închege cu fiecare bărbat și femeie, în orice condiție ar trăi. Prin urmare, un dialog pe care suntem invitați să-l realizăm în maniera lui Isus, blând și smerit cu inima (cf. Mt 11,29), cu o iubire ferventă și dezinteresată, fără calcule și fără limite, respectând libertatea persoanelor. În acest spirit, găsim frați mai mari care ne arată calea, pentru că au mărturisit cu viața lor că acest lucru este posibil, o „măsură înaltă” care ne provoacă și ne stimulează. Cum să nu evocăm figura sfântului Francisc de Assisi care, în plină cruciadă, a mers să-l întâlnească pe sultanul al-Malik al-Kamil? Și cum să nu-l menționăm pe fericitul Charles de Foucauld care, profund marcat de viața umilă și ascunsă a lui Isus la Nazaret, pe care-l adora în tăcere, a voit să fie un „frate universal”? Sau și pe acei frați și surori creștini care au ales să fie solidari cu un popor până la dăruirea propriei vieți? Astfel, când Biserica, fidelă față de misiunea primită de la Domnul, intră în dialog cu lumea și se face colocviu, ea participă la evenimentul fraternității, care își are izvorul profund nu în noi, ci în Paternitatea lui Dumnezeu.

Acest dialog de mântuire, noi consacrații suntem invitați să-l trăim înainte de toate ca mijlocire pentru poporul care ne-a fost încredințat. Îmi amintesc că odată, vorbind cu un preot care era ca și voi într-un ținut unde creștinii sunt minoritate, îmi povestea că rugăciunea „Tatăl nostru” dobândi-se pentru el un ecou special pentru că, rugându-se în mijlocul persoanelor din alte religii, simțea cu putere cuvintele „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Rugăciunea de mijlocire a misionarului și pentru acel popor, care într-o anumită măsură i-a fost încredințat, nu de administrat ci de iubit, îl făcea să se roage această rugăciune cu un ton și un gust speciale. Consacratul, preotul duce la altarul său, în rugăciunea sa viața compatrioților săi și menține vie, ca printr-o mică breșă în acel ținut, forța dătătoare de viață a Duhului. Ce frumos este a ști că, în diferite colțuri ale acestei țări, în glasurile voastre creația poate să implore și să continue să spună: „Tatăl nostru”!

De aceea, este un dialog care devine rugăciune și pe care putem să-l realizăm concret în fiecare zi în numele „«fraternității umane» care cuprinde pe toți oamenii, îi unește și îi face egali. În numele acestei fraternități sfâșiate de politicile de integralism și diviziune și de sistemele de câștig deșănțat și de tendințele ideologice odioase, care manipulează acțiunile și destinele oamenilor” (Document despre fraternitatea umană, Abu Dhabi, 4 februarie 2019). O rugăciune care nu distinge, nu separă și nu marginalizează, ci devine ecou al vieții aproapelui; rugăciune de mijlocire care este capabilă să-i spună Tatălui: „vie împărăția ta”. Nu cu violența, nu cu ura, nici cu supremația etnică, religioasă, economică și așa mai departe, ci cu forța compasiunii revărsate pe Cruce pentru toți oamenii. Aceasta este experiența trăită de cea mai mare parte dintre voi.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce ați făcut, ca discipoli ai lui Isus Cristos, aici în Maroc, găsind în fiecare zi în dialog, în colaborare și în prietenie instrumentele pentru a semăna viitor și speranță. Astfel demascați și reușiți să evidențiați toate tentativele de a folosi diferențele și ignoranța pentru a semăna frică, ură și conflict. Deoarece știm că frica și ura, alimentate și manipulate, destabilizează și lasă fără apărare din punct de vedere spiritual comunitățile noastre.

Vă încurajez, fără altă dorință decât de a face vizibilă prezența și iubirea lui Cristos care s-a făcut sărac pentru noi pentru a ne îmbogăți cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9): continuați să deveniți aproapele celor care adesea sunt lăsați în urmă, ai celor mici și ai celor săraci, ai celor închiși și ai migranților. Caritatea voastră să devină mereu activă și astfel să fie o cale de comuniune între creștinii din toate confesiunile prezente în Maroc: ecumenismul carității. Să poată fi și o cale de dialog și de cooperare cu frații noștri și surorile noastre musulmani și cu toate persoanele de bunăvoință. Caritatea, în special față de cei mai slabi, este cea mai bună oportunitate pe care o avem pentru a continua să lucrăm în favoarea unei culturi a întâlnirii. În sfârșit, ea să fie calea care le permite persoanelor rănite, încercate, excluse să se recunoască membri ai unicei familii umane, în semnul fraternității. Ca discipoli ai lui Isus Cristos, tot în acest spirit de dialog și de cooperare, să aveți mereu la inimă să dați contribuția voastră în slujba dreptății și a păcii, a educației copiilor și a tinerilor, a protecției și a însoțirii bătrânilor, a celor slabi, a neputincioșilor și a celor oprimați.

Vă mulțumesc iar vouă tuturor, frați și surori, pentru prezența voastră și pentru misiunea voastră aici în Maroc. Mulțumesc pentru slujirea voastră umilă și discretă, după exemplul bătrânilor noștri în viața consacrată, între care vreau s-o salut pe decană, sora Ersilia. Prin intermediul tău, dragă soră, adresez un salut cordial surorilor și fraților bătrâni care, din cauza stării lor de sănătate, nu sunt prezenți fizic dar sunt uniți cu noi prin rugăciune.

Voi toți sunteți martori ai unei istorii care este glorioasă pentru că este istorie de jertfe, de speranță, de luptă zilnică, de viață consumată în slujire, de statornicie în munca obositoare, pentru că fiecare muncă este sudoare a frunții. Dar mai permiteți-mi să vă spun: „Voi nu aveți numai o istorie glorioasă de amintit și de povestit, ci o mare istorie de construit! Priviți la viitor – frecventați viitorul – în care Duhul vă proiectează” (Exortația apostolică post-sinodală Vita consecrata, 110), pentru a continua să fiți semn viu al acelei fraternități la care Tatăl ne-a chemat, fără voluntarisme și resemnare, ci ca niște credincioși care știu că Domnul ne precede mereu și deschide spații de speranță unde ceva sau cineva părea pierdut.

Domnul să vă binecuvânteze pe fiecare dintre voi și, prin intermediul vostru, pe membrii tuturor comunităților voastre. Duhul său să vă ajute să aduceți roade îmbelșugate: roade de dialog, de dreptate, de pace, de adevăr și de iubire pentru ca aici, în acest ținut iubit de Dumnezeu, să crească fraternitatea umană. Și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc!

[Patru copii merg lângă papa. El spune: «Voici le futur! Le maintenant et le futur!»].

Și acum să ne punem sub ocrotirea Fecioarei Maria recitând Angelus.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.03.2019
Publicarea pe acest sit: 31.03.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns