Discursul Papei la întâlnirea cu Dieceza de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu credincioșii Diecezei de Roma
sâmbătă, 18 septembrie 2021

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Așa cum știți – nu este o noutate! – urmează să înceapă un proces sinodal, un drum în care toată Biserica este angajată în jurul temei: „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune”: trei pilaștri. Sunt prevăzute trei faze, care se vor desfășura între octombrie 2021 și octombrie 2023. Acest itinerar a fost gândit ca dinamism de ascultare reciprocă, vreau să subliniez asta: un dinamism de ascultare reciprocă, făcută la toate nivelurile Bisericii, implicând întregul popor al lui Dumnezeu. Cardinalul vicar și episcopii auxiliari trebuie să se asculte, preoții trebuie să se asculte, călugării trebuie să se asculte, laicii trebuie să se asculte. Și după aceea, să se inter-asculte toți. A se asculta; a-și vorbi și a se asculta. Nu este vorba de a aduna opinii, nu. Aceasta nu este o investigație; ci este vorba de a-l asculta pe Duhul Sfânt, așa cum găsim în cartea Apocalipsului: „Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor” (2,7). A avea urechi, a asculta, este prima angajare. Este vorba de a auzi glasul lui Dumnezeu, de a percepe prezența sa, de a intercepta trecerea sa și suflul de viață. I s-a întâmplat profetului Ilie să descopere că Dumnezeu este mereu un Dumnezeu al surprizelor, și în modul în care trece și se face simțit:

„Atunci a fost un vânt mare și puternic, să rupă munții și să despice stâncile […], dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de liniște adâncă. Când l-a auzit Ilie, și-a acoperit fața cu mantaua” (1Rg 19,11-13).

Iată cum ne vorbește Dumnezeu. Și pentru această „adiere ușoară” – pe care exegeții o traduc și „sunet de liniște adâncă” și alții „un fir de tăcere sonoră” – trebuie să facem prompte urechile noastre, pentru a simți această adiere a lui Dumnezeu.

Prima etapă a procesului (octombrie 2021 – aprilie 2022) este ceea ce privește fiecare Biserică diecezană. Pentru aceasta sunt aici, ca episcop al vostru, pentru a împărtăși, pentru că este foarte important ca dieceza de Roma să se angajeze cu convingere pe acest drum. Ar fi caraghios ca dieceza papei să nu se angajeze în asta, nu-i așa? Caraghios pentru papa precum și pentru voi.

Tema sinodalității nu este capitolul dintr-un tratat de ecleziologie, și cu atât mai puțin o modă, un slogan sau noul termen de folosit sau de instrumentalizat în întâlnirile noastre. Nu! Sinodalitatea exprimă natura Bisericii, forma sa, stilul său, misiunea sa. Deci vorbim despre Biserică sinodală, însă evitând să considerăm că este un titlu printre altele, un mod de a o gândi care să prevadă alternative. Nu spun asta pe baza unei opinii teologice, nici ca o gândire personală, ci urmând ceea ce putem considera primul și cel mai important „manual” de ecleziologie, care este cartea Faptele apostolilor.

Cuvântul „sinod” conține tot ceea ce ne folosește pentru a înțelege: „a merge împreună”. Cartea Faptele apostolilor este istoria unui drum care pornește de la Ierusalim și, trecând prin Samaria și Iudeea, continuând în regiunile Siriei și Asiei Mici și apoi în Grecia, se încheie la Roma. Acest drum relatează istoria în care merg împreună Cuvântul lui Dumnezeu și persoanele care își îndreaptă atenția și credința spre acel Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu merge cu noi. Toți sunt protagoniști, nimeni nu poate fi considerat simplă apariție. Acest lucru trebuie înțeles bine: toți sunt protagoniști. Nu este mai protagonist papa, cardinalul vicar, episcopii auxiliari; nu: toți suntem protagoniști și nimeni nu poate fi considerat simplă apariție. Ministerele, pe atunci, încă erau considerate slujiri autentice. Și autoritatea se năștea din ascultarea glasului lui Dumnezeu și al oamenilor – să nu-i separăm niciodată – care îi reținea „jos” pe cei care îl primeau. „Josul” vieții, căruia trebuie să se aducă slujirea carității și a credinței. Însă acea istorie nu este în mișcare numai pentru locurile geografice pe care le străbate. Exprimă o continuă neliniște interioară: acesta este un cuvânt cheie, neliniștea interioară. Dacă un creștin nu simte această neliniște interioară, dacă nu o trăiește, ceva îi lipsește; și această neliniște interioară se naște din propria credință și ne invită să evaluăm ce este mai bine să facem, ce trebuie menținut sau schimbat. Acea istorie ne învață că a sta pe loc nu poate să fie o condiție bună pentru Biserică (cf. Evangelii gaudium, 23). Și mișcarea este consecință a docilității față de Duhul Sfânt, care este regizorul acestei istorii în care toți sunt protagoniști neliniștiți, niciodată opriți.

