Dialogul Papei la întâlnirea cu studenții din colegiile ecleziastice romane

Dialogul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu studenții din
colegiile ecleziastice romane

Vatican, 
16 martie 2018

[Louis] Sfinte Părinte, mă numesc Louis, sunt un seminarist francez și în numele tuturor celor care sunt aici și provin din Europa aș vrea să pun o întrebare. Suntem convinși că viața de ucenicie și misionară este fundamentul configurării cu Cristos slujitor și păstor; cum se perseverează pe drumul uceniciei, fără a despărți niciodată slujirea prezbiterală de o atitudine pastorală și fraternă umilă? Mulțumesc.

Discipoli, misionari precum și fraterni, nu este adevărat? Pentru că nimeni nu merge singur. Există oameni care merg singuri, însă discipolul misionar nu poate să meargă singur. Și eu voi spune câteva cuvinte-cheie care probabil că vă vor ajuta să gândiți. Primul: pe drum. Misionarul este pe drum. Dacă tu ești preot, nu poți să fii un preot „liniștit”, un preot de sacristie, de birou parohial, un preot care a scris pe ușă: „Program numai luni, miercuri, vineri de la ora cutare la ora cutare” și „Se fac spovezi în ziua cutare de la ora cutare la ora cutare”: păcătuiți mai înainte, pentru că după aceea nu se mai fac spovezi. [râd] Nu se poate. Tu ești pe drum. Și îmi vine în minte un preot bun, bun, care era paroh într-un cartier de barăci. Și într-o zi când m-am dus să-l vizitez mi-a zis: „Sunt zile în care aș vrea să acopăr cu beton armat ferestrele și ușa pentru că «cioc-cioc», «cioc-cioc», «părinte», «cioc-cioc», unul după altul”. Și ziua este pe drum, mereu pe drum așteptând telefoanele, a face slujire… pe drum.

Și pe drum vin surprizele; surprizele este necesar să le descoperim, pentru aceasta „pe drum” înseamnă și „în ascultare”. Tu ești misionar, dar ești și discipol și ucenicia te duce la ascultare. La ascultarea Domnului. Da, în seminar este ușor pentru că, după orar, de la ora cutare la ora cutare rugăciune, de la ora cutare la ora cutare ascultare a Domnului, de la ora cutare la ora cutare studiu… Dar asta nu merge așa. Toată viața trebuie să fie în ascultare, cel puțin deschisă la ascultare. Și dacă tu nu înțelegi, dacă tu nu înțelegi ceea ce auzi, fă ceea ce a făcut Samuel: mergi la [Eli, preotul bătrân]. „Ce este acest glas?” – „Tu spune: Vorbește, căci slujitorul tău ascultă”. Mereu în ascultare. Ascultare nu numai a cuvintelor, nu numai a ceea ce spune poporul lui Dumnezeu, nu numai a nevoilor omenirii, a problemelor, ci ascultare în rugăciune, chiar așa. „Știți, părinte, că Dumnezeu nu vorbește, pare că s-a stins Cuvântul, ca în timpul lui Samuel…”. Nu, Cuvântul nu este stins. Tu ai stins zelul, tu ai schimbat un pic registrul și ai învățat să asculți numai alte lucruri. Nu-mi spune că ești surd, nu. Toți ascultăm. Dar unde este registrul tău de ascultare? Este o întrebare pe care trebuie să v-o puneți: „Unde este registrul meu de ascultare? Pentru mine ce este mai ușor să ascult?”.

Oameni pe drum, oameni în ascultare. Și, fie pe drum fie în ascultare, nu singuri. Trei lucruri: pe drum, în ascultare și în fraternitateîn companie. „Dar acest lucru este ușor!”. Nu este ușor. Acum este ușor, pentru că sunteți toți reuniți, toți într-un colegiu cu atâția preoți în slujba voastră și în ajutorul vostru; dar când vei fi într-o parohie, când vei fi într-o universitate frecventând școala, acest lucru nu este ușor deoarece comoditatea, mondenitatea te vor face să ni fii pe drum. Pentru că obosește, a fi pe drum. „Da, dar este un drum mic, scurt, până aici…”, și astfel viața începe să se reducă. Te va face să asculți numai lucrurile pe care vrei să le asculți, ca acei surzi care nu ascultă anumite lucruri ci ascultă altele, nu-i așa? Surzi la alegere. Dar nimeni nu va spune: „Eu vreau să fiu surd numai pentru a nu asculta”, nu. Nimeni nu spune asta. Însă viața, dacă tu nu ești vigilent, te duce la asta; te duce la asta. Și apoi, „singur”. „Da, merg cu prietenii preoți….”. Dar tu ești capabil să vorbești cu prietenii tăi preoți despre problemele pe care le ai în parohie, în dieceză, în comunitatea ta, cu Dumnezeu? De atâtea ori, noi împărtășim cu prietenii lucrurile distractive, și acest lucru este bun. [Amintim] numai vreo problemă care a existat… Dar după aceea, dacă nu mergem înainte serios în această împărtășire, împărtășire a vieții așa cum este, noi ajungem în bârfă, și bârfa este cam ca acel aer care face rău… Atunci suntem însoțiți, dar nu bine însoțiți.

Pentru aceasta eu voi spune, la întrebarea ta: mereu pe drum. Dar discerne drumul: care este drumul corect. Mereu în ascultare și cere harul de a discerne ceea ce auzi pentru a găsi voința lui Dumnezeu; precum și pentru a te corecta când sunt lucruri urâte, lucruri care nu merg. Și niciodată singuri: mereu însoțiți. Și există fraternitatea – am văzut că o alta dintre întrebări atinge această temă -, există fraternitatea cu prietenii, cu preoții mai apropiați; dar există și o altă fraternitate pe care voi trebuie s-o păstrați mult: fraternitatea cu preotul sau cu călugărul sau cu laicul, cu acela pe care Dumnezeu îl pune lângă tine, în însoțirea spirituală. Pentru că direcțiunea spirituală este o carismă laicală, nu-i așa? Nu este în mod necesar prezbiterală, este laicală. Este și prezbiterală, dar pentru că este laică. Și este nevoie de curaj pentru a avea o persoană care să te însoțească: în viața ta interioară, în viața ta de fidelitate și de infidelitate. „Da, părinte, eu mă spovedesc mereu”. Nu, un lucru este duhovnicul, unde mergi tu, spui păcatele tale, te iartă și se termină acolo. Și un alt lucru este cel care te însoțește: sunt două lucruri diferite. Și dacă nu este aceeași persoană, mai bine. Unul este duhovnicul și un altul este cel care te însoțește, care nu trebuie să fie în mod necesar preot: poate să fie un călugăr, orice persoană. Dar care să aibă carisma pentru a te însoți. Dar dacă stai nemișcat, dacă tu mergi singur sau îi alegi numai pe cei care te distrează un pic și nimic mai mult; și după aceea dacă tu n-ai această capacitate de a te conecta în comunitate și de a te lăsa însoțit de un altul, te vei opri acolo, dacă tu nu asculți. Capacitatea de a asculta este un pic o rugăciune. Și cum te rogi tu? Ca papagalul? Sau te rogi cu gândurile tale, urmând gândurile tale și confunzi rugăciunea cu urmarea gândurilor tale? Știi să te rogi în tăcere, pentru a asculta?

Aceste lucruri cred că vor ajuta pentru acea întrebare pe care ai pus-o tu: nu, nu este ușor. Astăzi, pentru voi toți este foarte ușor. Dar pregătiți-vă, pentru momentul când vor veni demonii vieții, când va veni demonul de la amiază, vestitul „cuarentazo” [de la jumătatea vârstei = 40 de ani]; și când vin atâtea alte dificultăți, toate născute din păcatul strămoșesc și din ispita diavolului. Cu privire la diavol, alaltăieri s-a apropiat un preot care citise un lucru pe care eu l-am scris despre viața spirituală, nu-mi amintesc ce era, și mi-a spus: „Fiți atent, pentru că dumneavoastră l-ați numit pe diavol, de data aceea, și acesta se va răzbuna! Este mai bine să nu-l numim pe diavol, să ne prefacem că nu există”. Nu, diavolul există! Și diavolul – așa cum spune Petru – dă târcoale, ca „leo rugens” [leul care rage]. Sunt sigur că dacă acum pun o întrebare ridicați mâna: „credeți în Dumnezeu?” – „da” – „credeți în Dumnezeu Tatăl?” – „da”, toți – „și în Dumnezeu Fiul?” – „da” – „și în Dumnezeu Duhul Sfânt?” – „da” – „și în diavol?” – „dar… depinde… este un mit, nu este atât de clar…”. [râd] Sau în cuvinte veți spune: „Da, da, credem!”, dar după aceea, aveți adulmecarea pentru a-l descoperi, atunci când se apropie? Și asta se face cu discernământul și cu însoțirea spirituală. Dar nu vreau să mă opresc prea mult asupra acestui lucru. Cred că am răspuns la întrebarea ta, mai mult sau mai puțin. Mulțumesc.

[Nebil] Bună ziua, dragă Sfinte Părinte. Mă numesc Nebil, sunt seminarist, sunt din Africa și vin din Sudan. Sunt aici pentru a-i reprezenta pe cei care provin din continentul african. „Ratio fundamentalis” ne invită mereu la discernământul vocației noastre, chiar și după hirotonirea prezbiterală. În experiența dumneavoastră, cum ați trăit acest discernământ continuu? Ce ne sfătuiți pentru a discerne bine, pentru acest discernământ de-a lungul întregului parcurs al vieții noastre? Mulțumesc.

