Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea ecumenică și interreligioasă cu tinerii
Centrul Pastoral din Skopje,
marți, 7 mai 2019
Dragi prieteni,
Întotdeauna este motiv de bucurie și de speranță pentru a putea avea aceste întâlniri. Mulțumesc că ați făcut posibil acest lucru și să-mi dăruiți această oportunitate. Mulțumesc din inimă pentru dansul vostru, atât de frumos, și pentru întrebările voastre. Eu cunoșteam întrebările: le-am primit și le cunoșteam, și am pregătit câteva puncte pentru a reflecta cu voi asupra acestor întrebări.
Încep de la ultima (așa cum spune Domnul, cei din urmă vor fi cei dintâi). Liridona, după ce ai împărtășit cu noi aspirațiile tale, mă întrebai: „Visez prea mult?”. O întrebare foarte frumoasă, la care mi-ar plăcea să răspundem împreună. Pentru voi, Liridona visează prea mult?
Aș vrea să vă spun: a visa niciodată nu este prea mult. Una dintre principalele probleme de astăzi și ale atâtor tineri este că au pierdut capacitatea de a visa. Nici mai mult, nici mai puțin, nu visează. Și atunci când o persoană nu visează, când un tânăr nu visează acest spațiu este ocupat de plângere și de resemnare sau de tristețe. „Astea le lăsăm celor care o urmează pe «zeița plângere»! […] este o înșelăciune: te face s-o iei pe drumul greșit. Când totul pare oprit și stătut, când problemele personale ne neliniștesc, greutățile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinși” (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 141). Pentru aceasta, dragă Liridona, dragi prieteni, niciodată și niciodată nu se visează prea mult. Încercați să vă gândiți la visele voastre cele mai mari, la cele ca visul lui Liridona – vă amintiți? – a da speranță unei lumi obosite, împreună cu alții, creștini și musulmani. Fără îndoială este un vis foarte frumos. Ea nu s-a gândit la lucruri mici, la lucruri „razante”, ci a visat la lucruri mari. Și voi tinerilor trebuie să visați la lucruri mari!
În urmă cu câteva luni, cu un prieten, marele imam de Al-Azhar Ahmad Al-Tayyeb, aveam și noi un vis foarte asemănător cu al tău care ne-a făcut să ne angajăm și să semnăm împreună un document care spune că credința trebuie să ne facă pe noi cei care credem să vedem în ceilalți niște frați pe care trebuie să-i susținem și să-i iubim fără a ne lăsa manipulați de interese meschine (cf. Document despre fraternitatea umană, Abu Dhabi, 4 februarie 2019). Noi suntem mari, nu este o vârstă pentru a visa. Dar visați, și visați la lucruri mari!
Și asta mă face să mă gândesc la ceea ce spunea Bozanka: vouă, tinerilor vă plac aventurile. Și sunt bucuros că este așa, pentru că este modul frumos de a fi tineri: a trăi o aventură, o aventură bună. Și vă întreb: ce aventură cere mai mult curaj decât acel vis pe care l-a împărtășit Liridona, a da speranță unei lumi obosite? Lumea este obosită, este îmbătrânită; lumea este divizată și pare avantajos să fie divizată și să ne dividem și mai mult. Există atâția mari care vor să ne dividă între noi. Fiți atenți! Cât de puternice răsună cuvintele Domnului: „Fericiți făcătorii de pace, pentru ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9)! Ce adrenalină mai mare există decât a ne angaja în fiecare zi, cu dăruire, să fim artizani de vise, artizani de speranță? Visele care ne ajută să menținem vie certitudinea să știm că o altă lume este posibilă și că suntem chemați să ne implicăm în ea și să facem parte din ea cu munca noastră, cu angajarea noastră și cu acțiunea noastră.
În această țară există o tradiție frumoasă, aceea a artizanilor pietrari, abili în a tăia piatra și în a o lucra. Iată, trebuie să facem ca acei artiști și să devenim buni pietrari ai propriilor vise. Trebuie să lucrăm asupra viselor noastre. Un pietrar ia piatra în mâinile sale și lent începe să-i dea formă și s-o transforme, cu sârguință și efort, și în special cu o mare voință de a vedea cum acea piatră, pentru care nimeni n-ar fi dat nimic, devine o operă de artă.
