Discursul Sfântului Părinte
ceremonia ecumenică din noua Catedrală Apostolică
a Sf. Grigore Iluminătorul din Erevan
miercuri, 26 septembrie 2001
„Cât de bine și de plăcut este când frații locuiesc împreună” (Psalm 132,1)
Lăudat să fie Isus Cristos!
1. Duminica trecută, Sanctitatea voastră și întregul Catolicosat de Etchmiadzin ați avut bucuria de a sfinți această nouă Catedrală a sfântului Grigore Iluminătorul, ridicată în memoria celor 17 secole de fidelitate a Armeniei față de Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos. Acest splendid Sanctuar poartă mărturia credinței transmisă de părinții voștri și ne vorbește nouă tuturor despre speranța care inspiră astăzi poporul armean să privească spre viitor cu o încredere înnoită și cu o hotărâre curajoasă.
Pentru mine, a prezida împreună cu Sanctitatea voastră această Liturgie ecumenică este izvorul unei mari fericiri personale. Celebrarea este continuarea rugăciunilor noastre comune de anul trecut din Bazilica San Pietro din Roma. Acolo, împreună, am venerat relicvele Sfântului Grigore Iluminătorul, iar astăzi Domnul ne îngăduie să dă șansa de a face același lucru aici în Erevan. Vă îmbrățișez pe Sanctitatea voastră cu aceeași afecțiune fraternă cu care și dumneavoastră m-ați îmbrățișat cu ocazia vizitei pe care ați făcut-o la Roma.
Vă sunt recunoscător, Excelenței voastră, președintele republicii, pentru prezența dumneavoastră la această întâlnire ecumenică, semn al credinței noastre comune că națiunea va prospera prin respectul reciproc și cooperarea tuturor instituțiilor. Gândurile mele se îndreaptă spre Sanctitatea sa Aram I, catolicosul Marii Case de Cilicia, precum și spre Patriarhii armeni ai Ierusalimului și Constantinopolului: le trimit salutările mele de iubire în Domnul. Îi salut călduros pe distinșii membri ai tuturor organismelor civile și religioase și comunităților reprezentate aici în seara aceasta.
2. Atunci când, prin predicarea Sfântului Grigore, regele Tiridates al III-lea s-a convertit, lumina unor noi zori s-a arătat peste lunga istorie a poporului armean. Universalitatea credinței s-a asociat în mod inseparabil cu identitatea națională. Credința creștină însăși a prins rădăcini permanente în această țară, adunată în jurul Muntelui Ararat, iar cuvântul Evangheliei a influențat în mod profund limba, viața de familie, cultura și arta poporului armean.
Păstrându-și și dezvoltându-și propria identitate, Biserica Armeană nu a ezitat să se angajeze în dialog cu alte tradiții creștine și să se inspire din patrimoniul lor spiritual și cultural. Foarte curând, nu numai Sfânta Scriptură ci și operele principale ale Sfinților Părinți Sirieni, Greci și Latini au fost traduse în armeană. Liturghia armeană își trage rădăcinile din tradițiile liturgice ale Bisericii din Răsărit și Apus. Datorită remarcabilei sale deschideri de spirit, de-a lungul istoriei Biserica Armeană a fost deosebit de sensibilă la cauza unității creștine. Sfinții Patriarhi și Doctori precum Isac cel Mare, Babghen de Othmus, Zakary de Dzag, Nerses Snornali, Nerses de Lambron, Stephen de Salmast, Iacob de Julfa și alții, au fost renumiți datorită zelului lor pentru unitatea Bisericii.
În scrisoarea sa către împăratul bizantin, Nerses Snorhali a elaborat principiile dialogului ecumenic, principii care nu și-au pierdut deloc relevanța. Printre multele sale idei, el insista asupra faptului că unitatea este o sarcină a întregii comunități și că nu poate fi permisă crearea de diviziuni interne în interiorul Bisericilor; el mai învăța că există o nevoie de vindecare a memoriei pentru a depăși resentimentele și prejudiciile din trecut; că respectul reciproc și simțul egalității între purtătorii de cuvânt ai diferitelor Biserici este indispensabil; și, în final, că creștinii trebuie să aibă o convingere interioară profundă că unitatea este esențială, nu pentru vreun avantaj strategic sau câștig politic ci de dragul predicării Evangheliei, după cum poruncește Cristos. Intuițiile marelui Doctor armean sunt rodul unei remarcabile înțelepciuni pastorale, însușindu-mi-le și eu acum, cu voi.
3. „Cât de bine și de plăcut este când frații locuiesc împreună!” (Psalm 132,1). Atunci când în 1970 Papa Paul al VI-lea și Catolicosul Vazken I au schimbat sărutul păcii, ei au lansat o nouă eră de contacte fraterne între Biserica Romei și Biserica Armeană. Întâlnirea lor a fost urmată curând de alte vizite importante. Eu însumi am amintiri foarte fericite despre vizitele la Roma ale Sanctității sale Karekin I, mai întâi ca și Catolicos al Marii Case de Cilicia, apoi ca și Catolicos de Etchmiadzin. Încă de când a luat parte ca observator la Conciliul Vatican II, Catolicosul Karekin I nu a încetat niciodată să acționeze spre promovarea relaților fraterne și a cooperărilor practice dintre creștinii apuseni și răsăriteni. Am dorit foarte mult să îl vizitez aici în Armenia, dar starea precară a sănătății și în final moartea sa prematură au făcut acest lucru imposibil. Îi mulțumesc Domnului pentru acest mare om al Biserică, înțelept și curajos campion al unității creștine.
Sanctitate, sunt cu adevărat fericit că sunt în măsură să vă întorc vizita pe care mi-ați făcut-o la Roma, împreună cu o delegație a Episcopilor și credincioșilor armeni. Am văzut în invitația dumneavoastră de a vizita Armenia și Etchmiadzinul un important semn de prietenie și iubire eclesială. De multe secole, contactele dintre Biserica Apostolică Armeană și Biserica Romei au fost calde și intense, dorința de unitate deplină ne dispărând niciodată. Vizita mea de astăzi dă mărturie despre dorința noastră împărtășită de a ajune la unitatea deplină pe care Domnul o dorește pentru discipolii săi. Suntem aproape de Muntele Ararat, unde tradiția spune că s-a oprit arca lui Noe. Ca și porumbelul care s-a întors cu ramura de măslin a păcii și iubirii (cf. Geneza 8,11), mă rog ca vizita mea să fie un fel de consacrare a deja bogatei și rodnicei cooperări existente între noi.
Există o unitate reală și intimă între Biserica Catolică și Biserica Armeană, amândouă păstrând succesiunea apostolică și având sacramente valide, în special Botezul și Euharistia. Acest lucru trebuie să ne inspire să acționăm și mai intens pentru întărirea dialogului nostru ecumenic. În acest dialog al credinței și iubirii nu ar trebui lăsată la o parte nici o problemă, oricât de dificilă ar fi ea. Conștient de relevanța ministerului Episcopului Romei în căutarea unității creștine, am cerut prin Scrisoarea Enciclică Et unum sint ca Episcopii și teologii Bisericilor noastre să reflecteze asupra „formelor in care acest minister poate îndeplini un serviciu de iubire recunoscut de către toți cei implicați ” (nr. 95). Exemplul primelor secole din viața Bisericii ne poate călăuzi în judecata noastră. Rugăciunea mea arzătoare este pentru o înnoire a „schimbului de daruri”, de care Biserica primului mileniu ne dă minunate exemple. Fie ca ca amintirea timpului când Biserica „respira cu amândoi plămânii”, să îi stimuleze pe creștini din Răsărit și Apus să meargă împreună în unitatea de credință și respect pentru diversitatea legitimă, acceptându-ne și susținându-ne unul pe altul ca membre ale Trupului lui Cristos(cf. Novo millennio ineunte, 48).
4. Să-l contemplăm cu o inimă pe Cristos care este pacea noastră și care s-a dat pentru unitatea a ceea ce a fost despărțit (cf, Efeseni 2,14). Timpul presează, iar sarcina noastră este urgentă și sfântă. Ttrebuie să proclamăm oamenilor timpului nostru vestea bună a mântuirii. Trăind experiența vidului spiritual al comunismului și materialismului, oamenii caută un drum în viață și fericirea: ei sunt însetați de Evanghelie. Avem o mare responsabilitate față de ei, iar ei așteaptă de la noi o mărturie convingătoare de unitate în credință și de iubire reciprocă. Lucrând pentru o comuniune deplină, să facem împreună ceea ce nu trebuie să facem separat. Să lucrăm împreună, cu respect pentru identitățile și tradițiile noastre proprii. Să nu mai fie niciodată creștini contra creștini! Să nu mai fie niciodată o Biserică împotriva altei Biserici! În schimb să mergem împreună, mână în mână, astfel ca lumea secolului al XXI-lea și a noului mileniu să poată crede!
5. Poporul armean a purtat întotdeauna o mare venerație pentru Crucea lui Cristos. De-a lungul secolelor Crucea a fost sursa sigură a speranței în vremile de încercare și de sufrință. O caracteristică izbitoare a acestei țări o reprezintă multele cruci în formă de khatchkar, dând mărturie despre nezdruncinata voastră fidelitate față de credința creștină. În acest timp al anului, Biserica Armeană celebrează una dintre marile ei sărbători: Înălțarea Sfintei Cruci.
Ridicat de pe pământ pe lemnul Crucii, Isus Cristos, salvarea noastră, viața noastră și învierea noastră, ne atrage pe toți la el (cf Ioan 12,32). O, Cruce a lui Cristos, adevărata noastră speranță! Oriunde păcatul și slăbiciunea omenească a provocat diviziunea, dă-ne nouă tăria de a ierta și de a ne împăca unii cu alții. O, Cruce a lui Cristos, fi puterea noastră în munca de restabilirea a comuniunii depline dintre toți cei care privesc spre Domnul Răstignit ca la Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Amin.
Vă sunt recunoscător pentru atenția voastră și invoc Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra pașilor noștri spre unitate!
Traducător: Oana și Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 26.09.2001
Publicarea pe acest sit: 28.09.2001
Etichete: Discursuri, Călătorii, Papa IP2, Armenia