Dialogul Papei cu tinerii italieni

Dialogul Sfântului Părinte Papa Francisc
cu tinerii italieni
sâmbătă, 11 august 2018

Prima întrebare

Va fi adresată de doi tineri: Letizia, 23 de ani, și Lucamatteo, 21. Ei exprimă două aspecte ale aceleiași căutări: aceea care se referă la construirea propriei identități personale și a propriile vise.

LETIZIA

Dragă papa Francisc, sunt Letizia, am 23 de ani și studiez la universitate. Aș vrea să vă spun un cuvânt cu privire la visele noastre și la modul cum vedem viitorul. Când a trebuit să fac alegerea importantă despre ce să fac la sfârșitul anului V, mi-a fost frică să destăinui ceea ce realmente visam că voiam să devin, pentru că ar fi însemnat să mă descopăr complet în fața ochilor celorlalți și a mea însămi.

Am decis să mă încred în părerea câtorva adulți a căror profesie și alegeri le admiram. M-am adresat profesorului pe care-l stimam mai mult, profesorul de arte, cel care predă lucrurile pentru mine mai pasionante. I-am spus că voiam să urmez drumul său, să devin ca el. Și am auzit răspunzându-mi-se că de acum nu mai era ca odinioară, că timpurile s-au schimbat, că exista criza, că nu voi găsi loc de muncă și că mai degrabă ar trebui să aleg un domeniu de studii care să răspundă mai bine la exigențele pieții. „Alege economia”, mi-a spus. Am simțit o mare dezamăgire; m-am simțit trădată în visul pe care i-l destăinuisem, când eu căutam în schimb o încurajare chiar de la acea figură pe care aș fi voit s-o imit. La sfârșit, am ales drumul meu, am ales să urmez pasiunea mea și studiez arte.

În schimb, într-o zi, în oratoriu unde sunt educatoare, una dintre fetele mele mi-a spus că are încredere în mine, că stimează alegerile mele. Mi-a spus că reprezint aproape un model pentru ea și că ar fi voit să facă ceea ce făceam eu.

Acolo, în acel moment am decis în mod conștient că voi lua tot angajamentul de a fi educatoare: nu voi fi acel adult trădător și dezamăgitor, ci voi da timp și energii, cu toate poverile pe care le va putea comporta, pentru că o persoană s-a încrezut în mine.

LUCAMATTEO

Sfinte Părinte, când privim la viitorul nostru suntem obișnuiți să-l imaginăm pictat în culori cenușii, întunecate, amenințătoare. Ca să vă spun adevărul mie mi se parte că văd un diapozitiv alb, unde nu este nimic…

Uneori am încercat să-l desenez, viitorul meu. Dar la sfârșit văd ceva care nu mă satisface. Încerc să explic: eu cred că noi suntem cei care îl desenăm, dar adesea ni se întâmplă să pornim de la un mare proiect, un soi de mare frescă de la care apoi, împotriva voinței noastre, eliminăm treptat unele detalii, eliminăm bucăți. Rezultatul este că proiectele și visele, de frică față de alții și de evaluarea lor, ajung să fie mai mici decât ceea ce erau la pornire.

Și mai ales ajung să creeze ceva ce nu întotdeauna îmi place…

Răspunsul Sfântului Părinte

Bună seara. Vă spun adevărul: eu cunoșteam întrebările și am făcut o schiță de răspuns, dar – auzindu-i pe ei – aș adăuga, spontan, și câteva lucruri. Pentru că modul în care ei au adresat întrebările merge mult dincolo de ceea ce este scris.

Tu, Letizia, ai spus un cuvânt foarte important, care este „visul”. Și amândoi ați spus un alt cuvânt foarte important: „frică”. Aceste două cuvinte ne vor lumina un pic.

Visele sunt importante. Țin privirea noastră largă, ne ajută să cuprindem orizontul, să cultivăm speranța în fiecare acțiune zilnică. Și visele tinerilor sunt cele mai importante decât toate. Un tânăr care nu știe să viseze este un tânăr anesteziat; nu va putea înțelege viața, forța vieții. Visele te trezesc, te duc încolo, sunt stelele mai luminoase, cele care indică drumul diferit pentru umanitate. Iată, voi aveți în inimă aceste stele strălucitoare care sunt visele voastre: sunt responsabilitatea voastră și comoara voastră. Faceți ca să fie și viitorul vostru! Și aceasta este lucrarea pe care voi trebuie s-o faceți: să transformați visele de astăzi în realitatea viitorului, și pentru aceasta este nevoie de curaj, așa cum am auzit de la amândoi. Tinerei îi spuneau: „Nu, nu: studiază economie pentru că vei muri de foame cu arta”, iar tânărului: „da, proiectul este bun dar să eliminăm bucata asta și asta și asta…”, și la sfârșit n-a rămas nimic. Nu! A duce înainte cu curaj, curajul în fața rezistențelor, a dificultăților, a tot ceea ce face ca visele noastre să fie stinse.

Desigur, visele trebuie crescute, trebuie purificate, puse la încercare și trebuie și împărtășite. Dar v-ați întrebat vreodată de unde vin visele voastre? Visele mele, de unde vin? S-au născut privind la televizor? Ascultând un prieten? Visând cu ochii deschiși? Sunt vise mari sau vise mici, slabe, care se mulțumesc cu cât mai puțin posibil? Visele comodității, visele bunăstării numai: „Nu, nu, eu mă simt bine așa, nu merg mai înainte”. Dar aceste vise te vor omorî, în viață! Vor face ca viața ta să nu fie un lucru mare! Visele liniștii, visele care-i adorm pe tineri și care fac dintr-un tânăr curajos un tânăr de canapea. Este trist a-i vedea pe tineri pe canapea, privind cum trece viața prin fața lor. Tinerii – am spus-o alte dăți – fără vise, care ies la pensie la 20, 22 de ani: dar ce lucru urât, un tânăr la pensie! În schimb, tânărul care visează lucruri mare merge înainte, nu iese la pensie repede. Ați înțeles? Așa, tinerii.

Și Biblia ne spune că visele mari sunt cele capabile să fie rodnice: visele mari sunt cele care dau rodnicie, sunt capabile să semene pace, să semene fraternitate, să semene bucurie, ca astăzi; iată, acestea sunt vise mari pentru că se gândesc la toți cu NOI. Odată, un preot mi-a pus o întrebare: „Spuneți-mi, care este contrariul lui «eu»?”. Și eu, naiv, am alunecat în capcană și am spus: „Contrariul lui eu este «tu»” – „Nu, părinte: aceasta este sămânța războiului. Contrariul lui «eu» este «noi»”. Dacă eu spun: contrariul ești tu, fac război; dacă eu spun: contrariul egoismului este «noi», fac pacea, fac comunitatea, duc înainte visele prieteniei, ale păcii. Gândiți-vă: adevăratele vise sunt visele lui «noi». Marile vise includ, implică, sunt extrovertite, împărtășesc, generează viață nouă. Și visele mari, pentru a rămâne așa, au nevoie de un izvor inepuizabil de speranță, de un Infinit care suflă înăuntru și le dilată. Visele mari au nevoie de Dumnezeu pentru a nu deveni miraje sau delir de atotputernicie. Tu poți visa lucruri mari, dar singur este periculos, pentru că vei putea cădea în delirul atotputerniciei. Însă cu Dumnezeu să nu-ți fie frică: mergi înainte. Visează lucruri mari.

