Discursul Papei adresat noilor Episcopi

Discursul Papei Francisc
adresat noilor Episcopi
joi, 12 septembrie 2019

Iubiți frați, bună ziua!

Vă spun bun-venit la această întâlnire concluzivă a pelerinajului vostru la Roma, organizat de Congregațiile pentru Episcopi și pentru Bisericile Orientale. Le mulțumesc cardinalilor Ouellet și Sandri pentru angajarea lor în organizarea acestor zile.

Împreună, ca noi membri ai Colegiului Episcopal, ați coborât cu puțin în urmă la mormântul lui Petru, „trofeu” al Bisericii din Roma. Acolo ați mărturisit aceeași credință a apostolului. Ea nu este o teorie sau un compendiu de doctrine, ci o persoană, Isus. Fața sa ne face apropiată privirea lui Dumnezeu. Lumea noastră caută, chiar inconștient, această apropiere divină. El este mediatorul. Fără această proximitate de iubire șovăie fundamentul realității; Biserica înseși se rătăcește atunci când pierde duioșia dătătoare de viață a Bunului Păstor. Aici ați încredințat Bisericile voastre, pentru ele ați repetat cu Isus: „trup oferit și sânge vărsat pentru voi”. Nu cunoaștem altă forță decât aceasta, forța Bunului Păstor, forța de a da viața, de a se apropia de Iubire prin intermediul iubirii. Iată misiunea noastră: a fi pentru Biserică și pentru lume „sacramente” ale proximității lui Dumnezeu. De aceea aș vrea să vă spun ceva despre apropiere, esențială pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu și mai ales pentru episcopi. Apropiere de Dumnezeu și apropiere de poporul său.

Apropierea de Dumnezeu este izvorul slujirii episcopului. Dumnezeu ne iubește, s-a făcut mai apropiat decât ne puteam imagina, a luat trupul nostru pentru a ne mântui. Această veste este inima credinței, trebuie să preceadă și să anime fiecare inițiativă a noastră. Noi existăm pentru a face palpabilă această apropiere. Dar nu se poate comunica apropierea lui Dumnezeu fără a trăi această experiență, fără a o experimenta în fiecare zi, fără a ne lăsa contagiați de duioșia sa. În fiecare zi, fără economie de timp, trebuie să stăm în fața lui Isus, să-i ducem persoanele, situațiile, ca niște canale mereu deschise între El și oamenii noștri. Cu rugăciunea îi dăm Domnului cetățenie acolo unde locuim. Să ne simțim, ca sfântul Paul, confecționer de corturi (cf. Fap 18,3): apostoli care-i permit Domnului să locuiască în mijlocul poporului său (cf. In 1,14).

Fără această destăinuire personală, fără această intimitate cultivată în fiecare zi în rugăciune, chiar și mai ales în orele de dezamăgire și de ariditate, se despică nucleul misiunii noastre episcopale. Fără apropierea cu Semănătorul, ni se va părea mai puțin satisfăcătoare truda de a arunca sămânța fără a cunoaște timpul recoltei. Fără Semănător, va fi greu de însoțit cu încredere răbdătoare încetineala maturizării. Fără Isus, vine neîncrederea că El va duce la împlinire lucrarea sa; fără El mai devreme sau mai târziu se alunecă în melancolia pesimistă a celui care spune: „totul merge rău”. Este urât a auzi un episcop care spune asta! Numai stând cu Isus suntem feriți de prezumția pelagiană că binele derivă din bravura noastră. Numai stând cu Isus ajunge în inimă acea pace profundă pe care frații și surorile noastre o caută de la noi.

Și de la apropierea de Dumnezeu la apropierea de poporul său. Stând aproape de Dumnezeul proximității, creștem în conștiința că identitatea noastră constă în faptul de a deveni aproapele. Nu este o obligație externă, dar este o exigență internă din logica darului. „Acesta este Trupul meu dat pentru voi”, spunem în momentul cel mai înalt al ofertei euharistice pentru poporul nostru. Viața noastră provine de aici și ne face să devenim pâini frânte pentru viața lumii. Așadar apropierea de poporul încredințat nouă nu este o strategie oportunistă, ci condiția noastră esențială. Lui Isus îi place să se apropie de frații săi prin intermediul nostru, prin intermediul mâinilor noastre deschise care mângâie și consolează; al cuvintele noastre, rostite pentru a unge lumea cu Evanghelie și nu cu noi înșine; al inimii noastre, când ia asupra sa neliniștile și bucuriile fraților. Chiar și în sărăcia noastră, ne revine nouă ca nimeni să nu-l simtă pe Dumnezeu departe, ca nimeni să nu-l ia pe Dumnezeu ca pretext pentru a ridica ziduri, pentru a dărâma punți și pentru a semăna ură. Este urât și atunci când un episcop dărâmă punți, seamănă ură sau neîncredere, o face pe contra-episcopul. Trebuie să vestim cu viața o măsură de viață diferită de cea a lumii: măsura unei iubiri fără măsură, care nu privește la propriul beneficiu și la propriile profituri, ci la orizontul nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu.

Apropierea episcopului nu este retorică. Nu este făcută din proclamații autoreferențiale, ci din disponibilitate reală. Dumnezeu ne surprinde și adesea îi place să debusoleze agenda noastră: pregătiți-vă pentru asta fără frică. Proximitatea cunoaște verbe concrete, acelea ale bunului samaritean: a vedea, adică a nu privi în cealaltă parte, a nu ne preface că nu este nimic, a nu lăsa persoanele în așteptare și a nu ascunde problemele sub preș. Apoi a deveni aproapele, a sta în contact cu persoanele, a dedica timp mai mult lor decât biroului, a nu ne teme de contactul cu realitatea, de cunoscut și de îmbrățișat. După aceea, a pansa rănile, a lua asupră-și, a se îngriji, a se dedica (cf. Lc 10,29-37). Fiecare din aceste verbe ale proximității este o piatră de hotar pe drumul unui episcop cu poporul său. Fiecare cere să intrăm în joc și să ne murdărim mâinile. A fi aproape înseamnă a ne întruchipa cu poporul lui Dumnezeu, a-i împărtăși suferințele, a nu-i desconsidera speranțele. A fi apropiați de popor înseamnă a avea încredere că harul pe care Dumnezeu îl revarsă acolo cu fidelitate și ale cărui canale suntem și prin crucile pe care le purtăm este mai mare decât noroiul de care ne este frică. Vă rog, nu lăsați să prevaleze temerile pentru riscurile slujirii, retrăgându-vă și menținând distanțele. Bisericile voastre să marcheze identitatea voastră, pentru că Dumnezeu a unit destinele, rostind numele vostru împreună cu al lor.

Termometrul apropierii este atenția față de cei din urmă, de cei săraci, care este deja o vestire a Împărăției. Va fi asta și sobrietatea voastră, într-un timp în care în multe părți ale lumii totul este redus la mijloc pentru a satisface nevoi secundare, care umflă și sclerozează inima. A ne face o viață simplă înseamnă a mărturisi că Isus ne este îndeajuns și că toată comoara de care vrem să ne înconjurăm este constituită mai degrabă de cei care, în sărăciile lor, ni-l amintesc și ni-l reprezintă pe El: nu săraci abstracți, date și categorii sociale, ci persoane concrete, a căror demnitate ne este încredințată nouă ca părinți ai lor. Părinți ai persoanelor concrete; adică paternitate, capacitate de a vedea, concretețe, capacitate de a mângâia, capacitate de a plânge.

Se pare că astăzi există stetoscoape care reușesc să audă o inimă la distanță de un metru. Este nevoie de episcopi capabili de a simți pulsul comunităților lor și al preoților lor, chiar și la distanță: a simți pulsul. Păstori care nu se mulțumesc cu prezențe formale, cu întâlniri la măsuță sau cu dialoguri de circumstanță. Mie îmi vin în minte păstori așa de auto-îngrijiți încât par apă distilată, care nu știe nimic. Apostoli ai ascultării, care știu să presteze urechea și atunci când nu este plăcut să audă. Vă rog, nu vă înconjurați cu purtători de geantă și yes men… preoții „cățărători” care caută mereu… nu, vă rog. Nu tânjiți să fiți confirmați de cei pe care voi trebuie să-i confirmați. Sunt multe formele de apropiere de Bisericile voastre. Îndeosebi aș vrea să încurajez vizite pastorale obișnuite: a vizita frecvent, pentru a-i întâlni pe oameni și pe păstori; a vizita după exemplul Sfintei Fecioare Maria, care n-a pierdut timp și s-a ridicat pentru a merge în grabă la verișoara sa. Mama lui Dumnezeu ne arată că a vizita înseamnă a-l face aproape pe Cel care face să tresăltăm de bucurie, înseamnă a duce întărirea Domnului care face lucruri mari printre cei umili ai poporului său (cf. Lc 1,39 șu).

În sfârșit, vă cer iar să rezervați apropierea cea mai mare de preoții voștri: preotul este aproapele cel mai apropiat al episcopului. A-l iubi pe aproapele cel mai apropiat. Vă rog să-i îmbrățișați, să le mulțumiți și să-i încurajați în numele meu. Și ei sunt expuși la intemperiile dintr-o lume care, deși sătulă de întuneric, nu se dă înapoi să opună ostilitate lumii. Au nevoie să fie iubiți, însoțiți, încurajați: Dumnezeu nu dorește de la ei jumătăți de măsură, ci un da total. În ape mai puțin adânci se împuțește, însă viața lor este făcută pentru a ieși în larg. Ca a voastră. Așadar, curaj, frați preaiubiți! Vă mulțumesc și vă binecuvântez. Vă rog, amintiți-vă să vă rugați în fiecare zi și pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.09.2012
Publicarea pe acest sit: 12.09.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns