Discursul Papei la întâlnirea cu Dieceza de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Dieceza de Roma
Bazilica San Giovanni in Laterano,
luni, 14 mai 2018

Iubiți frați și surori,

Munca despre bolile spirituale a avut două roade. Primul, o creștere în adevărul condiției noastre de nevoiași, de bolnavi, reieșită în toate parohiile și realitățile care au fost chemate să se confrunte cu bolile spirituale indicate de mons. De Donatis. Al doilea, experiența că din această adeziune la adevărul nostru nu au venit numai descurajare și frustrare, ci mai ales conștiința că Domnul n-a încetat să folosească milostivire față de noi: pe acest drum El ne-a luminat, ne-a susținut, a demarat un parcurs în anumite privințe inedit de comuniune între noi, și toate acestea pentru că noi putem relua drumul nostru în urma Lui. Am devenit mai conștienți că suntem, în anumite privințe și în anumite dinamici reieșite din verificările noastre, un „non-popor”. Acest cuvânt „non-popor” este un cuvânt biblic, folosit mult de profeți. Un non-popor chemate să refacă încă o dată alianța cu Domnul.

Chei de lectură ca acestea deja ne duc, chiar și numai intuitiv, la ceea ce a trăit poporul din vechea alianță, care cel dintâi s-a lăsat condus de Dumnezeu să devină poporul său. Și noi putem să ne lăsăm din nou luminați de paradigma Exodului, care relatează exact cum Domnul și-a ales și și-a educat un popor cu care să se unească, pentru a face din el instrumentul prezenței sale în lume.

Ca paradigmă pentru noi, experiența lui Israel are nevoie de o conjugare pentru a deveni limbaj, adică pentru a fi comprehensibil și pentru a transmite și a ne face și pe noi să trăim ceva astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea Domnului, caută pe cineva cu care să se conjuge, să se unească: viața noastră. Cu acești oameni care suntem noi astăzi, El va acționa cu aceeași putere cu care a acționat eliberând poporul său și dăruindu-i o nouă țară.

Istoria Exodului vorbește despre o sclavie, despre o ieșire, despre o trecere, despre o alianță, despre o ispită/murmurare și despre o intrare. Dar este un drum de vindecare.

Începând această nouă etapă a unui drum eclezial care la Roma nu începe acum desigur, ci mai degrabă durează de două mii de ani, a fost important să ne întrebăm – așa cum am făcut în aceste luni – oricare ar fi sclaviile – bolile, sclaviile care ne iau libertatea – care au ajuns să ne facă sterili, așa cum faraonul voia Israelul fără copii care la rândul lor să dea naștere. Acest „fără copii” mă face să mă gândesc la capacitatea de rodnicie a comunității ecleziale. Este o întrebare pe care v-o las. Ar trebui probabil să găsim și cine este astăzi faraonul: această putere care se pretinde divină și absolută și care vrea să împiedice poporul să-l adore pe Domnul, să-i aparțină, făcându-l în schimb sclav al altor puteri și al altor preocupări.

Va fi necesar să se dedice timp (probabil un an?) pentru ca, fiind recunoscute cu umilință slăbiciunile noastre și împărtășindu-le cu alții, să putem simți și să experimentăm acest fapt: există un dar de milostivire și de plinătate de viață pentru noi și pentru toți cei care locuiesc la Roma. Acest dar este voința bună a Tatălui față de noi: noi fiecare și noi popor. Este luarea sa de inițiativă, precedarea sa în a ne atesta că El în Cristos ne-a iubit și ne iubește, care are la inimă viața noastră și noi nu suntem creaturi abandonate destinului lor și sclaviilor lor. Că totul este pentru convertirea noastră și pentru binele nostru: „De fapt – cum spune sfântul Paul –, știm că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemați după planul lui” (Rom 8,28).

Analiza bolilor a scos în evidență o oboseală generală și sănătoasă a parohiilor fie de a umbla în gol fie de a fi rătăcit drumul care trebuie parcurs. Ambele sunt atitudini urâte și care fac rău. A umbla în gol este cam ca a fi într-un labirint; și a rătăci drumul înseamnă a merge pe drumuri greșite.

Probabil că ne-am închis în noi înșiși și în lumea noastră parohială pentru că în realitate am neglijat sau nu ne-am confruntat serios cu viața persoanelor care ne-au fost încredințate (cele din teritoriul nostru, din locurile noastre de viață zilnică), în timp ce Domnul se manifestă mereu întrupându-se aici și acum, adică exact și în acest timp așa de dificil de interpretat, în acest context așa de complex și aparent departe de El. N-a greșit punându-ne aici, în acest timp, și cu aceste provocări înainte.