Petru și Paul, nu sunt numai două persoane cu propriile caractere, sunt viziuni inserate în orizonturi mai mari decât ei, capabili să se regândească în relație cu ceea ce se întâmplă, martori ai unui impuls care îi pune în criză – o altă expresie de amintit mereu: a pune în criză -, care îi determină să îndrăznească, să întrebe, să se răzgândească, să greșească și să învețe din greșeli, mai ales să spere în pofida dificultăților. Sunt discipoli ai Duhului Sfânt, care le descoperă geografia mântuirii divine, deschizând uși și ferestre, dărâmând ziduri, sfărâmând lanțuri, eliberând granițe. Atunci poate fi necesar să se plece, să se schimbe drumul, să se depășească acele convingeri care rețin și ne împiedică să ne mișcăm și să mergem împreună.

Putem să-l vedem pe Duhul care-l determină pe Petru să meargă în casa lui Corneliu, centurionul păgân, în pofida ezitărilor sale. Amintiți-vă: Petru a avut o viziune care îl tulburase, în care i se cerea să mănânce lucruri considerate impure, și, în pofida asigurării că tot ceea ce Dumnezeu purifică nu mai trebuie considerat necurat, rămânea perplex. Încerca să înțeleagă, și iată că sosesc oamenii trimiși de Corneliu. Și el primise o viziune și un mesaj. Era un oficial roman, pios, simpatizant față de iudaism, dar încă nu era suficient pentru a fi pe deplin iudeu sau creștin: nicio „vamă” religioasă nu l-a lăsat să treacă. Era un păgân, și totuși îi este revelat că rugăciunile sale au ajuns la Dumnezeu și că trebuie să trimită pe cineva ca să-i spună lui Petru să vină la casa lui. În această suspendare, pe de o parte Petru cu îndoielile sale, și pe de altă parte Corneliu care așteaptă în acea zonă de umbră, Duhul este cel care dizolvă rezistențele lui Petru și deschide o nouă pagină a misiunii. Așa se mișcă Duhul: așa. Întâlnirea dintre cei doi sigilează una din cele mai frumoase fraze ale creștinismului. Corneliu i-a ieșit în întâmpinare, s-a aruncat la picioarele sale, dar Petru ridicându-l îi spune: „Scoală-te! Sunt și eu doar un om!” (Fap 10,26), și asta spunem toți: Eu sunt un bărbat, eu sunt o femeie, suntem umani”, și ar trebui s-o spunem toți: „Scoală-te! Sunt și eu doar un om!”. Și textul subliniază că a conversat cu el în manieră familială (cf. v. 27). Creștinismul trebuie să fie mereu uman, umanizator, să reconcilieze diferențe și distanțe transformându-le în familiaritate, în proximitate. Unul din relele Bisericii, ba chiar o pervertire, este acest clericalism care îl dezlipește pe preot, pe episcop de oameni. Episcopul și preotul dezlipit de oameni este un funcționar, nu este un păstor. Sfântului Paul al VI-lea îi plăcea să citeze maxima lui Terențiu: „Sunt om, nimic din ceea ce este uman nu estimez ca străin mie”. Întâlnirea dintre Petru și Corneliu a rezolvat o problemă, a favorizat decizia de a se simți liberi să predice direct păgânilor, având convingerea – sunt cuvintele lui Petru – „că Dumnezeu nu este părtinitor” (Fap 10,34). În numele lui Dumnezeu nu se poate discrimina. Și discriminarea este un păcat și printre noi: „noi suntem cei curați, noi suntem aleșii, noi suntem din această mișcare care știe tot, noi suntem…”. Nu. Noi suntem Biserică, toți împreună.