„Visele cele mai frumoase se cuceresc cu speranță, răbdare și angajare, renunțând la grabă. În același timp, nu trebuie să ne blocăm datorită nesiguranței, nu trebuie să ne fie frică să riscăm și să comitem greșeli. Mai degrabă trebuie să ne fie frică să trăim paralizați, ca morți vii, reduși la subiecți care nu trăiesc pentru că nu vor să riște, pentru că nu duc înainte angajamentele lor sau le este frică să greșească. Chiar dacă greșești, vei putea mereu să ridici din nou capul și să reîncepi, pentru că nimeni nu are dreptul să-ți fure speranța” (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 142). Nu lăsați să vi se fure speranța!
Dragi tineri, să nu vă fie frică să deveniți artizani de vise și artizani de speranță. De acord? [răspund cu aplauze]
„Este adevărat că noi, membri ai Bisericii, nu trebuie să fim tipi stranii. Toți trebuie să ne poată simți ca frați și vecini, ca apostolii, care se bucurau de «trecere în fața întregului popor» (Fap 2,47; cf. 4,21.33; 5,13). Însă, în același timp, trebuie să avem curajul de a fi diferiți, de a arăta alte vise pe care această lume nu le oferă, de a mărturisi frumusețea generozității, a slujirii, a curăției, a tăriei, a iertării, a fidelității față de propria vocație, a rugăciunii, a luptei pentru dreptate și binele comun, a iubirii față de săraci, a prieteniei sociale” (Ibid., 36).
Gândiți-vă la Maica Tereza: când trăia aici nu putea să-și imagineze cum va fi viața sa, dar n-a încetat să viseze și să se străduiască să caute mereu să descopere fața marii sale iubiri, care era Isus, să-l descopere în toți cei care stăteau la marginea străzii. Ea a visat la lucruri mari și pentru aceasta a iubit lucruri mari. Avea picioarele bine împlântate aici, în țara sa, dar nu stătea cu mâinile în sân. Voia să fie „un creion în mâinile lui Dumnezeu”. Iată visul său artizanal. L-a oferit lui Dumnezeu, a crezut în el, a suferit pentru el, n-a renunțat niciodată la el. Și Dumnezeu a început să scrie cu acel creion pagini inedite și uimitoare. O tânără din poporul vostru, o femeie din poporul vostru, visând, a scris lucruri mari. Dumnezeu este cel care le-a scris, dar ea a visat și s-a lăsat condusă de Dumnezeu.
Fiecare dintre voi, ca Maica Tereza, este chemat să lucreze cu propriile mâini să ia viața în serios, pentru a face din ea ceva frumos. Să nu permitem să ni se fure visele (cf. Ibid., 17), nu, fiți atenți! Să nu ne privăm de noutatea pe care Domnul vrea să ne-o dăruiască. Veți găsi multe neprevăzute, multe…, dar este important ca să le puteți înfrunta și să căutați în mod creativ cum să le transformați în oportunități. Dar niciodată singuri; nimeni nu poate lupta singur. Așa cum ne-au mărturisit Dragan și Marija: „comuniunea noastră ne dă forța pentru a înfrunta provocările societății de astăzi”.
Reiau ceea ce au spus Dragan și Marija: „Comuniunea noastră ne dă forța pentru a înfrunta provocările societății de astăzi”. Iată un secret foarte frumos pentru a visa și a face viața noastră o aventură frumoasă. Nimeni nu poate înfrunta viața în mod izolat, nu se poate trăi credința, visele fără comunitate, singur în propria inimă sau acasă, închiși și izolați între patru ziduri, este nevoie de o comunitate care să ne susțină, care să ne ajute și în care ne ajutăm reciproc ca să privim înainte.
Cât de important este de a visa împreună! Cum faceți astăzi: aici, toți uniți, fără bariere. Vă rog, visați împreună, nu singuri; visați cu alții, niciodată împotriva altora! Singuri riști să ai miraje, motiv pentru care vezi ceea ce nu există; împreună se construiesc visele.
În urmă cu câteva minute am văzut doi copii care se jucau aici. Voiau să se joace, să se joace împreună. Nu s-au dus să se joace pe ecranul computerului, voiau să se joace în concret! I-am văzut: erau fericiți, bucuroși. Pentru că visau să se joace împreună, unul cu altul. Ați văzut? Dar la un moment dat, unul și-a dat seama că era mai puternic decât celălalt, și în loc să viseze cu celălalt, a început să viseze împotriva celuilalt și a încercat să-l învingă. Și acea bucurie s-a transformat în plânsul acelui sărman care a ajuns pe pământ. Ați văzut cum se poate trece de la visarea cu celălalt la visarea împotriva celuilalt. Să nu dominați niciodată pe celălalt! Să faceți comunitate cu celălalt: aceasta este bucuria de a merge înainte. Este foarte important.
Dragan și Marija ne-au spus cât de greu este acest lucru atunci când totul pare să ne izoleze și să ne priveze de oportunitatea de a ne întâlni – a acestui „a visa cu celălalt” -. În anii pe care îi am (și nu sunt puțini), știți care este cea mai bună lecție pe care am văzut-o și am cunoscut-o în viața mea? „Față către față”. Am intrat în lumea conexiunilor, dar știm puțin despre comunicații. Prea multe contacte, dar se comunică puțin. Foarte conectați și puțin implicați unii cu alții. Pentru că a ne implica cere viața, cere să fim acolo și să împărtășim momente frumoase… și altele mai puțin frumoase. La Sinodul dedicat tinerilor anul trecut, am putut să trăim experiența de a ne întâlni față către față, tineri și mai puțin tineri, și să ne ascultăm, să visăm împreună, să privim înainte cu speranță și recunoștință. Acela a fost cel mai bun antidot împotriva descurajării, împotriva manipulării, împotriva culturii profeților falși care vestesc numai nenorociri și distrugere. Antidotul este să ascultăm și să ne ascultăm. Și acum, permiteți-mi să vă spun ceva ce simt chiar în inimă: acordați-vă oportunitatea de a împărtăși și de a vă bucura de un bun „față către față” cu toți, dar mai ales cu bunicii voștri, cu bătrânii din comunitatea voastră. Poate că vreunul deja mi-a spus, dar cred că este un antidot împotriva tuturor celor care vor să vă închidă în prezent înecându-vă și sufocându-vă cu presiuni și exigențe ale unei presupuse fericiri, unde pare că lumea se termină și trebuie să se facă și să se trăiască totul imediat. Asta generează cu timpul multă neliniște, insatisfacție, resemnare. Pentru o inimă bolnavă de resemnare, nu există remediu mai bun decât a asculta experiențele bătrânilor.
Prieteni, luați timp cu bătrânii voștri, ascultați poveștile lor lungi, care uneori par fanteziste, însă, în realitate, sunt pline de o experiență prețioasă, plină de simboluri elocvente și de înțelepciune ascunsă de descoperit și de valorizat. Sunt povești care cer timp (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 195). Să nu uităm o vorbă: un pitic poate să vadă departe stând pe umerii unui uriaș. În acest mod veți dobândi o viziune pe care n-ați avut-o niciodată. Intrați în înțelepciunea poporului vostru, a oamenilor voștri, intrați fără rușine și fără complexe și veți găsi un izvor de creativitate neașteptată care va umple totul, vă va permite să vedeți drumuri unde ceilalți văd ziduri, posibilități unde alții văd pericol, înviere unde atâția vestesc numai moarte.