Și apoi, cuvântul pe care voi doi l-ați folosit: „frică”. Știți? Visele tinerilor provoacă un pic de frică adulților. Provoacă frică, pentru că atunci când un tânăr visează merge departe. Probabil pentru că au încetat să viseze și să riște. De atâtea ori viața face ca adulții să înceteze să viseze, înceteze să riște; probabil pentru că visele voastre pun în criză alegerile lor de viață, vise care vă duc să faceți critica, să-i criticați. Dar voi nu lăsați să vi se fure visele. Există un tânăr, aici în Italia, în vârstă de 20 de ani, de 22 de ani, care a început să viseze și să viseze lucruri mari. Și tatăl său, un mare om de afaceri, a încercat să-l convingă și el: „Nu, eu vreau să visez. Visez asta ce simt înăuntru”. Și la sfârșit, a plecat, pentru a visa. Și tatăl l-a urmat. Și acel tânăr s-a refugiat în episcopie, s-a despuiat de haine și i le-a dat tatălui: „Lasă-mă să merg pe drumul meu”. Acest tânăr, un italian din secolul al XIII-lea, se numea Francisc și a schimbat istoria Italiei. Francisc a riscat să viseze lucruri mari; nu cunoștea granițele și visând și-a sfârșit viața. Să ne gândim: era un tânăr ca voi. Dar cum visa! Spuneau că era nebun pentru că visa așa. Și a făcut așa de mult bine și continuă să facă. Tinerii provoacă un pic de frică adulților pentru că adulții au încetat să viseze, au încetat să riște, s-au aranjat bine. Dar, așa cum v-am spus, voi nu lăsați să vi se fure visele voastre. „Și cum să fac, părinte, pentru a nu mi se fura visele?”. Căutați învățători bunicapabili să vă ajute ca să le înțelegeți și să le faceți concrete în gradualitate și în seninătate. Fiți la rândul vostru învățători buni, învățători de speranță și de încredere față de noile generații care vin după voi. „Dar cum, eu pot să devin învățător?”. Da, un tânăr care este capabil să viseze, devine învățător, cu mărturia. Pentru că este o mărturie care zdruncină, care mișcă inimile și arată idealuri pe care viața obișnuită le acoperă. Nu încetați să visați și fiți învățători în vis. Visul este de o mare forță. „Părinte, și unde pot cumpăra pastilele care mă vor face să visez?”. Nu, acelea nu! Acelea nu te fac să visezi: acelea își adorm inima! Acelea îți ard neuronii. Acelea îți ruinează viața. „Și unde pot cumpăra visele?”. Nu se cumpără, visele. Visele sunt un dar, un dar al lui Dumnezeu, un dar pe care Dumnezeu îl seamănă în inimile voastre. Visele ne sunt dat gratuit, dar pentru ca noi să le dăm gratuit și altora. Oferiți visele voastre: nimeni, luându-le, nu vă va sărăci. Oferiți-le altora gratuit.

Dragi tineri: „nu” fricii. Ceea ce ția spus acel profesor! Îi era frică? Eh da, probabil lui îi era frică; dar el avea aranjat totul, era liniștit. Dar pentru ce nu voia ca o tânără să meargă pe drumul lui? Te-a înfricoșat. Și ce ți-a spus? „Studiază economie: vei câștiga mai mult”. Aceasta este o capcană, capcana averii, a aranjării într-o bunăstare și a nu fi un pelerin pe drumul viselor noastre. Tineri și tinere, fiți voi pelerini pe drumul viselor voastre. Riscați pe acest drum: nu vă fie frică. Riscați pentru că voi veți realiza visele voastre, pentru că viața nu este o loterie: viața se realizează. Și noi toți avem capacitatea să facem asta.

Sfântul papă Ioan al XXIII-lea spunea: „N-am cunoscut niciodată un pesimist care să fi încheiat ceva bine” (interviu al lui Sergio Zavoli luat monseniorului Capovilla în Jesus, nr. 6, 2000). Trebuie să învățăm asta, pentru că ne va ajuta în viață. Pesimismul te aruncă jos, te face să nu faci nimic. Și frica te face pesimist. Fără pesimism. A risca, a vis și înainte.

A doua întrebare

Va fi adresată de Martina – 24 de ani: se referă la discernământul în viață și ideea de angajare și responsabilitate față de lume pe care tinerii și-o fac în acest timp.

Sfinte Părinte, sunt Martina, am 24 de ani. În urmă cu ceva timp, un profesor m-a făcut să reflectez asupra faptului că generația noastră nu este capabilă nici măcar să aleagă un program la televizor, darămite să se angajeze într-o relație pe viață…

De fapt, mie îmi este greu să spun că sunt logodită. Mai degrabă prefer să spun că „stau”: este mai simplu! Comportă mai puțină responsabilitate, cel puțin în ochii altora!

Însă, în adâncul meu simt puternic că vreau să mă angajez ca să proiectez și să construiesc încă de acum o viață împreună.

Așadar mă întreb: pentru ce dorința de a lega relații autentice, visul de a forma o familie, sunt considerate mai puțin importante decât altele și trebuie să fie subordonate de a urma o realizare profesională? Eu percep că adulții așteaptă asta de la mine: ca mai întâi să obțin o profesie, apoi să încep să fiu o „persoană”.

Avem nevoie de adulți care să ne amintească de cât de frumos este a visa în doi! Avem nevoie de adulți care să aibă răbdare în a fi aproape de noi și astfel să ne învețe răbdarea de a sta alături; care să ne asculte în profunzime și să ne învețe mai degrabă să ascultăm, decât a avea mereu dreptate!

Avem nevoie de puncte de referință, pasionate și solidare.

Nu credeți că la orizont sunt rare figurile de adulți cu adevărat stimulante? De ce adulții pierd simțul societății, al ajutorului reciproc, al angajării pentru lume și în relații? De ce acest lucru îi atinge uneori și pe preoți și pe educatori?

Eu cred că merită mereu a fi mame, tați, prieteni, frați… pe viață! Și nu vreau să încetez să cred asta!

Răspunsul Sfântului Părinte

E curajoasă Martina, eh? Zdruncină stabilitatea noastră și vorbește și cu înfocare! Eu aș vrea s-o întreb dacă este cumva nepoata sfântului Ioan Gură de Aur prin modul în care vorbește, așa de puternic, cu atâta forță! A alege, a putea decide despre sine pare să fie expresia cea mai înaltă de libertate. A alege și a putea decide despre sine. Și într-un anumit sens este așa. Însă ideea de alegerepe care o respirăm astăzi este o idee de libertate fără legături, fără angajamente și întotdeauna cu vreo cale de fugă: un „aleg, însă…”. Ea a pus degetul în rană: a alege aceea pentru toată viața, alegerea iubirii… Și aici putem spune: „Aleg, însă nu acum, ci când voi termina studiile”, de exemplu. „Aleg, însă”: acel „însă” ne oprește, nu ne lasă să mergem, nu ne lasă să visăm, ne ia libertatea. Există mereu un „însă”, care uneori devine mai mare decât alegerea și o sufocă. Așa se sfărâmă libertatea și nu mai menține promisiunile sale de viață și fericire. Și atunci concludem că și libertatea este o înșelăciune și că fericirea nu există.

Dragi tineri, libertatea fiecăruia este un dar mare, un dar care-ți este dat și pe care tu trebuie să-l păzești pentru a face să crească, a face să crească libertatea, a face să se dezvolte; libertatea nu admite jumătăți de măsuri. Și ea se referea la libertatea cea mai mare, care este libertatea iubirii: dar de ce eu trebuie să termin cariera universitară înainte de a mă gândi la iubire? Iubirea vie atunci când vrea – adevărata iubire. Este un pic periculos a vorbi tinerilor despre iubire? Nu, nu este periculos. Pentru că tinerii știu bine când este iubirea adevărată și când este simplul entuziasm machiat de iubire: voi distingeți bine asta, nu sunteți naivi, voi! Și pentru aceasta, avem curajul să vorbim despre iubire. Iubirea nu este o profesie: iubirea este viața și dacă iubirea vine astăzi, de ce trebuie să aștept trei, patru, cinci ani pentru a face să crească și pentru a o face stabilă? În asta eu le cer părinților să-i ajute pe tineri să se maturizeze când este iubirea, ca iubirea să se maturizeze, să nu fie mutată mai înainte și să spună: „Nu, pentru că dacă tu te căsătorești acum, apoi vor veni copiii și nu vei putea termina cariera, și atât efort pe care noi l-am făcut pentru tine”; această istorie o auzim toți… În schimb, în viață trebuie pus mereu pe primul loc iubirea, însă iubirea adevărată: și acolo trebuie să învățați să discerneți, când este iubirea adevărată și când este numai entuziasmul. „De ce mi-e greu – spunea ea – să spun că sunt logodită?”. Adică, să arăt acea carte de identitate nouă în viața mea? Pentru că este o întreagă lume de condiționări. Dar este un alt lucru care este foarte important: „Dar tu, vrei să te căsătorești?” – „Dar, să facem un lucru: tu mergi înainte așa, prefă-te că nu iubești, studiază și apoi începi să trăiește viața dublă”. Cel mai mare dușman al iubirii este viața dublă: ați înțeles? Sau trebuie să fiu mai clar? Dușmanul cel mai mare al iubirii nu este numai a n-o lăsa să crească acum, a aștepta să termini cariera, ci este a trăi viață dublă, pentru că dacă tu începi să iubești viața dublă, iubirea se pierde, iubirea pleacă. Pentru ce spun asta? Pentru că în iubirea adevărată, bărbatul are o îndatorire și femeia are o altă îndatorire. Voi știți care este cea mai mare îndatorire a bărbatului și a femeii în iubirea adevărată? Știți? Totalitatea: iubirea nu tolerează jumătăți de măsură: ori totul ori nimic. Și pentru a face să crească iubirea trebuie evitate scurtăturile. Iubirea trebuie să fie sinceră, deschisă, curajoasă. În iubire tu trebuie să pui toată carnea la foc: așa spunem noi în Argentina.