Îți mulțumesc ție. Ai spus: „Dragă Sfinte Părinte”. Mulțumesc, dragă fiule! Limbile rele spun că „acum este la modă discernământul: acest papă a venit aici cu această istorie… Ce legătură are?”. Însă discernământul este în Evanghelie! Chiar în Evanghelie și în toată istoria Bisericii: este o istorie de discernământ; și istoria sufletelor este o istorie de discernământ. A discerne, cum insistă mult Ratio fundamentalis. A ști să înțelegem, în viață: asta merge, asta nu merge; asta vine de la Dumnezeu, asta vine de la mine, asta vine de la diavol. Acest lucru este elementar, este elementar: este un limbaj fundamental pentru viața oricărui creștin, cu atât mai mult a unui preot. A discerne. Dar există două condiții pentru ca discernământul să fie corect și adevărat. Prima, să se facă în rugăciune, adică în fața lui Dumnezeu, în prezența Domnului. A ști să înțeleg bine ceea ce se întâmplă în inima mea, în sufletul meu. „Trebuie să fac asta… dar asta nu mă lasă liniștit…; bine… de ce?” – în rugăciune. Și cealaltă este a confrunta, a avea un altul cu care să confrunt ceea ce eu duc înainte; un martor: un martor apropiat, care nu vorbește ci ascultă și apoi dă orientările. Nu-ți rezolvă [problema] ci îți spune: uite asta, uite asta, uite asta…, asta nu pare o inspirație bună pentru acest motiv, asta da… Dar tu mergi înainte și decide tu! Însă te ajută, și acest lucru este important de a avea asta de la început. Aceasta este experiența pe care eu am avut-o. Am descoperit dorința discernământului când studiam filozofia. Făcusem doi ani de noviciat – fără discernământ [râd, râde] – da, bine, ne rugam, eu mergeam la părintele spiritual, la părintele maestru și spuneam: „Am simțit asta…”. Și el îmi clarifica situațiile, să spunem așa, în maniera din acel timp… Vorbesc despre anul ’58, alaltăieri am împlinit 60 de ani de noviciat. Dar când am ajuns la filozofie, după anul de umanism, era acolo profesorul de metafizică, un iezuit foarte bun, părintele Fiorito, care era și decanul de filozofie. Era un „suporter” al spiritualității ignațiene și un specialist, dar un specialist nu numai teoretic, ci practic, în discernământ. Și acolo ne-a învățat mult. Și eu am făcut cu el în teologie luna de Exerciții Spirituale și m-a ajutat mult în a discerne, omul acela. Și după aceea, când urma să termin funcția de provincial, am repetat Luna pentru a mă pregăti să merg la o altă funcție; și acolo am învățat discernământul. În filozofie am început, pentru că am găsit acel om care avea această carismă. Era un filozof, care își luase doctoratul, teza de doctorat despre dorința de Dumnezeu în sfântul Toma și după aceea preda metafizică, și după aceea era decanul. Era un părinte spiritual; a fost părintele meu spiritual până la sfârșit, când a murit. Aceasta este experiența mea: m-a ajutat mereu. Dar nu întotdeauna scriam lucrurile. Cu timpul, când tu faci discernământul, îți vine în mod natural să faci asta: „Asta este urât, este urât dar îmi place”, și merg înainte. Dar tu știi că mergi înainte într-un lucru urât. Asta mi s-a întâmplat mie. Dar spune adevărul în fața lui Dumnezeu. Trebuie știut cum sunt lucrurile: „Aceasta este o poartă deschisă, cred că trebuie să merg înainte să văd ce-mi spune Domnul…”. Și încep să merg pe cărarea aceea. Și discernământul este cam așa, aduce cu sine viața. Dar mereu este bine de a avea un martor, pe cineva cu care să confrunt rezultatul meu, un lucru și celălalt și celălalt… Discernământul este important. Când nu este discernământ – fiți atenți la asta!, – când în viața sacerdotală nu este discernământ – pentru că idealul, când unul este un preot matur, este discernământul făcut aproape cu naturalețe, care îți vine, din multele lucruri de făcut, îți vine de la sine, apoi confrunți asta dar mergi, mergi, mergi înainte – dar când nu este discernământ, este rigiditate și cazuistică. Atunci când în viață nu ești capabil să mergi înainte cu lucrurile care ți se întâmplă sau care se întâmplă în afară și să le evaluezi, tu vei deveni rigid sau vei cădea în cazuistică, în logica acelui „asta se poate, asta nu se poate”. Și totul s-a închis. Duhul Sfânt nu lucrează. Deoarece Acela care te ajută în discernământ este Duhul Sfânt și nouă ne este frică de Duhul Sfânt… Sau de atâtea ori nu-l punem în viața noastră ca însoțitor de drum. Tocmai El este cel care realizează sfințenia noastră; tocmai El este cel care ne stimulează la misionaritate; tocmai El este cel care pregătește sufletul nostru la ascultare. Și tocmai El este cel care creează în noi emoția spirituală pe care noi înșine trebuie s-o discernem. Duhul Sfânt… Să nu ne frică de Duhul Sfânt; mereu avem ispita de a-l închide fie în gesturi, fie în doctrine, dar să nu se miște prea mult. Și El este cel care se mișcă, în Biserică. A discerne Duhul: unde este Duhul… Ce a făcut Petru când a mers la Corneliu, de exemplu (cf. Fap 10)? A văzut că acolo Duhul acționa și a înțeles, a făcut discernământ spontan: „Acesta este Duhul lui Dumnezeu, și dacă Duhul a venit, eu botez”. Gata. Ia decizia într-un climat de discernământ. Ce a făcut Filip, când Duhul îl trimite la acea intersecție de străzi unde venea ministrul economiei reginei (cf. Fap 8,26-40)? Merge, ascultă, aude că citește Isaia și începe conversația, iar celălalt îi spune că nu înțelege nimic din astea; îi explică, dar simte că Duhul este cel care-l duce și la urmă Duhul acționează în inima ministrului economiei: vede apa și cere botezul… Nu este ușor de convertit un ministru al economiei! [râd] Dar Duhul Sfânt este capabil să facă asta. Și ce a făcut Filip? N-a spus: „Dar… n-am adus ritualul Botezului…, n-am adus untdelemnul pentru a te boteza…”. Nu. Îl ascultă pe Duhul Sfânt, merge, îl botează și Duhul îl ia de păr și îl duce în altă parte. [râd] De ce spun asta? Pentru că atunci când tu trăiești în Duh, ieși, te eliberezi de acel „se poate, nu se poate”. Asta nu înseamnă că poți să faci orice lucru, nu. Dar ieși din închisoarea cazuisticii, ieși din închisoarea rigidității. Este un alt limbaj, dar este un limbaj mai dificil: este un mod mai dificil de a acționa. Pentru că tu te implici, acolo, într-o manieră diferită. Nu lași să spună cărțile un lucru sau altul. Însă pentru asta este nevoie de familiaritate cu Duhul Sfânt. Când apostolii, în primul Conciliu din Ierusalim, trebuie să decidă cum să acționeze cu aceia care vin din păgânism, cum încep ei scrisoarea pe care o scriu? „Ni s-a părut, Duhului Sfânt și nouă…”. Au făcut Conciliul și în Duhul au dat răspunsul. Dar voi, în viață, va trebui să mergeți mereu în Duhul Sfânt: în Duhul Sfânt și în adevăr. Cu Duhul Sfânt care, cum ne spune Paul despre momentul în care a mers în acel oraș [Efes] – nu-mi amintesc când – că „nici măcar nu știau că există un Duh Sfânt” (cf. Fap 19,1-7). Și atâția, atâția preoți, atâția preoți – spun asta cu spirit bun, cu duioșie și cu iubire – atâția preoți trăiesc bine, în harul lui Dumnezeu, dar ca și cum Duhul n-ar exista. Da, știu că există un Duh Sfânt, dar în viață nu intră. Și aceasta este importanța discernerii: a înțelege ce anume face Duhul în mine, precum și ce anume face duhul dușmane, și ce anume face ispititorul meu, acela care aduce ispita, și interesează temperamentul meu, obiceiurile mele, pentru că omul nu este trup și suflet: este trup, suflet și spirit. Interesează totul, acolo.