Și vedeți, nu putem înțelege „catolicitatea” fără a ne referi la acest teren larg, ospitalier, care nu marchează niciodată granițele. A fi Biserică este un drum pentru a intra în această lărgime a lui Dumnezeu. Apoi, întorcându-ne la Faptele apostolilor, există problemele care se nasc cu privire la organizarea numărului crescând al creștinilor, și mai ales pentru a avea grijă de nevoile săracilor. Unii semnalează faptul că văduvele sunt neglijate. Modul cu care se va găsi soluția va fi să adune adunarea discipolilor, luând împreună decizia de a desemna șapte bărbați care se vor angaja tot timpul în diakonia, în slujirea la mese (Fap 6,1-7). Și astfel, cu discernământul, cu necesitățile, cu realitatea vieții și forța Duhului, Biserica merge înainte, merge împreună, este sinodală. Dar mereu este Duhul ca mare protagonist al Bisericii.

În afară de asta, este și confruntarea între viziuni și așteptări diferite. Nu trebuie să ne temem că asta se întâmplă și astăzi. O de s-ar putea discuta așa! Sunt semne ale docilității și deschiderii față de Duhul. Pot să se determine și ciocniri care ajung la vârfuri dramatice, cu s-a întâmplat în fața problemei circumciziei păgânilor, până la deliberarea a ceea ce numim Conciliul din Ierusalim, primul Conciliu. Așa cum se întâmplă și astăzi, există un mod rigid de a analiza circumstanțele, care mortifică makrotymía lui Dumnezeu, adică acea răbdare a privirii care se hrănește cu viziuni profunde, viziuni largi, viziuni lungi: Dumnezeu vede departe, Dumnezeu nu se grăbește. Rigiditatea este o altă pervertire care este un păcat împotriva răbdării lui Dumnezeu, este un păcat împotriva acestei suveranități a lui Dumnezeu. Și astăzi se întâmplă asta.

S-a întâmplat atunci: unii, convertiți de la iudaism, considerau în autoreferențialitatea lor că nu poate exista mântuire fără supunere față de Legea lui Moise. În acest mod era contestat Paul, care proclama mântuirea direct în numele lui Isus. A contrasta acțiunea sa ar fi compromis primirea păgânilor, care între timp se converteau. Paul și Barnaba au fost trimiși la Ierusalim la apostoli și la bătrâni. Nu a fost ușor: în fața acestei probleme pozițiile păreau inconciliabile, s-a discutat îndelung. Era vorba de a recunoaște libertatea acțiunii lui Dumnezeu, și că nu existau obstacole care puteau să-l împiedice să ajungă la inima persoanelor, oricare ar fi condiția de proveniență, morală sau religioasă. A deblocat situația adeziunea la claritatea că „Dumnezeu, care cunoaște inimile”, cardiognost, cunoaște inimile, El însuși susținea cauza în favoarea posibilității ca păgânii să poată fi admiși la mântuire, „dându-le pe Duhul Sfânt ca și nouă” (Fap 15,8), dând astfel și păgânilor pe Duhul Sfânt ca și nouă. În acest mod a prevalat respectarea tuturor sensibilităților, temperând excesele; s-a prețuit experiența avută de Petru cu Corneliu: astfel, în documentul final, găsim mărturia protagonismului Duhului pe acest drum de decizii, și a înțelepciunii care este mereu capabilă să inspire: „Duhul Sfânt și noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară” în afară de ceea ce este necesar (Fap 15,28). „Noi”: în acest Sinod mergem pe drumul de a putea spune „Duhul Sfânt și noi am hotărât”, pentru că veți fi în dialog continuu între voi sub acțiunea Duhului Sfânt, precum și în dialog cu Duhul Sfânt. Nu uitați această formulă: „Duhul Sfânt și noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară”: Duhul Sfânt și noi am hotărât. Așa va trebui să încercați să vă exprimați, pe această cale sinodală, pe acest drum sinodal. Dacă nu va fi Duhul, va fi un parlament diecezan, dar nu un Sinod. Noi nu facem un parlament diecezan, nu facem un studiu despre asta sau despre cealaltă, nu: parcurgem un drum de ascultare reciprocă și de ascultare a Duhului Sfânt, de discuție reciprocă precum și discuție cu Duhul Sfânt, care este un mod de rugăciune.

