Discursul Papei către preoții și călugării nord-macedoneni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnire cu preoții, familiile lor și călugării
Catedrala din Skopje,
marți, 7 mai 2019

Iubiți frați și surori,

Mulțumesc pentru oportunitate pe care mi-o oferiți de a vă putea întâlni. Trăiesc cu recunoștință specială acest moment în care pot să văd Biserica respirând pe deplin cu cei doi plămâni ai săi – rit latin și rit bizantin – pentru a se umple de aerul mereu nou și reînnoitor al Duhului Sfânt. Doi plămâni necesari, complementari, care ne ajută să gustăm mai bine frumusețea Domnului (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 16). Să aducem mulțumire pentru posibilitatea de a respira împreună, cu plămâni plini, cât de bun a fost Domnul cu noi.

Vă mulțumesc pentru mărturiile voastre, pe care aș vrea să le reiau. Voi aminteați de faptul că sunteți puțini și de riscul de a ceda în fața vreunui complex de inferioritate. În timp ce vă ascultam, îmi venea în minte imaginea Mariei care, luând un vas de nard curat, a uns picioarele lui Isus și le-a șters cu părul său. Evanghelistul încheie descrierea scenei spunând: „Și casa s-a umplut cu parfumul miresmei” (In 12,3). Acel nard a fost în măsură să impregneze totul și să lase o amprentă inconfundabilă.

Nu în puține situații simțim necesitatea de a face calculele: începem să privim câți suntem… și suntem puțini; mijloacele pe care le avem… și sunt puține; apoi vedem cantitatea de case și de opere de susținut… și sunt prea multe… Am putea continua să enumerăm realitățile multiple în care experimentăm precaritatea resurselor pe care le avem la dispoziție pentru a duce înainte mandatul misionar care ne-a fost încredințat. Când se întâmplă asta pare că bilanțul este „în roșu”.

Este adevărat, Domnul ne-a spus: dacă vrei să construiești un turn, calculează cheltuielile: „Pentru ca nu cumva, punând temelia, [tu] să nu poți termina lucrarea” (Lc 14,29). Însă „a face calculele” ne poate conduce la ispita de a privi prea mult la noi înșine și concentrați asupra realităților noastre, asupra mizeriilor noastre, putem ajunge aproape ca discipolii din Emaus, proclamând kerigma cu buzele noastre în timp ce inima noastră se închide într-o tăcere marcată de frustrare subtilă, care o împiedică să-l asculte pe Cel care merge alături de noi și este izvor de bucurie și veselie.

Frați și surori, „a face calculele” este necesar mereu atunci când ne poate ajuta să descoperim și să ne apropiem de atâtea vieți și situații care în fiecare zi cu greu reușesc și ele să pună în ordine calculele: familii care nu reușesc să meargă înainte, persoane bătrâne și singure, bolnavi țintuiți la pat, tineri întristați și fără viitor, săraci care ne amintesc ceea ce suntem: o Biserică de cerșetori care au nevoie de Milostivirea Domnului. Este permis „a face calculele” numai dacă asta ne permite să ne punem în mișcare pentru a deveni solidari, atenți, înțelegători și atenți în a ne apropia de trudele și precaritatea de care sunt scufundați atâția frați ai noștri care au nevoie de o Ungere care să-i ridice și să-i vindece în speranța lor.

Este permis a face calculele numai pentru a spune cu forță și a implora cu poporul nostru: „Vino, Doamne Isuse!”. Mi-ar plăcea să spun asta cu voi, împreună: „Vino, Doamne Isuse!”. Încă o dată… [spun: „Vino, Doamne Isuse!”].

Nu aș vrea să abuzez de imaginea sa, dar această țară a știut să dăruiască lumii și Bisericii, în Maica Tereza, chiar un semn concret al modului în care precaritatea unei persoane, unsă de Domnul, a fost capabilă să impregneze totul, când parfumul fericirilor s-a răspândit peste picioarele obosite ale umanității noastre. Câți au fost liniștiți de duioșia privirii sale, întăriți de mângâierea sa, ridicați de speranța sa și alimentați de curajul credinței sale capabile să-i facă pe cei mai uitați să simtă că nu erau uitați de Dumnezeu! Istoria o scriu aceste persoane cărora nu le este frică să-și ofere viața lor din iubire: ori de câte ori ați făcut asta celui mai mic dintre frații mei, mie mi-ați făcut (cf. Mt 25,40). Câtă înțelepciune conțin cuvintele sfintei Tereza Benedicta a Crucii când afirmă: „Cu siguranță, evenimentele decisive din istoria lumii au fost în mod esențial influențate de suflete despre care nu se spune nimic în cărțile de istorie. Și care sunt sufletele cărora trebuie să le mulțumim pentru evenimentele decisive din viața noastră personală este ceva ce vom cunoaște numai în ziua în care toate lucrurile ascunse vor fi revelate”1.

Desigur, cultivăm de atâtea ori fantezii fără limite crezând că lucrurile ar fi diferite dacă am fi tari, dacă am fi puternici sau influenți. Dar oare secretul forței, puterii și influenței noastre și chiar al tinereții nu se află în altă parte și nu în faptul ca „să fie în ordine calculele”? Vă întreb asta, pentru că m-a impresionat mărturia lui Davor când a împărtășit cu noi ceea ce a marcat inima sa. Ai fost foarte clar: ceea ce te-a salvat de carierism a fost să te întorci la prima vocație, prima chemare, și să mergi ca să-l cauți pe Domnul înviat acolo unde putea să fie întâlnit. Ai plecat, lăsând siguranțele pentru a merge pe căile și în piețele din acest oraș; acolo ai simțit reînnoindu-se vocația ta și viața ta; coborându-te la viața zilnică a fraților tăi pentru a împărtăși și a unge cu parfumul Duhului, inima ta sacerdotală a început să bată din nou cu intensitate mai mare.

Te-ai apropiat ca să ungi picioarele obosite ale Învățătorului, picioarele obosite ale persoanelor concrete, acolo unde se găseau, și Domnul te aștepta pentru a te unge din nou în vocația ta. Acest lucru este foarte important. Pentru a ne reînnoi pe noi înșine, de atâtea ori trebuie să mergem înapoi și să-l întâlnim pe Domnul, să reluăm amintirea primei chemări. Autorul Scrisorii către Evrei le spune creștinilor: „Amintiți-vă de primele zile”. A ne aminti de frumusețea acelei întâlniri cu Isus care ne-a chemat și din acea întâlnire cu privirea lui Isus să luăm forța pentru a merge înainte. A nu pierde niciodată amintirea primei chemări! Amintirea primei chemări este un „sacramental”. De fapt, dificultățile muncii apostolice aș putea spune că ne „strică” viața și se poate pierde entuziasmul. Se poate pierde și voința de a ne ruga, de a-l întâlni pe Domnul. Dacă te afli așa, oprește-te! Întoarce-te înapoi și întâlnește-te cu Domnul de la prima chemare. Această amintire te va salva.

De multe ori dedicăm energiile și resursele noastre, reuniunile, discuțiile și programările noastre pentru a păstra abordări, ritmuri, perspective care nu numai că nu entuziasmează pe nimeni, dar care sunt incapabile să aducă un pic din acea aromă evanghelică în stare să întărească și să deschidă căi de speranță, și ne privează de întâlnirea personală cu alții. Cât de corecte sunt cuvintele Maicii Tereza: „Ceea ce nu-mi folosește, mă apasă”!2 Să lăsăm toate poverile care ne despart de misiune și împiedică parfumul milostivirii să ajungă la fața fraților noștri. O livră de nard a fost capabilă să impregneze totul și să lase o amprentă inconfundabilă.

Să nu ne privăm de ceea ce este mai bun din misiunea noastră, să nu stingem bătăile spiritului.

Vă mulțumesc vouă, părinte Goce și Gabriela: ați fost curajoși în viață! Și copiilor voștri Filip, Blagoj, Luca, Ivan, pentru că ați împărtășit cu noi bucuriile și preocupările voastre, ale slujirii și ale vieții familiale. Precum și secretul pentru a merge înainte în momentele dificile prin care a trebuit să treceți. Unirea matrimonială, harul matrimonial în viața ministerială v-a ajutat să mergeți așa, ca familie.

