Discursul Papei adresat membrilor Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la adunarea plenară
a Consiliului Pontifical
pentru Promovarea Noii Evanghelizări
sâmbătă, 21 septembrie 2019

Iubiți frați și surori,

Vă spun bun-venit și îi mulțumesc monseniorului Rino Fisichella pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor.

Ați reflectat asupra unei teme centrale pentru evanghelizare: cum se aprinde dorința de a-l întâlni pe Dumnezeu în pofida semnelor care întunecă prezența sa. În acest sens Evanghelia lui Luca ne oferă un bun punct de plecare, când relatează despre cei doi discipoli care mergeau la Emaus: era Cristos care mergea cu ei, însă datorită descurajării pe care o aveau în inimă nu erau în măsură să-l recunoască (cf. Lc 24,13-27). Așa este și pentru mulți contemporani ai noștri: Dumnezeu este aproape de ei, dar nu reușesc să-l recunoască. Se povestește că odată papa Ioan, întâlnind un jurnalist care-i spunea că nu crede, i-a răspuns: „Fii liniștit! Asta o spui tu! Dumnezeu nu știe asta și te consideră tot un fiu pe care îl iubește”. Așadar, secretul se află în a simți, împreună cu propriile incertitudini, uimirea față de această prezență. Este aceeași uimire care i-a cuprins pe discipolii din Emaus: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (v. 32). A face să ardă inima este provocarea noastră.

Adesea se întâmplă că Biserica este pentru omul de astăzi o amintire rece, dacă nu o dezamăgire insuportabilă, așa cum a fost evenimentul lui Isus pentru discipolii din Emaus. Mulți, mai ales în Occident, au impresia unei Biserici care nu-i înțelege și este departe de nevoile lor. Apoi, unii care ar vrea să meargă după logică mai puțin evanghelică a relevanței, judecă Biserica prea slabă față de lume, în timp ce alții o văd încă prea puternică față de marile sărăcii din lume. Aș spune că este corect să ne preocupăm, dar mai ales să ne ocupăm, atunci când se percepe o Biserică mondenizată, adică una care urmează criteriile de succes ale lumii și uită că nu există pentru a se vesti pe ea înseși, ci pe Isus. O Biserică preocupată să apere bunul său nume, care cu greu renunță la ceea ce nu este esențial, nu mai simte ardoarea de a coborî Evanghelia în prezent. Și ajunge să fie mai mult un frumos exponat de muzeu decât casa simplă și sărbătorească a Tatălui. Eh, ispita muzeelor! Precum și a concepe tradiția vie a Bisericii ca un muzeu, de păstrat lucrurile așa încât toate să fie la locul lor: „Eu sunt catolic pentru că… am digerat Denzinger” [Culegere a Simbolurilor, Definițiilor și Declarațiilor despre teme de credință și de morală], s-o spunem clar.

Și totuși există atâția fii pe care Tatăl dorește să-i facă „să se simtă acasă”; sunt frații și surorile noastre care, în timp ce beneficiază de multe cuceriri ale tehnicii, trăiesc absorbiți de vârtejul unei mari frenezii. Și în timp ce poartă în ei răni profunde și cu greu găsesc un loc de muncă stabil, se află înconjurați de o bunăstare exterioară care anesteziază înăuntru și abate de la alegeri curajoase. Câți oameni de lângă noi trăiesc în viteză, sclavi a ceea ce ar trebui să le folosească pentru a se simți mai bine și care au uitat de gustul vieții: al frumuseții unei familii numeroase și generoase, care umple ziua și noaptea dar dilată inima; al luminozității care se află în ochii copiilor, pe care niciun smartphone n-o poate da; al bucuriei lucrurilor simple; al seninătății pe care o dă rugăciunea. Ceea ce adesea ne cer frații și surorile noastre, eventual fără a reuși să pună întrebarea, corespunde celor mai profunde nevoi: a iubi și a fi iubiți, a fi acceptați pentru ceea ce suntem, a găsi pacea inimii și o bucurie mai durabilă decât distracțiile.