„Duhul Sfânt și noi”. În schimb, există mereu ispita de a face singuri, exprimând o ecleziologie substitutivă – există multe ecleziologii substitutive – ca și cum, înălțat la cer, Domnul ar fi lăsat un gol de umplut și îl umplem noi. Nu, Domnul ni l-a lăsat pe Duhul! Dar cuvintele lui Isus sunt clare: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. […] Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,16.18). Pentru realizarea acestei promisiuni Biserica este sacrament, așa cum este afirmat în Lumen gentium 1: „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”. În această frază, care preia mărturia Conciliului din Ierusalim, există dezmințirea celui care să încăpățânează să ia locul lui Dumnezeu, pretinzând să modeleze Biserica după propriile convingeri culturale, istorice, constrângând-o la frontiere armate, la vămi care învinovățesc, la spiritualități care înjură gratuitatea acțiunea implicatoare a lui Dumnezeu. Când Biserica este, în cuvinte și fapte, martoră a iubirii necondiționate a lui Dumnezeu, a generozității sale ospitaliere, exprimă cu adevărat propria catolicitate. Și este stimulată, interior și exterior, să străbată spațiile și timpurile. Impulsul și capacitatea vin de la Duhul: „când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,8). A primi puterea Duhului Sfânt pentru a fi martori: aceasta este calea noastră ca Biserică, iar noi vom fi Biserică dacă vom merge pe această cale.

Biserică sinodală înseamnă Biserică sacrament al acestei promisiuni – adică faptul că Duhul Sfânt va fi cu noi – care se manifest cultivând intimitatea cu Duhul și cu lumea care va veni. Vor exista mereu discuții, mulțumire fie lui Dumnezeu, însă soluțiile trebuie căutate dând lui Dumnezeu cuvântul și glasurilor sale în mijlocul nostru; rugându-ne și deschizând ochii la tot ceea ce ne înconjoară; practicând o viață fidelă față de Evanghelie; interogând Revelația după o hermeneutică peregrină care știe să păstreze drumul început în Faptele apostolilor. Și acest lucru este important: modul de a înțelege, de a interpreta. O hermeneutică peregrină, adică una care este pe cale. Drumul care a început după Conciliu? Nu. A început cu primii apostoli și continuă. Când Biserica se oprește, nu mai este Biserică, ci o frumoasă asociație pioasă pentru că îl închide pe Duhul Sfânt. Hermeneutică peregrină care știe să păstreze drumul început în Faptele apostolilor. Altminteri ar fi umilit Duhul Sfânt. Gustav Mahler – asta am spus-o alte dăți – susținea că fidelitatea față de tradiție nu constă în adorarea cenușii ci în păstrarea focului. Eu vă întreb pe voi: „Înainte de a începe drumul sinodal, la ce anume sunteți mai înclinați: să păstrați cenușa Bisericii, adică a asociației voastre, a grupului vostru, sau să păstrați focul? Sunteți mai înclinați să adorați lucrurile voastre, care vă închid – eu sunt al lui Petru, eu sunt al lui Paul, eu sunt din această asociație, voi din cealaltă, eu sunt preot, eu sunt episcop – sau vă simțiți chemați să păstrați focul Duhului? A fost un mare compozitor, acest Gustav Mahler, dar este și maestru de înțelepciune cu această reflecție. Dei Verbum (nr. 8), citând Scrisoarea către Evrei, afirmă: „«Dumnezeu, care de multe ori și în diferite moduri a vorbit părinților» (Evr 1,1), vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său”. Există o frază fericită a sfântului Vincențiu de Lérins care, punând în confruntare ființa umană în creștere și Tradiția care se transmite de la o generație la alta, afirmă că nu se poate păstra „depozitul credinței” fără a-l face să progreseze: „consolidându-se cu anii, dezvoltându-se cu timpul, aprofundându-se cu vârsta” (Commonitorium primum, 23,9) – „ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate” -. Acesta este stilul drumului nostru: realitățile, dacă nu merg, sunt ca apele. Realitățile teologice sunt ca apa: dacă apa nu curge și este stătută este prima care intră în putrefacție. O Biserică stătută începe să fie putrezită.

Vedeți cum Tradiția noastră este un aluat dospit, o realitate în fermentare unde putem recunoaște creșterea, și în aluat o comuniune care se realizează în mișcare: a merge împreună realizează adevărata comuniune. Tot cartea Faptele apostolilor ne ajută, arătându-ne că această comuniune nu suprimă diferențele. Este surpriza Rusaliilor, când limbile diferite nu sunt obstacole: cu toate că erau străini unii pentru alții, grație acțiunii Duhului „fiecare aude vorbindu-se în propria limbă” (Fap 2,8). A se simți acasă, diferiți dar solidari pe cale. Scuzați-mi lungirea, dar Sinodul este un lucru serios, și pentru aceasta eu mi-am permis să vorbesc…

Întorcându-ne la procesul sinodal, faza diecezană este foarte importantă, pentru că realizează ascultarea totalității celor botezați, subiect al lui sensus fidei infailibil in credendo. Există multe rezistențe de a depăși imaginea unei Biserici distinctă în mod rigid între conducători și subalterni, între cel care învață și cel care trebuie să învețe, uitând că lui Dumnezeu îi place să răstoarne pozițiile: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei umili” (Lc 1,52), a spus Maria. a merge împreună descoperă ca linia a sa mai degrabă orizontalitatea decât verticalitatea. Biserica sinodală restabilește orizontul din care răsare soarele Cristos: înălțarea de monumente ierarhice înseamnă a-l acoperi. Păstorii merg cu poporul: noi păstorii mergem cu poporul, uneori în față, uneori la mijloc, uneori în spate. Bunul păstor trebuie să se miște astfel: în față pentru a conduce, la mijloc pentru a încuraja și a nu uita mirosul turmei, în spate pentru că poporul are și „fler”. Are fler în a găsi noi căi pentru drum, sau pentru a regăsi drumul rătăcit. Asta vreau să subliniez, și episcopilor și preoților din dieceză. Pe drumul lor sinodal să se întrebe: „Dar eu sunt capabil să merg, să mă mișc, în față, la mijloc și în spate, sau sunt numai la catedră, mitră și toiag?”. Păstori amestecați, dar păstori, nu turmă: turma știe că suntem păstori, turma știe diferența. În față pentru a indica drumul, la mijloc pentru a simți ce simte poporul și în spate pentru a-i ajuta pe cei care rămân un pic în urmă și pentru a lăsa un pic ca poporul să vadă cu flerul său unde sunt pășunile mai bune.

Sensus fidei îi califică pe toți în demnitatea funcției profetice a lui Isus Cristos (cf. Lumen gentium, 34-35), așa încât să poată discerne care sunt căile Evangheliei în prezent. Este „flerul” oilor, dar să fim atenți că, în istoria mântuirii, toți suntem oi față de Păstorul care este Domnul. Imaginea ne ajută să înțelegem cele două dimensiuni care contribuie la acest „fler”. Una personală și una comunitară: suntem oi și suntem parte din turmă, care în acest caz reprezintă Biserica. Citim în Breviar, Oficiul lecturilor, „De pastoribus” de Augustin, și acolo ne spune: „Cu voi sunt oaie, pentru voi sunt păstor”. Aceste două aspecte, personal și eclezial, sunt inseparabile: nu poate exista sensus fidei fără participare la viața Bisericii, care nu este numai activismul catolic, trebuie să fie mai ales acel „a simți” care se hrănește din „atitudinea care este în Cristos” (Fil 2,5).

Exercitarea lui sensus fidei nu poate să fie redus la comunicarea și la confruntarea între opinii pe care le putem avea cu privire la o temă sau alta, la acel aspect al doctrinei, sau la acea regulă a disciplinei. Nu, acelea sunt instrumente, sunt verbalizări, sunt expresii dogmatice sau disciplinare. Dar nu trebuie să prevaleze ideea de a distinge majorități și minorități: asta o face un parlament. De câte ori „rebuturile” au devenit „piatră unghiulară” (cf. Ps 118,22; Mt 21,42), „cei de departe” au devenit „apropiați” (Ef 2,13). Marginalizații, săracii, cei fără speranță au fost aleși ca sacrament al lui Cristos (cf. Mt 25,31-46). Biserica este astfel. Și când unele grupuri voiau să se distingă mai mult, aceste grupuri au terminat-o rău mereu, chiar și în negarea mântuirii, în erezii. Să ne gândim la aceste erezii care pretindeau să ducă înainte Biserica, precum pelagianismul, apoi jansenismul. Fiecare erezie s-a terminat rău. Gnosticismul și pelagianismul sunt tentații continue ale Bisericii. Ne preocupăm mult, pe bună dreptate, ca totul să poată onora celebrările liturgice, și acest lucru este bun – deși adesea ajungem să ne simțim bine numai noi înșine – dar sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează: „Vrei să onorezi trupul lui Cristos? Nu permite ca să fie obiect de dispreț în membrele sale adică în săraci, lipsiți de haine pentru a se acoperi. Nu-l onora aici în biserică folosind stofe de mătase, în timp ce afară îl neglijezi când suferă de frig și goliciune. Cel care a spus: «Acesta este trupul meu», confirmând faptul cu cuvântul, a spus și «M-ați văzut înfometat și nu mi-ați dat de mâncare» și: «Ori de câte ori nu ați făcut acestea unuia din cei mai mici dintre aceștia, mie nu mi-ați făcut»” (Omilii despre Evanghelia lui Matei, 50, 3). „Dar, părinte, ce spuneți? Săracii, cerșetorii, tinerii dependenți de droguri, toți aceștia pe care societatea îi rebutează, sunt parte a Sinodului?”. Da, dragule, da, dragă: nu o spun eu, o spune Domnul: sunt parte a Bisericii. Până acolo încât dacă tu nu-i chemi, se va vedea modul, sau dacă nu mergi la ei pentru a sta un pic cu ei, pentru a auzi nu ce anume spun ci ce simt, chiar și insultele pe care ți le dau, nu faci bine Sinodul. Sinodul este până la limite, îi cuprinde pe toți. Sinodul înseamnă a face spațiu și dialogului despre mizeriile noastre, mizeriile pe care le am eu ca episcop al vostru, mizeriile pe care le au episcopii auxiliari, mizeriile pe care le au preoții și laicii și cei care aparțin asociațiilor; a lua toată această mizerie! Dar dacă noi nu-i includem pe mizerabilii – între ghilimele – societății, cei rebutați, niciodată nu vom putea lua asupra noastră mizeriile noastre. Și acest lucru este important: ca în dialog să poată ieși la iveală propriile mizerii, fără justificări. Nu vă fie frică!

Trebuie să ne simțim parte dintr-un unic mare popor destinatar al promisiunilor divine, deschise la un viitor care așteaptă ca fiecare să poată participa la ospățul pregătit de Dumnezeu pentru toate popoarele (cf. Is 25,6). Și aici aș vrea să precizez că și cu privire la conceptul de „popor al lui Dumnezeu” pot să existe hermeneutici rigide și antagoniste, rămânând închiși în ideea unei exclusivități, a unui privilegiu, așa cum s-a întâmplat pentru interpretarea conceptului de „alegere” pe care profeții l-au corectat, indicând cum trebuia să fie înțeles corect. Nu este vorba de un privilegiu – a fi popor al lui Dumnezeu -, ci de un dar pe care cineva îl primește… pentru sine? Nu: pentru toți, darul este pentru a-l dărui: aceasta este vocația. Este un dar pe care cineva îl primește pentru toți, pe care noi l-am primit pentru ceilalți, este un dar care este și o responsabilitate. Responsabilitatea de a mărturisi în fapte și nu numai în cuvinte minunățiile lui Dumnezeu, care, dacă sunt cunoscute, ajută persoanele să descopere existența sa și să primească mântuirea sa. Alegerea este un dar, iar întrebarea este: faptul de a fi creștin, confesiunea mea creștină, cum o dăruiesc, cum o dau? Voința mântuitoare universală a lui Dumnezeu se oferă istoriei, întregii omeniri prin întruparea Fiului, pentru ca toți, prin medierea Bisericii, să poată devenii fii ai săi și frați și surori între ei. În acest mod se realizează reconcilierea universală între Dumnezeu și omenire, acea unitate a întregului neam omenesc pentru care Biserica este semn și instrument (cf. Lumen gentium, 1). Deja înainte de Conciliul al II-lea din Vatican s-a format reflecția, elaborată după studiul atent al Părinților, că poporul lui Dumnezeu era îndreptat spre realizarea Împărăției, spre unitatea neamului omenesc creat și iubit de Dumnezeu. Și Biserica așa cum o cunoaștem și o experimentăm noi, în succesiunea apostolică, această Biserică trebuie să se simtă în raport cu această alegere universală și pentru aceasta să-și desfășoare misiunea. Cu acest spirit am scris Fratelli tutti. Biserica, așa cum spunea sfântul Paul al VI-lea, este maestră de umanitate care astăzi are scopul de a deveni școală de fraternitate.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că pe drumul sinodal, ascultarea trebuie să țină cont de sensus fidei, dar nu trebuie să neglijeze toate acele „presentimente” întrupate acolo unde nu ne-am aștepta: poate exista un „fler fără cetățenie”, dar nu mai puțin eficace. Duhul Sfânt în libertatea sa nu cunoaște granițe și nici nu se lasă limitată de aparențe. Dacă parohia este casa tuturor în cartier, nu un club exclusiv, vă rog: lăsați deschise uși și ferestre, nu vă limitați să luați în considerare numai pe cel care frecventează și gândește ca voi – care vor fi 3, 4 sau 5% nu mai mult. Permiteți tuturor să intre… Permiteți-vă vouă înșivă să mergeți în întâmpinare și să vă lăsați întrebați, ca întrebările lor să fie întrebările voastre, permiteți să mergeți împreună: Duhul vă va conduce, aveți încredere în Duhul. Nu vă fie frică să intrați în dialog și lăsați-vă tulburați de dialog: este dialogul mântuirii.

Nu fiți decepționați, pregătiți-vă pentru surprize. Există un episod în cartea Numerilor (cap. 22) care relatează despre o măgăriță care va deveni profetesă a lui Dumnezeu. Evreii încheiau călătoria lungă care îi va conduce la țara promisă. Trecerea lor îl înspăimântă pe regele Balak din Moab, care se încredințează puterilor vrăjitorului Balaam pentru a-i bloca pe oamenii aceia, sperând să evite un război. Vrăjitorul, credincios în felul său, îl întreabă pe Dumnezeu ce-i de făcut. Dumnezeu îi spune să nu-l susțină pe rege, care însă insistă, și atunci el cedează și urcă pe o măgăriță pentru a îndeplini porunca primită. Însă măgărița schimbă drumul pentru că vede un înger cu sabia scoasă din teacă, aflat acolo pentru a reprezenta împotrivirea lui Dumnezeu. Balaam o trage, o bate, fără a reuși să se întoarcă pe cale. Până când măgărița începe să vorbească începând un dialog care-i va deschide ochii vrăjitorului, transformând misiunea sa de blestem și moarte în misiune de binecuvântare și viață.

Această istorie ne învață să avem încredere că Duhul își va face auzit mereu glasul său. Și o măgăriță poate să devină glasul lui Dumnezeu, să ne deschidă ochii și să convertească direcțiile noastre greșite. Dacă poate să facă asta o măgăriță, cu cât mai mult un botezat, o botezată, un preot, un episcop, un papă. Este suficient să ne încredințăm Duhului Sfânt care folosește toate creaturile pentru a ne vorbi: numai ne cere să curățăm urechile pentru a auzi bine.

Am venit aici pentru a vă încuraja să luați în serios acest proces sinodal și să vă spun că Duhul Sfânt are nevoie de voi. Și acest lucru este adevărat: Duhul Sfânt are nevoie de noi. Ascultați-l ascultându-vă. Nu lăsați în afară sau în spate pe nimeni. Va face bine diecezei de Roma și întregii Biserici, care nu se străduiește numai reformând structurile – aceasta este o mare înșelătorie! -, dând instrucțiuni, oferind reculegeri și conferințe, sau cu forța directivelor și programelor – acest lucru este bun, dar ca parte a altuia – dar dacă va redescoperi că este popor care vrea să meargă împreună, între noi și cu omenirea. Un popor, cel din Roma, care conține varietatea tuturor popoarelor și a tuturor condițiilor: ce bogăție extraordinară, în complexitatea sa! Dar trebuie ieșit din acel 3-4% care îi reprezintă pe cei de aproape, și trebuie ieșit mai departe pentru a-i asculta pe alții, care uneori vă vor insulta, vă vor alunga, dar este necesar să se audă ce gândesc, fără a voi să le impunem lucrurile noastre: să lăsăm ca Duhul să ne vorbească.

În acest timp de pandemie, Domnul stimulează misiunea unei Biserici ca să fie sacrament de îngrijire. Lumea și-a ridicat strigătul, și-a manifestat vulnerabilitatea: lumea are nevoie de îngrijire.

Curaj și înainte. mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.09.2021
Publicarea pe acest sit: 20.09.2021
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.