Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii din Thailanda și din FABC

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Episcopii din Thailanda
și din FABC (Federația Conferințelor Episcopale Asiatice
Bangkok, 22 noiembrie 2019

Iubiți frați!

Sunt recunoscător Eminenței Sale, cardinalul Francis Xavier Kriengsak Kovithavanij, pentru cuvintele sale respectuoase de introducere și de bun-venit. Sunt bucuros să pot fi cu voi și să împărtășesc, chiar dacă pe scurt, bucuriile și speranțele, inițiativele voastre și visele voastre, precum și provocările pe care le înfruntați ca păstori ai sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Mulțumesc pentru primirea voastră fraternă.

Întâlnirea noastră astăzi are loc în sanctuarul fericitului Nicolás Bunkerd Kitbamrung, care și-a dedicat viața evanghelizării și catehezei, formând discipoli ai Domnului, mai ales aici în Thailanda, precum și în parte a Vietnamului și de-a lungul frontierei cu Laos, și a încoronat mărturia sa adusă lui Cristos cu martiriul. Să punem această întâlnire sub privirea sa, pentru ca exemplul său să stimuleze în noi un mare zel pentru evanghelizare în toate Bisericile locale din Asia și să putem fi, tot mai mult, discipoli misionari ai Domnului; astfel Vestea Bună a sa va putea să fie răspândită ca balsam și mireasmă în acest magnific și mare continent.

Știu că este programată pentru anul 2020 Adunarea Generală a Federației Conferințelor Episcopale din Asia, în a cincizecea aniversare a fondării sale. O ocazie bună pentru a vizita din nou acele „sanctuare” unde se păstrează rădăcinile misionare care au marcat aceste ținuturi și pentru a vă lăsa stimulați de Duhul Sfânt pe urmele primei iubiri; și asta va permite să vă deschideți cu curaj, cu parresia la un viitor pe care sunteți chemați să-l generați și să-l realizați, așa încât atât Biserica precum și societatea din Asia să beneficieze de un impuls evanghelic împărtășit și reînnoit. Îndrăgostiți de Cristos, capabili să îndrăgostiți și să împărtășiți această iubire.

Voi trăiți într-un continent multicultural și multireligios, de mare frumusețe și prosperitate, dar în același timp încercat de sărăcie și exploatare extinse la diferite niveluri. Progresele tehnologice rapide pot deschide posibilități imense pentru a facilita viața, dar pot da loc și la un consumism și materialism crescând, în special în rândul tinerilor. Voi purtați pe umerii voștri preocupările oamenilor voștri, în fața flagelului drogurilor și a traficului de persoane, a necesității de a vă ocupa de un mare număr de migranți și refugiați, a condițiilor rele de muncă, a exploatării muncii îndurate de mulți, precum și a inegalității economice și sociale care există între bogați și săraci.

În mijlocul acestor tensiuni se află păstorul, luptând și mijlocind cu poporul său și pentru poporul său. De aceea cred că amintirea primilor misionari care ne-au precedat cu curaj, cu bucurie și cu o rezistență extraordinară, va permite să măsurăm și să evaluăm prezentul nostru și misiunea noastră dintr-o perspectivă mult mai amplă, mult mai inovatoare. Această amintire ne eliberează, în primul rând, de a crede că timpurile trecute erau mereu mai favorabile sau mai bune pentru vestire și ne ajută să nu ne refugiem în gânduri și discuții sterile care ajung să ne centrăm și să ne închidem în noi înșine, paralizând orice tip de acțiune. „Mai degrabă să învățăm de la sfinții care ne-au precedat și au înfruntat dificultățile proprii din epoca lor” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 263) și să ne lăsăm despuiați de tot ceea ce s-a „lipit de noi” de-a lungul drumului și care face mai greu mersul. Suntem conștienți că există structuri și mentalități ecleziale care pot ajunge să condiționeze negativ un dinamism evanghelizator; la fel, structurile bune folosesc atunci când există o viață care le animă, le susține și le judecă. Pentru că în definitiv fără viață nouă și spirit evanghelic autentic, fără fidelitatea Bisericii față de propria vocație, orice nouă structură se corupe în scurt timp (cf. ibid., 26) și poate face dificil pentru inima noastră slujirea importantă a rugăciunii și a mijlocirii. Asta ne poate ajuta, uneori, să ne reglementăm în fața entuziasmelor imprudente de metode care au un succes aparent dar puțină viață.

Observând drumul misionar în aceste ținuturi, una din primele învățături primite se naște din încrederea de a ști că tocmai Duhul Sfânt este primul care merge înainte și care cheamă: Duhul Sfânt precedă Biserica invitând-o să ajungă în toate acele puncte nodale, unde se formează noile relatări și paradigme, să ajungă cu Cuvântul lui Isus în nucleele cele mai profunde ale sufletului orașelor (cf. ibid., 74) și culturilor noastre. Să nu uităm că Duhul Sfânt ajunge înaintea misionarului și rămâne cu el. Impulsul Duhului Sfânt i-a susținut și i-a motivat pe apostoli și pe atâția misionari să nu rebuteze niciun ținut, popor, cultură sau situație. N-au căutat un teren cu garanții de succes; dimpotrivă, „garanția” lor consta în certitudinea că nicio persoană și cultură nu era a priori incapabilă să primească sămânța vieții, fericirii și în special a prieteniei pe care Domnul dorește să i-o dăruiască. N-au așteptat ca o cultură să fie afină sau să se sintonizeze ușor cu Evanghelia; dimpotrivă, au plonjat în acele realități noi, convinși de frumusețea pe care o purtau. Fiecare viață valorează în ochii Învățătorului. Erau îndrăzneți, curajoși, pentru că știau înainte de toate că Evanghelia este un dar de semănat în toți și pentru toți, de aruncat în mijlocul tuturor: învățători ai legii, păcătoși, vameși, prostituate, toți păcătoșii de ieri ca și de astăzi. Îmi place să evidențiez că misiunea, înainte de activitățile de realizat sau proiectele de pus în desfășurare, cere o privire și un „fler” de educat; cere o preocupare paternă și maternă, pentru că oaia se pierde atunci când păstorul o consideră pierdută, niciodată înainte. În urmă cu trei luni, am primit vizita unui misionar francez care lucrează de aproape 40 de ani în nordul Thailandei, printre triburi. A venit cu un grup de 20-25 de persoane, toți tați și mame de familie, tineri, nu mai mult de 25 de ani; el însuși îi botezase, prima generație, și acum îi boteza pe copiii lor. Cineva s-ar putea gândi: ți-ai pierdut viața pentru 50, 100 de persoane. Acesta a fost semănatul său, iar Dumnezeu îl mângâie făcându-l să boteze pe copiii celor pe care i-a botezat cei dintâi. Pur și simplu, acei indigeni din nordul Thailandei el i-a trăit ca o bogăție pentru evanghelizare. N-a considerat pierdută acea oaie, a luat-o asupra sa.

Unul din punctele cele mai frumoase ale evanghelizării este să ne dăm seama că misiunea încredințată Bisericii nu constă numai în proclamarea Evangheliei, ci și în a învăța să credem în Evanghelie. Câți proclamă, proclamăm, uneori, în momente de ispită, Evanghelia și nu credem în Evanghelie! A învăța să credem în Evanghelie, să ne lăsăm transformați de ea. Constă în a trăi și a merge în lumina Cuvântului pe care trebuie să-l proclamăm. Ne va face bine să-l amintim pe marele Paul al VI-lea: „Evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe ea însăși. Comunitate de credincioși, comunitate de speranță trăită și participată, comunitate de iubire fraternă, ea are nevoie să asculte încontinuu ceea ce trebuie să creadă, motivele speranței sale, porunca nouă a iubirii” (Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 15). Astfel Biserica intră în dinamica uceniciei de convertire-vestire; purificată de Domnul său, se transformă în martoră prin vocație. O Biserică în mișcare, fără frica de a coborî pe stradă și a se confrunta cu viața persoanelor care i-au fost încredințate, este capabilă să se deschidă cu umilință Domnului și cu Domnul să trăiască uimirea, minunăția aventurii misionare, fără necesitatea conștientă sau inconștientă de a voi să apară înainte de toate ea însăși, ocupând sau pretinzând cine știe ce loc de proeminență. Cât de mult trebuie să învățăm de la voi, care în atâtea din țările sau regiunile voastre sunteți minorități, și uneori minorități ignorate, împiedicate sau persecutate, și totuși nu vă lăsați trași sau contaminați de complexul de inferioritate sau de plânsul că nu sunteți recunoscuți! Mergeți înainte: vestiți, semănați, rugați-vă și așteptați. Și nu pierdeți bucuria!

Fraților, „uniți cu Isus, să căutăm ceea ce caută El, să iubim ceea ce iubește El” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 267), și să nu ne temem să facem din prioritățile sale prioritățile noastre. Voi știți foarte bine ce este o Biserică mică în persoane și mijloace, dar arzătoare și cu voința de a fi instrument viu al promisiunii Domnului față de toate persoanele din satele voastre și din orașele voastre (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 1). Angajarea voastră de a duce înainte rodnicia evanghelică, vestind kerygma cu faptele și cuvintele în diferite locuri unde se află creștinii, este o mărturie care lasă semnul.

O Biserică misionară știe că cel mai bun cuvânt al său este să se lase transformată de Cuvântul Vieții, făcând din slujire caracteristica sa distinctivă. Nu noi dispunem de misiune, și cu atât mai puțin strategiile noastre. Duhul este adevăratul protagonist, care încontinuu ne stimulează și ne trimite pe noi, păcătoși iertați, să împărtășim această comoară în vase de lut (cf. 2Cor 4,7); transformați de Duhul pentru a transforma fiecare colț unde ajungem să fim. Martiriul dăruirii zilnice și de atâtea ori tăcute va da roadele de care au nevoie popoarele voastre.

Această realitate ne încurajează să dezvoltăm o spiritualitate foarte deosebită. Păstorul este o persoană care, înainte de toate, iubește visceral poporul său, cunoaște intoleranțele sale, fragilitățile sale și punctele sale de forță. Misiunea este desigur iubire față de Cristos, dar în același timp este o pasiune pentru poporul său. Când ne oprim în fața lui Isus răstignit, recunoaștem toată iubirea care ne restituie demnitatea și ne susține, și chiar acolo, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgește și se îndreaptă plină de afect și de ardoare spre tot poporul său (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 268).

Amintim că și noi suntem parte din acest popor; nu suntem stăpânii, suntem parte a poporului; am fost aleși ca slujitori, nu ca patroni sau stăpâni. Asta înseamnă că trebuie fim alături de cei pe care-i slujim cu răbdare și amabilitate, ascultându-i, respectând demnitatea lor, încurajând și valorizând mereu inițiativele lor apostolice. Să nu pierdem din vedere faptul că multe din ținuturile voastre au fost evanghelizate de laici. Să nu clericalizăm misiunea, vă rog; și atât mai puțin să nu-i clericalizăm pe laici. Acești laici au avut posibilitatea de a vorbi dialectul oamenilor, exercițiu simplu și direct de înculturare nu teoretică și nici ideologică, ci rod al pasiunii de a-l împărtăși pe Cristos. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu are ungerea Celui Sfânt pe care suntem chemați s-o recunoaștem, s-o apreciem și s-o răspândim. Să nu pierdem acest har de a-l vedea pe Dumnezeu care acționează în mijlocul poporului său: așa cum a făcut înainte, o face încă și va continua s-o facă. Îmi vine în minte o imagine care nu era în program, dar…: micul Samuel care se trezea noaptea. Dumnezeu l-a respectat pe bătrânul preot, slab de caracter, îl lăsa să facă, însă nu-i vorbea. A vorbit unui tânăr, unuia din popor.

În mod deosebit vă invit să țineți mereu ușa deschisă pentru preoții voștri. Ușa și inima. Să nu uităm că aproapele cel mai aproape al episcopului este preotul. Fiți aproape de ei, ascultați-i, încercați să-i susțineți în toate situațiile pe care le înfruntă, în special când îi vedeți descurajați sau apatici, care este cea mai rea dintre ispitele diavolului. Apatia, descurajarea. Și asta faceți-o nu ca judecători, ci ca părinți, nu ca gestionari care se folosesc de ei, ci ca autentici frați mai mari. Creați un climat de încredere care să favorizeze un dialog sincer, un dialog deschis, căutând și cerând harul de a avea aceeași răbdare pe care Domnul o are cu fiecare dintre noi și care este într-adevăr mare, este mare!

Iubiți frați, știu că sunt multiple întrebările pe care trebuie să le înfruntați în sânul comunităților voastre, fie în cotidian fie gândind la viitor. Să nu pierdem niciodată din vedere că în acel viitor, de atâtea ori nesigur pe cât și problematic, tocmai Domnul însuși este cel care vine cu forța Învierii transformând fiecare plagă, fiecare rană în izvor de viață. Să privim la ziua de mâine cu certitudinea că nu suntem singuri, că nu umblăm singuri, nu mergem singuri, El ne așteaptă invitându-ne să-l recunoaștem mai ales la frângerea pâinii.

Să implorăm mijlocirea fericitului Nicolás și a atâtor sfinți misionari, pentru ca popoarele noastre să fie reînnoite cu aceeași ungere.

Dat fiind că astăzi sunteți aici numeroși episcopi din Asia, profit de oportunitate pentru a extinde binecuvântarea și afectul meu la toate comunitățile voastre, în mod deosebit la bolnavi și la toți cei care trăiesc momente de dificultate. Domnul să vă binecuvânteze, să vă ocrotească și să vă însoțească mereu. Și la voi, ca să vă ia de mână; și ca voi să vă lăsați conduși de mâna Domnului și să nu căutați alte mâini.

Și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine și să îndemnați la rugăciune pentru mine, pentru că tot ceea ce v-am spus vouă trebuie s-o spun și mie însumi. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.11.2019
Publicarea pe acest sit: 22.11.2019
Etichete: , ,

Lasă un răspuns