Nu știu dacă aici am scris ceva despre discernământ… [analizează notițele sale]. Da, discernământul, cel care-ți dă un stil spiritual… „Dar ce bun e preotul acela, este atât de spiritual!” – „De ce spui asta?” – „Eh, așa este mereu…”. Nu, bunătatea se află mereu în bunătatea interioară unită cu dialogul cu Duhul. Cu Duhul. Este bun preotul acela: da, este bun pentru că îi ascultă pe toți, îl ascultă pe Dumnezeu, mereu merge, mereu are inima deschisă, iubește, se roagă… acela este un preot bun! Și este fericit. Este un prieten al Duhului Sfânt – aceasta pare o înjurătură, dar nu este o înjurătură, nu este o reflecție pe care o fac – când este Duhul Sfânt, seamănă mereu bucuria și chiar simțul umorismului. Și pentru a înțelege dacă o persoană a ajuns la o mare maturitate spirituală, să ne întrebăm: „Acesta are simțul umorismului?”. Despre un preot care locuia aici la Roma, după aceea s-a întors în Liban și a murit acolo – un om cu faimă de sfințenie, a murit bătrân – se spunea despre acest om: „râde despre tot: râde despre alții, râde despre el însuși, chiar și despre propria umbră”. Simț al umorismului. Și pentru mine simțul umorismului este atitudinea umană – este umană! – cea mai apropiată de har. Este acel „relativism” bun, relativismul bucuriei, relativismul spiritualității, acel relativism care se naște din Duhul Sfânt.

Tinerii – voi toți sunteți tineri -, tinerii narcisiști se privesc în oglindă, se piaptănă… Uneori – vă sfătuiesc – priviți în oglindă și râdeți de voi înșivă. Râdeți de voi înșivă. Vă va face bine. [râd, aplauze].

[Jorge Moreno] Bună ziua, Sfinte Părinte. Sunt Jorge Moreno, preot mexican, și cu mare onoare îi reprezint pe frații mei preoți și seminariști din America Latină. Așadar pun întrebarea: Domnul Isus ne-a chemat cu tot ceea ce suntem, pentru o formare integrală, adică umană, spirituală, intelectuală și pastorală. Care considerați că sunt mijloacele fundamentale pentru a salvgarda echilibrul integral de-a lungul parcursului slujirii prezbiterale? Mulțumesc.

Mulțumesc. Cred că la această întrebare am răspuns deja când am vorbit despre ascultare, despre a fi pe drum, despre a fi în comunitate, despre a avea o călăuză spirituală, despre rugăciune… Un subiect integral. Aici aș sublinia numai formarea umană ca parte integrantă a totalității. Există preoți buni, care-l iubesc pe Isus Cristos, dar au o lipsă de dezvoltare a personalității, o lipsă de educație. Tu găsești un astfel de preot, de exemplu un preot trist dar care omenește este incapabil să plângă; sau care este incapabil – acest criteriu mi l-a dat odată un preot, când eram student – care este incapabil să se joace cu copiii. El mi-a spus să iau în considerare acest lucru: „Vă jucați cu nepoții dumneavoastră?” – „Da!” – „Bine”. Acesta este un criteriu de maturitate, de integritate. Când găsești unul incapabil de asta, care este incapabil să se bucure, precum și de a pierde timp cu alți preoți prieteni, acolo lipsește ceva: lipsește formarea umană, despre care n-am vorbit. Tot ceea ce am spus despre partea spirituală vine bine și aici: dar și partea umană, umanitatea preotului, umanismul sacerdotal. Atâția preoți suferă pentru că nu sunt capabili să exprime ceea ce poartă înlăuntrul lor: au fost blocați, au tăiat din personalitatea lor lucruri foarte bune, capacități mari și n-au crescut în asta.

Formarea umană: aici intră capacitatea socială, de socialitate, capacitatea de a-i respecta pe alții, și pe cei care gândesc altfel, capacitatea de a se bucura cu prietenii, de a juca un bun meci de fotbal…, de aceste lucruri despre care [unii cred] „nu, dar un preot nu poate…”. Atâtea capacități umane care nu se dezvoltă… Mai ales capacitatea umană de a se insera educativ și armonios în contextul social. Pentru aceasta am spus că unii sunt „educați rău”, în acest sens. Care nu știu să se insereze. Și capacitatea umană de a se bucura: pentru mine este atât de important, acest lucru. Am vorbit despre asta înainte, dar reiau acum. Capacitatea de a te bucura, de a te bucura că ești preot, de a te bucura cu prietenii preoți, cu credincioșii, dar a te bucura sănătos, a face vreo glumă, lucruri frumoase… Este adevărat că în unele locuri, în unele timpuri, să spunem asta, capacitatea umană de a se insera social n-a fost ajutată în formare. Când îți spun că tu trebuie să te comporți așa, rigid, asta face rău capacității umane a spontaneității. Este adevărat că spontaneitatea te poate duce la ceva urât, dar acesta este un pericol pe care tu trebuie să-l discerni și să te aperi de asta. Dar o persoană normală – spună normală, umană – care merge să viziteze un bolnav și îl ascultă și îl ia de mână, în tăcere: acest lucru este uman. Însă cel care nu înțelege nimic din uman merge la bolnav și [spune]: „aceste suferințe sunt suferințele lui Cristos și dumneavoastră cu acestea răscumpărați lumea cu Cristos, mergeți înainte…”, iar sărmanul bolnav nu înțelege nimic, rămâne mai singur decât înainte, pentru că măcar gândea: „Când va veni preotul măcar îmi va da o mângâiere”. Capacitatea umană de a pierde timp cu bolnavii, ascultând. Capacitatea umană de a mângâia bine… Auziți bine asta: dacă voi nu știți să mângâiați ca părinți și ca frați, este posibil ca diavolul să vă facă să plătiți pentru a mângâia. Fiți atenți. Capacitatea umană de a fi părinți. Cu asta nu se glumește: ori ești tată, ori ești tată vitreg. Capacitatea de a fi tată este capacitate de rodnicie, este capacitate de a da viață altora. Formarea integrală trebuie să se gândească să formeze pentru rodnicie. Eu nu vă spun un lucru nou, dar voi cunoașteți atâția, atâția preoți care nu sunt părinți, sunt „funcționari ai sacrului”, așa cum a spus cardinalul, sunt angajați ai lui Dumnezeu – buni, își fac meseria – dar nu părinți, nu știu să dea viață, dimpotrivă, cei dintre noi care sunt holtei!, pe care tu când îi auzi predicând sau îi auzi vorbind vrei să întrebi: „Dar spune-mi, ce ai mâncat azi la micul dejun? Cafea cu lapte sau oțet?”. [râd] Sunt incapabili să genereze viața în alții, nu sunt rodnici.

Asta pentru a răspunde la aspectul integralității. Despre partea spirituală vorbisem mai înainte, dar partea umană… Să ne întrebăm cu privire la rodnicie: „acesta este un preot rodnic?”. Și există atâția preoți rodnici ascunși. Unii, Domnul vrea ca rodnicia lor să iasă în evidență. În Italia sunt mulți, parohi foarte buni: sunt părinți dintr-un sat, cunosc viața tuturor și o fac să crească. În schimb uneori nu se știe, ci se vede în inimă, din toate zilele: câți părinți sunt în confesionale, precum și câți holtei care înspăimântă oamenii, ambele. Este o rodnicie, o paternitate spirituală. Dacă vreunul dintre noi nu simte că poate deveni părinte, îl rog să plece, este mai bine. Pentru că a fi holtei face rău Bisericii. Ați înțeles? Bine. [aplauze]

[Luigi] Sfinte Părinte, bună ziua. Mă numesc Luigi, vin din Statele Unite și sunt diacon: dacă vrea Dumnezeu, voi fi hirotonit preot în sărbătoarea sfântului Filip Neri, un preot plin de bucurie. „Ratio fundamentalis” reevaluează spiritualitatea preotului diecezan ca o cale mistică de identificare cu Cristos și de slujire umilă adusă poporului lui Dumnezeu. Ne-ar plăcea, Sanctitate, să știm care sunt trăsăturile fundamentale ale spiritualității preotului diecezan și cum să le punem în practică în mijlocul muncii pastorale zilnice.

Mulțumesc. Voi spune asta: este mai ușor pentru un călugăr să cunoască propria spiritualitate, pentru că are fondatorul și cunoaște foarte bine spiritualitate sa; însă pentru preotul diecezan nu este atât de ușor s-o descopere, și am auzit pe cineva care spunea: „Nu, eu sunt din ordinul pe care l-a întemeiat sfântul Petru”, diecezan, nu-i așa? [râd] Dar există o spiritualitate. Eu aș spune-o într-un cuvânt: spiritualitatea diecezanului este diecezanitatea. Cu tot ceea ce înseamnă acest cuvânt: că nu ești singur, că ești într-un trup care este dieceza, că ai un părinte care este episcopul și că ești părinte al atâtor credincioși. Diecezanitatea. Și mergând pe drumul diecezanității, încep să mă întreb cu privire la raporturile diecezanității. Spiritualitatea preotului diecezan recunoaște un părinte: pe episcop. „Dar… este mai bine să nu vorbesc despre al meu!”. De câte ori există distanțe între preotul diecezan și episcop. Unele distanțe se înțeleg, datorită, probabil, temperamentului episcopului care nu-i bun, dar chiar dacă episcopul nu-i bun, distanțele nu sunt justificate. Tu poți să te apropii de părintele tău nu pentru a face o discuție, ci numai pentru a-l face să simtă că este părintele tău, numai pentru asta. Și inima ta va rămâne în pace. Dar dacă inima ta nu este în pace în raportul tău cu episcopul, ceva nu merge în tine. Să lăsăm deoparte ce nu merge în episcop: dar este în tine, pentru că tu ești diecezan și lipsește diecezanității tale raportul cu părintele. Fiecare dintre voi trebuie să se întrebe: cum este raportul meu cu episcopul? „Dar acesta este rău, este nevrotic…”. Cum este raportul meu cu tatăl meu, care este rău și nevrotic? Ce ați sfătui voi unui tânăr care vine și îți spune că tatăl este în pușcărie? De exemplu. Sau că tatăl o bate pe mama – episcopul bate Biserica. Voi ați da un sfat: „Roagă-te pentru tatăl tău, apropie-te de tatăl tău”, dar niciodată nu veți spune: „Șterge-l pe tatăl tău din viața ta”. Carisma preotului diecezan este diecezanitatea și diecezanitatea înseamnă a avea un părinte.

Apoi, înseamnă a avea frați, a fi inserat într-un trup prezbiteral. Și cum te miști tu, cu preoțimea? Știi să te miști bine, apartenența ta la preoțime este leală, deschisă, francă? Tu îți permiți să spui tot ceea ce îți vine în minte? Sau ai învățat să ai cenzuri pentru a nu face figură urâtă? O astfel de fraternitate nu merge! Ești fratele fraților tăi preoți și asta trebuie să crească mereu. Nu spun prieten intim, nu, nu se poate, acest lucru nu este real. Frate. „Da, eu merg la reuniuni”. Și când vorbește unul care nu-ți convine, tu îl judeci imediat sau încerci să-l asculți bine și să înțelegi ceea ce a spus? Raporturile în preoțime: la acesta țin, pe acest mai bine să nu-l văd… Examinați-vă despre asta. Este carisma voastră! Este o preoțime. Și când se termină reuniunea unei preoțimi, de exemplu, și eu plec cu doi sau trei prieteni și încep să bârfesc împotriva acestui lucru, împotriva acelui lucru… „Dar uite ce a spus ignorantul acela, ce a spus acela și acela…”. Bârfa este lepra! Este lepra unei preoțimi! Este lepra, bârfa. Este un mod de a spune „îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca acela, acela, acela”, și te distanțezi de ei.

Raportul cu părintele, raportul cu frații. Și apoi, preotul diecezan are copii: raportul cu credincioșii tăi, cu cei din parohia în care tu lucrezi. Cum este raportul tău? Acela de a privi ceasul pentru a pleca repede? Acel de a nu-i lăsa pe oameni să vorbească? Aceea a distanței de oameni? – distanța urâtă, nu distanța bună. Pentru că secretul bunului părinte spiritual, al bunului preot este să se apropie bine și să se îndepărteze bine. Voi știți că există unii care se apropie rău sau se îndepărtează rău. Nu, nu merge. Carisma este diecezanitatea și voi trebuie să rămâneți asupra raporturilor care sunt în diecezanitate: raporturile cu părintele, raporturile cu frații și raportul cu credincioșii. Cu aceste trei căi, dacă voi lucrați, veți deveni sfinți. Pentru că nu este ușor a avea un bun raport cu episcopul toată viața, nu este ușor a avea un raport frumos de fraternitate, de sfințenie cu frații preoți și nu este ușor a avea un raport frumos cu fiii în parohie. Nu știu dacă am răspuns. Diecezanitate: aceasta este carisma congregației călugărești pe care a întemeiat-o sfântul Petru! De acord? [râd, aplauze].

[Michael Aguilar] Bună ziua, Sfinte Părinte. Mă numesc preot Michael Aguilar, preot din Filipine: eu vin din continentul Asia, unde s-a născut Isus, unde s-a născut Biserica. [râd] Aș vrea să vă pun această întrebare: noi preoții prezenți la Roma găsim o oportunitate pentru formarea permanentă. Cum să ne îngrijim de propria formare în timpul acestei perioade extraordinare, precum și în fața viitorului? Mulțumesc.

Îți mulțumesc. N-am înțeles bine: Isus s-a născut la Manila? [râd, aplauze]

Formarea permanentă este foarte importantă pentru că este însoțirea vieții. Să vedem mai întâi cei patru pilaștri ai formării: formarea spirituală, formarea intelectuală, formarea apostolică și formarea comunitară în preoțime: patru. În viață, aceste raporturi trebuie să se maturizeze mereu și să fie formate tot mai mult. De exemplu, în partea pastorală vor fi mereu noutăți pastorale, noi abordări pastorale, să fim un pic la zi cu asta; partea intelectuală, același lucru; partea spirituală: exercițiile spirituale, întâlnirile dintre voi și toate aceste lucruri. Și partea comunitară, un pic am vorbit despre asta cu privire la preoțime.

Dar acum, răspunzând la întrebarea ta eu voi spune ceva ce trebuie să înțelegem bine. Înainte de toate, formarea permanentă se naște un pic din experiența propriei slăbiciuni; nu-ți dau un certificat de sănătate perpetuă când te hirotonesc: te trimit acolo, să lucrezi, și ca Dumnezeu să te ajute și să nu te mănânce corbii. Un punct clar: ești conștient de slăbiciunea ta? Această întrebare puneți-v-o în fiecare zi. „Sunt conștient de slăbiciunea mea? Și care sunt punctele în care sunt mai slab?”. Nu este un lucru întunecat, ci este adevărul: suntem slabi. Tu ești conștient de punctul tău slab? Este prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți mereu și dacă tu nu-l găsești astăzi [punctul tău slab], va fi mâine și dacă nu-l găsești mâine, va fi poimâine. Și dacă nu-l găsești, punctul tău slab, dacă tu nu-ți dai seama de asta, mergi la cineva care să te ajute să-l găsești, în dialogul spiritual.

Și după aceea există un alt risc: riscul de [a crede] „Da, eu fac Liturghia, fac asta, este o parohie…” – „Și cum merge parohia?” – „Ah, merge foarte bine: fac asta, asta, asta…”. Riscul de a deveni funcționar al sacrului. Nu, tu ești preot. Tu nu ești funcționar al sacrului. Mie mi s-a întâmplat odată că a venit un avocat – tânăr, 26 de ani, mai mult sau mai puțin – și a spus: „Părinte, eu mă căsătoresc peste 15 zile – era curând – și am mers să caut certificate, toate, în parohia aceea unde am fost botezat; mi-au făcut imediat certificatul de botez și mi-au adresat urări și eu am întrebat: trebuie să plătesc ceva? Nu, nu, dar dacă vrei să lași o ofertă, las-o acolo, dar nu trebuie să se plătească nimic. Însă ieri am mers la parohia unde trebuie să fac permisiunea pentru a mă căsători, o altă parohie, și mi-au spus: Da, da, mâine facem asta, dar să veniți cu atât, trebuie să plătiți asta, o sumă frumoasă”. Ar fi cel puțin echivalentul a 70 de dolari. Și el a avut curajul, de vreme ce lucra în centrul orașului, să intre în episcopie și să întrebe dacă episcopul era acolo, și el l-a primit; și el era îndurerat și spune: „Părinte, eu vreau să fac lucrurile în ordine: nu am voit să merg să conviețuiesc, ne-am pregătit bine pentru căsătorie și toate acestea… dar merg la biserică și îmi fac asta…” – „Stai liniștit, mergi mâine și când îți spun să plătește, spune-le că ai trecut pe la mine și eu ți-am spus că voi plăti eu”. Acel paroh era un funcționar al sacrului. Este un exemplu urât, dar se întâmplă, asta, se întâmplă! Cu banii precum și cu atitudinile. Vă rog, fiți atenți să nu deveniți funcționari ai sacrului.

Și apoi, este cultura contemporană. Cum intru, eu, în telefonul meu, în comunicațiile virtuale? Voi știți bine despre ce vorbesc: ce caut să privesc, din curiozitate? Și voi știți asta. Există cultura contemporană care intră în sufletul meu și îl murdărește. După aceea, există atracția puterii și a bogățiilor: așa este mereu. Sfântul Ignațiu învață, în Exerciții, că există trei scări. Prima este bogăția, a doua este vanitatea și a treia este mândria, adică puterea. Diavolul intră prin buzunare, nu-i așa? Și îmi plac banii? Îmi place vanitatea? Aceasta este una dintre dificultăți. Eu prezint câteva dintre dificultățile vieții sacerdotale, după aceea îți voi spune un pic despre formarea permanentă.

Provocarea celibatului. Despre asta, fiți pregătiți pentru că: „Dacă eu aș fi cunoscut-o pe femeia asta înainte de a mă hirotoni!”. În spaniolă se spune: „tarde piaste”, adică „ți-ai dat seama târziu”. Dar voi sunteți oameni normali, voi aveți dorința de a avea o femeie, pentru a iubi. Și când ar veni această posibilitate, cum ați reacționa? Voi aveți dorința de a da naștere la copii? Nu numai spirituali, ci și alții? Acesta este un lucru pe care-l avem în natura noastră dată de Dumnezeu. Și după aceea, comoditatea în propria slujire: „dar, dacă este un pic mai comod, n-o fă cu atâta efort…”. Aceste lucruri pe care le-am prezentat, acum când voi sunteți la studii, sunt ușor de rezolvat; dar după aceea, în viață, veți fi mai singuri și aceste lucruri vor exista. Unele sunt rele, altele bune; dar vor exista. Și pentru aceasta formarea permanentă trebuie să fie așa, mereu importantă. Nu numai pentru a rezolva ispitele, ci și pentru a fi un pic în actualitate, în dezvoltarea pastorației, a teologiei, a vieții Bisericii. Dar vă rog mergeți mereu la cursurile spirituale din dieceză, la cursurile de actualizare și după aceea, dacă voi credeți că este necesar, după câțiva ani și mai mulți, cereți episcopului să faceți o lună sau două luni de formare; dar întotdeauna, pentru toate aceste lucruri care se întâmplă.

Aproape că suntem gata. Trebuie să terminăm. Înainte de a termina, voi face un pic de publicitate. [râd] Sunt două cărți care vă vor ajuta. Prima este o Scrisoare pastorală pe care a scris-o recent episcopul de Albano: „Să păstrăm dorința noastră”, vorbește despre dorința sacerdotală, despre cum să păstrăm dorința. Este o bijuterie, o recomand, este bună. Încercați, asta trebuie s-o citiți. Probabil se găsește pe internet, dar citiți-o, pentru că va ajuta să păstrați dorința interioară, dorința de Dumnezeu, dorința de apostolat, dorința bună care ne-o dă. Așadar, asta vă recomand: e foarte bună.

Și după aceea, alta, care abia a apărut, de două săptămâni: „10 lucruri pe care papa Francisc le propune preoților”. [râd, râde]. Sunt simple. Și acesta poate să fie un vademecum: este micuț, se citește bine dar trebuie recitit pentru a nu-l uita.

Vă mulțumesc pentru această reuniune: îmi place mult să vă întâlnesc; este unul dintre lucrurile care ne fac bine mereu, să ne întâlnim pentru a ne ajuta să mergem înainte în comunicarea credinței comune. Paul așa justifică Scrisoarea către Romani, cap. 1, versetul 12: a comunica propria credință pentru a merge înainte.

Vă invit să ne rugăm AngelusAngelus Domini…

[Binecuvântare]

Poftă bună!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.03.2018
Publicarea pe acest sit: 06.06.2018
Etichete:

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.