Noi am experimentat toate acestea într-un cuvânt, ba chiar într-o persoană, Isus. Noi care, deși fragili și păcătoși, am fost inundați de fluviul umflat al bunătății lui Dumnezeu, avem această misiune: să-i întâlnim pe contemporanii noștri pentru a le face cunoscută iubirea sa. Nu atât învățând, niciodată judecând, ci devenind însoțitori de drum. Ca diaconul Filip, care – relatează Faptele Apostolilor – s-a ridicat, a pornit la drum, a alergat spre etiopian și, ca prieten, s-a așezat lângă el, intrând în dialog cu acel om care avea o mare dorință de Dumnezeu în mijlocul multor îndoieli (cf. Fap 8,26-40). Cât de important este să ne simțim interpelați de întrebările bărbaților și femeilor de astăzi! Fără a pretinde să avem imediat răspunsuri și fără a da răspunsuri preconfecționate, ci împărtășind cuvinte de viață, care nu au ca scop să facă prozeliți, ci să lase spațiu forței creatoare a Duhului Sfânt, care eliberează inima de sclaviile care o oprimă și o reînnoiește. Așadar, a-l transmite pe Dumnezeu nu înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, nu înseamnă a-i justifica existența: și diavolul știe că Dumnezeu există! A-l vesti pe Domnul înseamnă a mărturisi bucuria de a-l cunoaște, înseamnă a ajuta să se trăiască frumusețea de a-l întâlni. Dumnezeu nu este răspunsul la o curiozitate intelectuală sau la o angajare a voinței, ci o experiență de iubire, chemată să devină o istorie de iubire. Pentru că – este valabil înainte de toate pentru noi – odată întâlnit Dumnezeul cel viu, încă trebuie căutat. Misterul lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată, este imens ca iubirea sa.

„Dumnezeu este iubire” (1In 4,8), spune Scriptura. Folosește verbul a fi, pentru că Dumnezeu este așa, nu variază în funcție de modul în care ne comportăm noi: este iubire necondiționată, nu se schimbă, în pofida a tot ceea ce putem noi face. Așa cum spune psalmul: „Iubirea sa este pentru totdeauna” (Ps 136,1). Este iubire care nu se consumă, ca în scena cu tufișul care arde când Dumnezeu, revelând pentru prima dată numele său, deja a folosit verbul a fi: „Eu sunt cel care sunt!” (Ex 3,14). Cât de frumos este a-l vesti pe acest Dumnezeu fidel, foc care nu se consumă, fraților care trăiesc în lâncezeală pentru că primul entuziasm s-a răcit. Cât de frumos este a le spune: „Isus Cristos te iubește, și-a dat viața pentru a te mântui și acum este viu alături de tine în fiecare zi” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 164).

În lumina acestei kerigme se dezvoltă viața de credință, care nu este o construcție complicată făcută din atâtea cărămizi care trebuie puse împreună, ci descoperirea mereu nouă a „nucleului fundamental”, bătaia palpitantă a „inimii Evangheliei: frumusețea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestate în Isus Cristos mort și înviat” (ibid., 36). Viața creștină se reînnoiește mereu cu această primă vestire. Îmi place să reafirm în fața voastră că atunci „când spunem că această vestire este «prima», asta nu înseamnă că se află la început și după aceea se uită sau se înlocuiește cu alte conținuturi care o depășesc. Este prima în sens calitativ, pentru că este vestirea principală, aceea pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite și pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei într-o formă sau în alta, în toate etapele sale și momentele sale” (ibid., 163). Altminteri, se ascunde prezumția subtilă că a fi mai „solizi” înseamnă a deveni instruiți, experți în lucruri sacre (cf. Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 214). Însă înțelepciunea lui Dumnezeu se acordă celor săraci în duh, celor care rămân cu Isus, iubindu-i pe toți în numele său.

Un ultim lucru aș vrea să-l împărtășesc cu voi. Credința fiind viață care se naște și se renaște din întâlnirea cu Isus, ceea ce în viață este întâlnire ajută la creșterea în credință: apropierea de cel care este în nevoie, a construi punți, a-l sluji pe cel care suferă, a avea grijă de cei săraci, „a unge cu răbdare” pe cel de lângă noi, a-l întări pe cel care este descurajat, a-l binecuvânta pe cel care ne face rău… Așa devenim semne vii ale Iubirii pe care o vestim. Vă mulțumesc, iubiți frați și surori, pentru că voiți să răspândiți bucuria că suntem iubiți de Dumnezeu și că iubim așa cum ne-a învățat El. Vă însoțesc cu binecuvântarea mea și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.09.2019
Publicarea pe acest sit: 21.09.2019
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?