Probabil, pentru asta ne-am aflat într-o condiție de sclavie, adică de limitare sufocantă, de dependență de lucruri care nu sunt Domnul, gândind eventual că asta ar fi suficient sau aproape chiar ceea ce El ne cerea să facă: să stea aproape de oala cu carne și a face cărămizi, care după aceea vor fi folosiți pentru a construi depozitele faraonului, pentru a folosi aceleiași puteri care exercita sclavia.

Ne-am mulțumit de ceea ce aveam: noi înșine și „oalele” noastre. Noi înșine: și aici este marea temă a „hipertrofiei individului”, așa de prezentă în verificări: a eu-ului care nu reușește să devină persoană, să trăiască din relații și care crede că raportul cu alții nu-i este necesar; și „oalele” noastre: adică grupurile noastre, micile noastre apartenențe, care s-au revelat până la urmă autoreferențiale, nu deschise la întreaga viață. Ne-am concentrat asupra preocupărilor de administrație ordinară, de supraviețuire. De câte ori se aude asta: „Preoții sunt ocupați, trebuie să țină cont de asta, trebuie să facă asta, asta, asta…”. Și oamenii percep asta. „Este un preot bun, dar pentru ce ne lăsăm luați în acest vârtej nebunesc?”. Este interesant.

Este un bine că această situația ne-a obosit, este un har al lui Dumnezeu această oboseală: ne face să dorim să ieșim.

Și pentru a ieși, avem nevoie de chemarea lui Dumnezeu și de prezența/compania aproapelui nostru. Trebuie să ascultăm fără teamă setea noastră de Dumnezeu și strigătul care se ridică de la oamenii noștri din Roma, întrebându-ne: în ce sens strigătul nostru exprimă o nevoie de mântuire, adică de Dumnezeu? Cum vede și ascultă Dumnezeu acel strigăt? Câte situații, între cele reieșite din verificările voastre, exprimă în realitate chiar acel strigăt! Invocația ca Dumnezeu să se arată și să ne scoată din impresia (sau din experiența amară, aceea care ne face să murmurăm) că viața noastră este inutilă și ca expropriată de frenezia lucrurilor de făcut și de odinioară care încontinuu ne scapă dintre mâini; expropriată de raporturile numai utilitariste/comerciale și mai puțin gratuite, de frica de viitor; expropriată și de o credință concepută numai ca lucruri de făcut și nu ca o eliberare care ne face noi la fiecare pas, binecuvântați și fericiți de viața pe care o trăim.

Așa cum cred că ați înțeles, vă invit să întreprindem o altă etapă a drumului Bisericii de Roma: într-un anumit sens un nou exod, o nouă plecare, care să reînnoiască identitatea noastră de popor al lui Dumnezeu, fără regrete pentru ceea ce va trebui să părăsim.

Va trebui, așa cum spunea, să ascultăm strigătul poporului, așa cum Moise a fost îndemnat să facă: știind astfel să interpretați, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, fenomenele sociale și culturale în care sunteți cufundați. Adică învățând să discerneți unde El este deja prezent, în forme foarte obișnuite de sfințenie și de comuniune cu El: întâlnindu-l și însoțindu-vă tot mai mult cu oameni care deja trăiesc Evanghelia și prietenia cu Domnul. Oameni care eventual nu merg la catehism, și totuși au știut să dea un sens de credință și de speranță experiențelor elementare ale vieții; care deja au făcut să devină semnificație a existenței lor pe Domnul și chiar în cadrul acelor probleme, acelor locuri și acelor situații de care pastorația noastră obișnuită rămâne în mod normal departe. Mă gândesc acum la Pua și Sifra, cele două moașe care au obiectat la porunca ucigătoare a faraonului și care astfel au împiedicat exterminarea (cf. Ex 1,8,-21). Și la Roma există cu siguranță bărbați și femei care interpretează munca lor de fiecare zi ca o muncă destinată să dea viață vreunuia și nu s-o ia și fac asta fără mandate deosebite din partea cuiva ci pentru că „se tem de Dumnezeu” și îl slujesc. Viața poporului lui Israel datorează mult acelor două femei, așa cum Biserica noastră datorează mult persoanelor rămase anonime dar care au pregătit venirea lui Dumnezeu. Și firul istoriei, firul sfințeniei, este dus înainte de oameni pe care noi toți îi cunoaștem: anonimii, cei care sunt ascunși și duc înainte totul.