Mărturia voastră are acea „aromă evanghelică” a primelor comunități. Ne amintim că „în Noul Testament se vorbește despre «Biserica ce se reunește în casă» (cf. 1Cor 16,19; Rom 16,5; Col4,15; Fm 2). Spațiul vital al unei familii se putea transforma în biserică familială, în sediu al Euharistiei – de câte ori ai celebrat Euharistia în casa ta… -, al prezenței lui Cristos așezat la aceeași masă. De neuitat este scena pictată în Apocalips: «Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine» (3,20). Astfel se schițează o casă care are în interiorul său prezența lui Dumnezeu, rugăciunea comună și de aceea binecuvântarea Domnului” (Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 15). Astfel dați mărturie vie despre modul în care „credința nu ne îndepărtează de lume, ci ne introduce mai profund în ea” (ibid., 181). Nu pornind de la ceea ce ne-ar plăcea nouă să fie, nu ca „perfecți”, nu ca neprihăniți, ci în precaritatea vieților noastre, a familiilor noastre unse în fiecare zi în încrederea iubirii necondiționate pe care Dumnezeu o are față de noi. Încredere care ne face, așa cum bine ne-ai amintit, părinte Goce, să dezvoltăm câteva dimensiuni pe atât de importante pe cât de uitate în societatea uzată de relațiile frenetice și superficiale: dimensiunile duioșiei, răbdării și compasiunii față de alții. Și mi-ar plăcea să subliniez aici importanța duioșiei în slujirea prezbiterală precum și în mărturia vieții călugărești. Există pericolul ca atunci când nu se trăiește în familie, când nu există necesitatea de a-i mângâia pe proprii copii, ca părintele Goce, inima să devină un pic „holteie”. Și apoi există pericolul ca votul de castitate al surorilor precum și al preoților celibatari să se transforme în vot de „holtei”. Cât de rău face o soră „fată bătrână” sau un preot „holtei”! Pentru aceasta amintesc de duioșie. Astăzi am avut harul să văd surori cu atâta duioșie: când am mers la memorialul Maicii Tereza și am văzut călugărițele, cu câtă duioșie îi îngrijeau pe săraci. Vă rog: duioșie. Să nu dojeniți niciodată. Apă binecuvântată, niciodată oțet! Mereu cu acea dulceață a Evangheliei care știe să mângâie sufletele. Preluând un cuvânt pe care l-a spus fratele nostru: el a vorbit despre carierism. Când în viața sacerdotală, în viața călugărească intră carierismul, inima devine dură, acidă, și se pierde duioșia. Carieristul sau carierista a pierdut capacitatea de a mângâia.

Îmi place să mă gândesc la fiecare familie ca „icoana familiei din Nazaret, cu cotidianitatea sa formată din trude și chiar din coșmaruri, ca atunci când a trebuit să îndure violența incomprehensibilă a lui Irod, experiență care se repetă tragic și astăzi în atâtea familii de refugiați refuzați și lipsiți de apărare” (ibid., 30). Ele sunt capabile, prin intermediul credinței acumulate prin luptele zilnice, să „transforme o peșteră de animale în casa lui Isus, cu câteva scutece sărace și un munte de duioșie” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286). Este nevoie de mijloacele materiale, sunt necesare, dar nu sunt cel mai important lucru. Pentru aceasta, nu trebuie pierdută capacitatea de a mângâia, a nu pierde duioșia ministerială și duioșia consacrării călugărești.

Mulțumesc că ați manifestat fața familială a lui Dumnezeu cu noi care nu încetează să ne surprindă în mijlocul vaselor de bucătărie!

Iubiți frați, dragi surori, mulțumesc iar pentru această oportunitate eclezială de a respira cu plămâni plini. Să cerem Duhului ca să nu înceteze să ne reînnoiască în misiune cu încrederea de a ști că El vrea să impregneze totul cu prezența sa.

Și aici, aș vrea să mulțumesc – tu vei simți rușine, acum! – aș vrea să mulțumesc unuia dintre voi, preot, tată de familie, care a acceptat să fie traducător [aplauze].

[Cântarea rugăciunii Tatăl nostru]

[Binecuvântarea]

Note:
1 Verborgenes Leben und EpiphanieGW XI, 145.
2 A. Comastri, Madre Teresa. Una goccia di acqua pulita, 39.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.05.2019
Publicarea pe acest sit: 07.05.2019
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.