Discursul Papei la întâlnirea cu Patriarhul Maxim

Discursul Papei Ioan Paul al II-lea
la întâlnirea cu Patriarhul Maxim și cu Sfântul Sinod
vineri, 24 mai 2002

Preafericite Patriarh,
Venerați Mitropoliți și Episcopi,
și voi toți, iubiți frați în Domnul!
Cristos a înviat!

1. Sunt bucuros să vă pot întâlni astăzi, 24 mai, deoarece aceasta este o zi deosebită, întipărită profund în inima și în memoria mea. Vizitele delegațiilor bulgare, pe care, încă de la începutul slujirii mele ca Episcop al Romei, am avut bucuria de a le primi în Vatican în data de 24 mai a fiecărui an, au fost pentru mine ocazii plăcute de a mă întâlni nu doar cu nobila națiune bulgară, ci și cu Biserica Ortodoxă din Bulgaria și cu Preafericirea Voastră, în persoanele Episcopilor care v-au reprezentat.

Astăzi Domnul ne permite să ne întâlnim personal și să schimbăm „sărutul păcii”. Sunt recunoscător pentru disponibilitatea cu care Preafericirea Voastră și Sfântul Sinod m-ați ajutat să îmi împlinesc o dorință profundă, pe care am nutrit-o de mult timp în inimă. Vin la voi cu sentimente de stimă pentru misiunea pe care Biserica Ortodoxă din Bulgaria o desfășoară, și doresc să îmi exprim respectul și aprecierea pentru angajamentul ei pentru binele oamenilor din această țară.

2. De-a lungul secolelor, în ciuda evenimentelor istorice complexe și uneori ostile, Biserica pe care Preafericirea Voastră o conduceți a știut să vestească cu perseverență întruparea Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu, și învierea Sa. Fiecărei generații i-a repetat Vestea cea Bună a mântuirii. Și astăzi, la începutul celui de al treilea mileniu, ea mărturisește cu forțe înnoite mântuirea pe care Domnul o oferă fiecărui om și le propune tuturor speranța care nu dezamăgește și de care lumea noastră are nevoie în mod profund.

Preafericite Patriarh, vizita pe care o face pentru prima oară în istorie un Episcop al Romei în această țară, întâlnindu-vă împreună cu Sfântul Sinod, este pe drept un moment de bucurie, deoarece este semn al unei creșteri progresive în comuniunea eclesială. Totuși acesta nu ne poate abate de la o constatare sinceră: Domnul Cristos a întemeiat Biserica una și unică, dar noi, astăzi, apărem în fața lumii divizați, ca și cum însuși Cristos ar fi fost divizat. ” Această împărțire contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura” (Unitatis redintegratio, 1).

3. Deplina comuniune între Bisericile noastre a suferit răni dureroase în decursul istoriei, „uneori nu fără vina unor oameni de ambele părți” (ibid., 3). „Din păcate, aceste păcate ale trecutului ne apasă încă și rămân ca ispite prezente. Este necesar ca ele să fie reparate, invocând cu putere iertarea lui Cristos” (Tertio millennio adveniente, 34).

Un lucru, totuși, ne mângâie: îndepărtarea dintre catolici și ortodocși nu a stins niciodată în ei dorința de a restabili deplina comuniune eclesială, pentru ca să fie manifestată cu mai multă claritate acea unitate pentru care Domnul s-a rugat Tatălui. Astăzi putem să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că legăturile dintre noi s-au întărit mult.

Deja Conciliul Vatican II sublinia, cu privire la aceasta, că Bisericile Ortodoxe „au sacramente adevărate și, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoția și Euharistia” (Unitatis redintegratio, 15). Mai mult, Conciliul reamintea și recunoștea faptul că „o anumită diversitate a uzanțelor și obiceiurilor… nu se opune în nici un fel unității Bisericii, ba chiar îi sporește frumusețea și contribuie mult la împlinirea misiunii ei” (ibid., 16), și adăuga: „Observarea desăvârșită a acestui principiu tradițional, care la drept vorbind nu s-a respectat întotdeauna, face parte dintre condițiile prealabile absolut necesare pentru restabilirea unității” (ibid.).

4. Abordând această temă, nu putem să nu ne îndreptăm privirea spre exemplul de unitate oferit în mod concret în primul mileniu de Sfinții frați Ciril și Metodiu, a căror amintire vie și moștenire profundă se păstrează în țara voastră. Mărturia lor este relevantă și pentru cei care, în mediul politic, se implică în procesul de unificare europeană. În căutarea propriei identități, de fapt, Continentul nu poate să nu se întoarcă la rădăcinile lui creștine. Întreaga Europă, cea occidentală și cea orientală, așteaptă conlucrarea catolicilor și a ortodocșilor în apărarea păcii și a dreptății, a drepturilor omului și a culturii vieții.

Exemplul Sfinților Ciril și Metodiu este înainte de toate emblematic pentru unitatea creștinilor în Biserica unică a lui Cristos. Trimiși în Europa de Est de către Patriarhul de Costantinopol pentru a duce credința adevărată la popoarele slave în limba lor, în fața obstacolelor puse lor de către Diecezele apusene învecinate, care susțineau că era responsabilitatea lor a duce Crucea lui Cristos în țările slave, ei au venit la Papa pentru a le confirma misiunea lor (cfr Slavorum Apostoli, 5). De aceea, ei sunt pentru noi „precum verigi de legătură sau o punte spirituală între tradiția orientală și cea occidentală, care se întâlnesc în marea Tradiție a Bisericii universale. Ei sunt pentru noi apărătorii și totodată patronii efortului ecumenic al Bisericilor surori din Orient și din Occident, pentru a-și regăsi prin dialog și rugăciune unitatea vizibilă în comuniunea perfectă și totală, „unitatea care… nu este nici absorbire, nici fuziune”. Unitatea este întâlnirea în adevăr și în iubire, care sunt daruri ale Spiritului” (ibid., 27).

5. Mă bucur să reamintesc, în această întâlnire a noastră, multiplele contacte dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă din Bulgaria, inițiate cu Conciliul Vatican II la care ea și-a trimis proprii observatori. Sunt încrezător că aceste contacte directe, care au crescut în mod fericit în ultimii ani, vor avea un impact pozitiv și asupra dialogului teologic, în care catolici și ortodocși sunt implicați prin intermediul Comisiei Mixte Internaționale.

Tocmai în vederea creșterii cunoașterii reciproce, a carității reciproce și a colaborării fraterne, mă bucur să ofer comunității ortodoxe bulgare din Roma, pentru uzul liturgic, biserica Ss. Vincențiu și Anastasie de la Fontana di Trevi, potrivit termenilor care vor fi stabiliți de delegațiile noastre.

Am fost informat de asemenea că al 5-lea Conciliu al Bisericii Ortodoxe Bulgare a reînființat în luna decembrie a anului trecut Mitropolia de Silistra, străvechiul Dorostol. Din acea regiune provenea tânărul soldat Dasius, de la al cărui martiraj se împlinesc anul acesta 1700 de ani. Răspunzând cu bucurie apelurilor fervente adresate mie, am adus cu mine, cu acordul generos al Arhidiecezei de Ancona-Osimo, o relicvă a sfântului pentru a o dărui acestei Biserici.

6. Doresc în final să exprim față de Preafericirea Voastră și față de toți Episcopii Bisericii pe care o conduceți mulțumirile mele vii pentru primirea care mi s-a făcut. Am fost profund emoționat.

Cu sentimente fraterne, asigur de rugăciunea mea costantă, pentru ca Domnul să ajute Biserica Ortodoxă din Bulgaria să îndeplinească cu curaj, împreună cu Biserica Catolică, misiunea de evanghelizare pe care El i-a încredințat-o în această țară.

Fie ca Domnul să binecuvânteze eforturile Preafericirii Voastre, ale Mitropoliților și ale Episcopilor, ale clerului, ale călugărilor și ale călugărițelor, acordând un abundent seceriș spiritual pentru eforturile apostolice ale fiecăruia.

Fie ca Preasfânta Fecioară, venerată cu drag de credincioșii Bisericii Ortodoxe din Bulgaria, să vegheze asupra ei și să o protejeze astăzi și întotdeauna!

Cristos a înviat!