Pentru a face asta va trebui ca să devină capabile comunitățile noastre să genereze un popor – acest lucru este important, să nu-l uitați: Biserica împreună cu popor, nu Biserică fără popor –, capabili, adică, să ofere și să genereze relații în care oamenii noștri să se poată simți cunoscuți, recunoscuți, primiți, binevoiți, așadar: parte anonimă a unui tot. Un popor în care se experimentează o calitate de raporturi care este deja începutul unei Țări Promise, al unei lucrări pe care Domnul o face pentru noi și cu noi. Fenomene precum individualismul, izolarea, frica de a exista, fragmentarea și pericolul social…, tipice în toate metropolele și prezente și la Roma, au deja în comunitățile noastre un instrument eficace de schimbare. Nu trebuie să inventăm altceva, noi suntem deja acest instrument care poate să fie eficace, cu condiția ca să devenim subiecți ai aceleia pe care în altă parte am numit-o revoluția duioșiei.

Și dacă direcțiunea unei comunități creștine este misiune specifică a slujitorului hirotonit, adică a parohului, îngrijirea pastorală este încardinată în Botez, înflorește din fraternitate și nu este misiune numai a parohului sau a preoților, ci a tuturor celor botezați. Această îngrijire răspândită și multiplicată a relațiilor va putea să provoace și la Roma o revoluție a duioșiei, care va fi îmbogățită de sensibilitățile, de privirile, de istoriile multora.

Ținând asta ca o primă îndatorire pastorală, vom putea fi instrumentul prin care fie că vom experimenta acțiunea Duhului Sfânt printre noi (cf. Rom 5,5), fie vom vedea cum se schimbă vieți (cf. Fap4,32-35). Așa cum prin omenitatea lui Moise Dumnezeu a intervenit pentru Israel, tot așa omenitatea vindecată și reconciliată a creștinilor poate să fie instrumentul (aproape sacramentul) acestei acțiuni a Domnului care vrea să elibereze poporul său din tot ceea ce îl face non-popor, cu încărcătura sa de nedreptate și de păcat care generează moarte.

Dar trebuie privit la acest popor și nu la noi înșine, să ne lăsăm interpelați și incomodați. Asta va produce cu siguranță ceva nou, inedit și voit de Domnul.

Există o trecere prealabilă de reconciliere și de conștiință pe care Biserica de Roma trebuie s-o facă pentru a fi fidelă față de această chemare a sa: adică să se reconcilieze și să reia o privire cu adevărat pastorală – atentă, grijulie, binevoitoare, implicată – fie față de ea însăși și față de istoria sa, fie față de poporul la care este trimisă.

Aș vrea să vă invit să dedicați timp pentru asta: să faceți în așa fel încât acest an să fie un soi de pregătire a rucsacului (sau a bagajelor) pentru a începe un itinerar de câțiva ani care să ne facă să ajungem la noua țară pe care coloana de nor și de foc ne-o va indica; adică noi condiții de viață și de acțiune pastorală, mai corespunzătoare misiunii și nevoilor romanilor din acest timp al nostru; mai creative și mai eliberatoare și pentru preoți și pentru cei care colaborează mai direct la misiunea și la edificarea comunității creștine. Pentru a nu ne mai fi frică de ceea ce suntem și de darul pe care-l avem, ci pentru a-l face să rodească. Drumul poate să fie lung: poporul lui Israel a avut nevoie de 40 de ani. Să nu ne descurajăm, să mergem înainte!

Domnul ne cheamă pentru ca „să mergem și să aducem rod” (cf. In 15,16). În plantă, rodul este acea parte produsă și oferită pentru viața altor ființe vii. Nu vă frică să aduceți rod, nu vă lăsați „mâncați” de realitatea pe care o veți întâlni, chiar dacă acest „a vă lăsa mâncați” se aseamănă mult cu o dispariție, cu o moarte. Probabil că unele inițiative tradiționale vor trebui reformate sau probabil chiar vor trebui să înceteze: vom putea face asta numai știind unde mergem pentru ce și cu Cine.

Vă invit să citiți astfel și câteva dintre dificultățile și dintre bolile pe care le-ați găsit în comunitățile voastre: ca realități care probabil nu mai sunt bune de mâncat, nu mai pot fi oferite pentru foamea cuiva. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu mai putem produce nimic, ci că trebuie să altoim noi vlăstare: altoi care vor da noi roade. Curaj și înainte. Timpul este al nostru. Înainte.