Discursul Papei adresat conducătorilor și personalului cotidianului Avvenire

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat conducătorilor și personalului
cotidianului „Avvenire”

marți, 1 mai 2018

Dragi prieteni de la Avvenire,

În voi salut un laicat care lucrează într-un domeniu relevant și angajant cum este cel al comunicației. Salut pe președintele Conferinței Episcopale Italiene, cardinalul Gualtiero Bassetti, căruia îi mulțumesc pentru cuvintele sale; salut pe secretarul general, mons. Galantino, și pe mons. Semeraro, care prezidează consiliul vostru de administrație.

Sunt bucuros să împărtășesc acest moment cu voi și să fac asta în ziua dedicată sfântului Iosif muncitorul. Este ușor să ne afecționăm de figura sfântului Iosif și să ne încredințăm mijlocirii sale. Însă pentru a deveni cu adevărat prietenii săi trebuie să mergem pe urmele sale, care revelează o reflexie a stilului lui Dumnezeu.

Iosif este omul tăcerii. La prima vedere, ar putea chiar să pară antiteza comunicatorului. În realitate, numai stingând zgomotul lumii și înseși vorbăriile noastre este posibilă ascultarea, care rămâne condiția înainte de orice comunicare. Tăcerea lui Iosif este locuită de glasul lui Dumnezeu și generează acea ascultare a credinței care duce la stabilirea existenței lăsându-ne conduși de voința sa.

Nu întâmplător, Iosif este omul care știe să se trezească și să se ridice noaptea, fără a se descuraja sub povara dificultăților. Știe să meargă în întunericul anumitor momente în care nu înțelege până la capăt, întărit de o chemare care-l pune în fața misterului, de care acceptă să se lase implicat și căreia se încredințează fără rezerve.

Apoi, Iosif este omul drept, capabil să se încreadă în visul lui Dumnezeu ducându-i înainte promisiunile. Este păzitorul discret și grijuliu, care știe să ia asupra sa persoane și situații pe care viața le-a încredințat responsabilității sale. Este educatorul care – fără a pretinde nimic pentru sine – devine tată grație existenței sale, capacității sale de a însoți, de a face să crească viața și a transmite o muncă. Știm cât de importantă este această ultimă dimensiune, de care este legată sărbătoarea de astăzi. De fapt, chiar de muncă este strâns legată demnitatea persoanei: nu de bani, nici de vizibilitate sau de putere, ci de muncă. O muncă ce să dea fiecăruia, oricare ar fi rolul său, posibilitatea de a genera acel antreprenoriat înțeles ca „actus personae” (cf. Enciclica Caritas in veritate, 41), unde persoana și familia sa rămân mai importante decât eficiența scop în sine.

Dacă ne uităm bine, de la tâmplăria din Nazaret la redacția de la Avvenire, pasul nu este chiar așa de lung!

Desigur, în „cutia voastră de scule” astăzi există instrumente tehnologice care au modificat profund profesia și chiar modul însuși de a simți și a gândi, de a trăi și a comunica, de a se interpreta și a se relaționa. Cultura digitală v-a cerut o reorganizare a muncii, împreună cu o disponibilitate și mai mare de a colabora între voi și de a vă armoniza cu celelalte instituții depind de Conferința Episcopală Italiană: Agenția SIRTv2000 și Circuitul radiofonic InBlu. Asemănător cu ceea ce se întâmplă în sectorul comunicare al Sfântului Scaun, convergența și interactivitatea permise de platformele digitale trebuie să favorizeze sinergii, integrare și gestionare unitară. Această transformare cere parcursuri de formare și actualizare, având conștiința că alipirea de trecut ar putea să reveleze o tentație primejdioasă. Slujitori autentici ai tradiției sunt cei care, comemorând-o, știu să discearnă semnele timpurilor (cf. Gaudium et spes, 11) și să deschidă noi bucăți de drum.

Toate acestea, probabil, fac parte deja din angajarea voastră zilnică în cadrul unei dezvoltări tehnologice care redesenează la nivel global prezența mass-media, posesia informației și a cunoașterii. În acest scenariu, Biserica simte că nu poate să lipsească glasul său, pentru a fi fidelă față de misiunea care o cheamă să vestească tuturor Evanghelia milostivirii. Mass-media ne oferă potențialități enorme pentru a contribui, cu slujirea noastră pastorală, la cultura întâlnirii.

Pentru a preciza această misiune, să intrăm un moment împreună în atelierul tâmplarului; să ne întoarcem la școala sfântului Iosif, unde comunicarea este condusă din nou la adevăr, frumusețe și bun comun.

Așa cum am avut ocazia de a observa, astăzi „viteza informației depășește capacitatea noastră de reflecție și de evaluare și nu permite o exprimare de sine măsurată și corectă” (Mesaj pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 1 iunie 2014). Și ca Biserică suntem expuși impactului și influenței unei culturii a grabei și a superficialității: mai mult decât experiența, contează ceea ce este imediat, la îndemână și poate să fie consumat imediat; mai mult decât confruntarea și aprofundarea, riscăm să ne expunem pastorației aplauzelor, unei nivelări a gândirii, unei dezorientări răspândite de opinii care nu se întâlnesc.

Tâmplarul din Nazaret ne amintește de urgența de a regăsi un simț de încetineală sănătoasă, de calm și răbdare. Cu tăcerea sa ne amintește că totul începe de la ascultare, de la a ne transcende pe noi înșine pentru a ne deschide cuvântului și istoriei celuilalt.

Pentru noi tăcerea implică două lucruri. Pe de o parte, să nu pierdem rădăcinile culturale, să nu lăsăm ca să se deterioreze. Calea pentru a avea grijă de ele este aceea de a ne întâlni mereu din nou în Domnul Isus, ajungând să ne însușim sentimentele sale de umilință și duioșie, de gratuitate și compasiune. Pe de altă parte, unei Biserici ce trăiește din contemplarea feței lui Cristos nu-i este greu s-o recunoască pe fața omului. Și de această față știe să se lase interpelată, depășind miopii, deformări și discriminări.

Dialogul învinge suspiciunea și înfrânge frica. Dialogul pune în comun, stabilește relații, dezvoltă o cultura reciprocității. Biserica, în timp ce se pune ca artizan al dialogului, este purificată și ajutată de dialog în însăși înțelegerea credinței.

La rândul vostru, dragi prieteni de la Avvenire, păstrați moștenirea părinților. Nu încetați să căutați cu umilință adevărul, pornind de la frecventarea obișnuită a Veștii Bune a Evangheliei. Aceasta să fie linia editorială, de care să legați integritatea voastră: profesia vă reclamă să fiți așa, atât de înaltă este demnitatea sa. Atunci veți avea lumină pentru discernământ și cuvinte adevărate pentru a percepe realitatea și a o numi pe nume, evitând s-o reduceți la o caricatură a sa.

Lăsați-vă interogați de ceea ce se întâmplă. Ascultați, aprofundați, confruntați-vă. Stați departe de fundătura în care se mișcă acela care presupune că deja a înțeles tot. Contribuiți la depășirea contrapozițiilor sterile și dăunătoare. Cu mărturia muncii voastre deveniți însoțitori de drum pentru cei care se dedică pentru dreptate și pace.

Iosif, om al tăcerii și al ascultării, este și omul care noaptea nu pierde capacitatea de a visa, de a se încrede și de a se încredința. Visul lui Iosif este viziune, curaj, ascultare care mișcă inima și picioarele. Acest sfânt este icoana poporului nostru sfânt, care recunoaște în Dumnezeu referința care îmbrățișează cu simț unitar toată viața.

Această credință implică în acțiune și provoacă obișnuințe bune. Este privire care însoțește procese, transformă problemele în oportunități, îmbunătățește și construiește cetatea omului. Vă urez să știți să ascuțiți și să apărați mereu această privire; să depășiți ispita de a nu vedea, de a îndepărta sau a exclude. Și vă încurajez să nu discriminați; să nu considerați pe nimeni ca excedent; să nu vă mulțumiți cu ceea ce văd toți. Nimeni să nu dicteze agenda voastră, în afară de cei săraci, cei din urmă, cei suferinzi. Nu măriți cozile celor care aleargă să povestească acea parte din realitate care este deja luminată de reflectoarele lumii. Porniți de la periferii, conștienți că nu sunt sfârșitul, ci începutul orașului.

Așa cum avertiza Paul al VI-lea, ziarele catolice nu trebuie „să dea lucruri care impresionează sau care fac clientelă. Noi trebuie să facem bine celor care ascultă, trebuie să-i educăm să gândească, să judece” (Discurs adresat lucrătorilor din comunicațiile sociale, 27 noiembrie 1971). Comunicatorul catolic evită rigiditățile care sufocă sau închid. Nu-l pune „în cușcă pe Duhul Sfânt”, ci încearcă „să-l lase să zboare, să-l lase să respire în suflet” (ibid.). Face în așa fel încât niciodată realitatea să nu cedeze locul aparenței, frumusețea să nu cedeze locul vulgarității, prietenia socială să nu cedeze locul conflictualității. Cultivă și întărește fiecare vlăstar de viață și de bine.

Dificultățile să nu vă blocheze: este suficient să ne întoarcem un moment la climatul care în urmă cu 50 de ani a înfășată gestația proiectului Avvenire pentru a ne aminti câte perplexități și rezistențe, câte neîncrederi și contrarietăți au încercat să frâneze voința lui Paul al VI-lea cu privire la nașterea unui cotidian catolic cu caracter național.

În sfârșit, Iosif este sfântul păzitor, omul concreteții și al proximității. În fond, tocmai în această disponibilitate de a avea grijă de celălalt se află secretul paternității sale, ceea ce l-a făcut cu adevărat tată. Existența soțului Fecioarei este chemare și sprijin pentru o Biserică ce nu acceptă reducerea credinței la sfera privată și intimă, nici nu se resemnează la un relativism moral care liberează și dezorientează.

Fie ca și voi să puteți exprima o Biserică ce nu privește realitatea nici din afară nici de deasupra, ci se coboară înăuntru, se amestecă, o locuiește și – în virtutea slujirii pe care o oferă – provoacă și dilată speranța tuturor.

Vă încurajez să păstrați măreția prezentului; să evitați informația de consum ușor, care nu angajează; să reconstruiți contextele și să explicați cauzele; să vă apropiați mereu de persoane cu mare respect; să vă bazați pe legăturile care constituie și întăresc comunitatea.

Nimic nu creează apropiere, nimic nu provoacă atitudini de proximitate, nimic nu favorizează întâlnirea și nu promovează o conștiință solidară ca milostivirea. A deveni purtători ai milostivirii este drumul pentru a contribui la reînnoirea societății sub semnul binelui comun, al demnității fiecăruia și al cetățeniei depline.

Este nevoie să se dea glas valorilor întrupate în memoria colectivă și rezervelor culturale și spirituale ale poporului; să se contribuie la a duce în lumea socială, politică și economică sensibilitatea și orientările Doctrinei Sociale a Bisericii, fiind, noi cei dintâi, interpreții și martorii ei fideli.

Nu vă fie frică să fiți implicați. Cuvintele – cele adevărate – sunt grele: le susține numai cel care le întrupează în viață. De altfel, mărturia contribuie la însăși credibilitatea voastră. O mărturie pasionată și bucuroasă. Este urarea conclusivă pe care v-o adresez, însușindu-mi încă o dată cuvintele fericitului Paul al VI-lea: „Este nevoie de iubire față de cauză: dacă nu se iubește această cauză nu vom realiza decât puțin, vom obosi imediat, îi vom vedea dificultățile, îi vom vedea aș spune și inconvenientele, polemicile, datoriile […] Trebuie să avem o mare iubire față de cauză, să spunem că noi credem în ceea ce facem și vrem să facem” (ibid.).

De această iubire, vă cer, să fie parte și rugăciunea voastră pentru mine. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.05.2018
Publicarea pe acest sit: 01.05.2018
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?