Pentru aceasta, dragi tineri, vă spun să vorbiți cu bunicii voștri și cu bătrânii voștri. Ei sunt rădăcinile, rădăcinile istoriei voastre, rădăcinile poporului vostru, rădăcinile familiilor voastre. Voi trebuie să vă agățați de rădăcini pentru a lua sucul care face să crească pomul și va da flori și roade, dar mereu din rădăcini. Nu spun că voi trebuie să vă îngropați cu rădăcinile: nu, asta nu. Dar voi trebuie să mergeți ca să ascultați rădăcinile și să luați de acolo forța pentru a crește, pentru a merge înainte. Dacă unui pom i se taie rădăcinile, acel pom moare. Dacă vouă tinerilor vă taie rădăcinile voastre, care sunt istoria poporului vostru, voi veți muri. Da, veți trăi, dar fără rod: patria voastră, poporul vostru nu vor putea să dea rod pentru că voi v-ați dezlipit de rădăcini.
Când eu eram copil, ne spuneau, la școală, că atunci când europenii au mers să descopere America purtau sticle colorate: le arătau indigenilor și aceștia se entuziasmau cu sticlele colorate, pe care nu le cunoșteau. Și acești indigeni uitau rădăcinile lor și cumpărau sticle colorate și în schimb dădeau aur. Cu sticlele colorate, furau aurul. Voi, tinerilor, fiți atenți, pentru că și astăzi sunt conchistadori, colonizatori care ne vor aduce sticle colorate: sunt colonizările ideologice. Vor veni la voi și vă vor spune: „Nu, voi trebuie să fiți un popor mai modern, mai înaintat, să mergeți înainte, voi luați lucrurile acestea, mergeți pe acest drum, uitați lucrurile vechi: mergeți înainte!”. Ce trebuie să faceți? Să discerneți. Ceea ce îmi aduce această persoană este un lucru bun, care este în armonie cu istoria poporului meu? Sau sunt „sticle colorate”? Și pentru a nu ne înșela este important să vorbim cu bătrânii, să vorbim cu cei în vârstă care vă vor transmite istoria poporului vostru, rădăcinile poporului vostru. A vorbi cu bătrânii, pentru a crește. A vorbi cu istoria noastră pentru a o duce și mai înainte. A vorbi cu rădăcinile noastre pentru a da flori și roade.
Și acum trebuie să termin, pentru că timpul fuge. Dar vă mărturisesc un lucru: de la începutul acestei intervenții cu voi, atenția mea a fost atrasă de o situație. Priveam această femeie, aici în față: așteaptă un copil. Așteaptă un copil și cineva dintre voi se va gândi: „Oh! Ce calamitate, sărmana femeie, cât va trebui să trudească!”. Cineva gândește asta? Nu. Nimeni nu se gândește: „Oh, va petrece atâtea nopți fără să doarmă pentru copilul care plânge…”. Nu. Acel copil este o promisiune, privește înainte! Această femeie a riscat pentru a aduce un copil pe lume pentru că privește înainte, privește istoria. Pentru că ea se simte cu forța rădăcinilor pentru a duce înainte viața, pentru a duce înainte patria, pentru a duce înainte poporul.
Și să terminăm toți împreună cu aplauze pentru toate tinerele, pentru toate femeile curajoase care duc înainte istoria.
Și mulțumesc traducătorului care a fost foarte bun!
Îți sunt de folos mâinile mele, Doamne?
(Rugăciunea Maicii Tereza)
Îți sunt de folos mâinile mele, Doamne,
pentru a ajuta astăzi bolnavii și săracii
care au nevoie de ele?
Doamne, eu astăzi îți ofer mâinile mele.
Îți sunt de folos picioarele mele, Doamne,
pentru ca să mă conducă astăzi
la cei care au nevoie de un prieten?
Doamne, eu astăzi îți ofer picioarele mele.
Îți este de folos glasul meu, Doamne,
pentru ca astăzi eu să vorbesc tuturor celor
care au nevoie de cuvântul tău de iubire?
Doamne, eu astăzi îți ofer glasul meu.
Îți este de folos inima mea, Doamne,
pentru ca eu să iubesc pe oricine,
fără nicio excepție?
Doamne, eu astăzi îți ofer inima mea.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.05.2019
Publicarea pe acest sit: 07.05.2019
Etichete: Discursuri, Papa F, Macedonia de Nord