Există un lucru în Biblie care pe mine mă uimește mult: la sfârșitul creării lumii, spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa și spune: „I-a creat bărbat și femeie, pe amândoi după chipul și asemănarea sa”. Aceasta este iubirea. Când tu vezi o căsătorie, un cuplu dintr-un bărbat și o femeie care merg înainte în viața de iubire, acolo este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu spune că bărbatul este chip și asemănare a lui Dumnezeu, femeia este chip și asemănare a lui Dumnezeu. Nu: amândoi, împreună, sunt chip și asemănare a lui Dumnezeu. Și apoi continuă, în Noul Testament: „Pentru aceasta, bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa, pentru a deveni cu soția sa un singur trup”. Aceasta este iubirea. Și care este îndatorirea bărbatului în căsătorie? A o face mai femeie pe soție sau pe logodnică. Și care este îndatorirea femeii în căsătorie? A-l face mai bărbat pe soț sau pe logodnic. Este o muncă în doi, care cresc împreună; dar bărbatul nu poate crește singur, în căsătorie, dacă n-o face să crească pe soția sa și femeia nu poate crește în căsătorie dacă nu-l face să crească pe soțul său. Și aceasta este unitatea și asta înseamnă „un singur trup”: devin „una”, pentru că unul îl face să crească pe celălalt. Acesta este idealul iubirii și al căsătoriei.

Voi credeți că un astfel de ideal, când se simte adevărat, când este matur, trebuie să se mute mai înainte pentru alte interese? Nu, nu trebuie să se mute. Trebuie riscat în iubire, dar în iubirea adevărată, nu în entuziasmul amoros machiat cu iubire.

Așadar trebuie să ne întrebăm: unde este iubirea mea, unde este comoara mea? Unde este lucrul pe care eu îl consider mai prețios în viață? Isus vorbește despre un om care a vândut tot ceea ce avea pentru a cumpăra un mărgăritar prețios de valoare foarte mare. Aceasta este iubirea: a vinde totul pentru a cumpăra această perlă prețioasă de valoare foarte mare. Totul. Pentru aceasta iubirea este fidelă. Dacă există infidelitate, nu există iubire; sau este o iubire bolnavă, sau mică, ce nu crește. A vinde totul pentru un singur lucru. Gândiți-vă bine la iubire, gândiți-vă în mod serios. Nu vă fie frică să vă gândiți la iubire: dar la iubirea care riscă, la iubirea fidelă, la iubirea care-l face să crească pe celălalt și cresc reciproc. Gândiți-vă la iubirea rodnică.

Am văzut aici, în timp ce făceam turul, câțiva copii în brațele părinților: acesta este rodul iubirii, iubirea adevărată. Riscați pe iubire!

A treia întrebare

Va fi adresată de Dario, 27 de ani, și se referă la tema credinței și a căutării de sens.

Sfinte Părinte, mă numesc Dario, am 27 de ani și sunt infirmier în îngrijiri paliative.

În viață sunt rare momentele în care m-am confruntat cu credința și în acele momente am înțeles că îndoielile depășesc certitudinile, întrebările pe care le pun au răspunsuri mai puțin concrete și pe care nu le pot atinge cu mâna, uneori cred chiar că răspunsurile nu sunt plauzibile.

Îmi dau seama că ar trebui să acordăm mai mult timp pentru asta: este așa de dificil în mijlocul miilor de lucruri pe care le facem în fiecare zi… Și nu este ușor de găsit un ghid care să aibă timp pentru confruntare și căutare.

Și apoi sunt marile întrebări: cum este posibil ca un Dumnezeu mare și bun (așa mi-au povestit) permite nedreptățile din lume? De ce săracii și marginalizații trebuie să sufere așa de mult? Munca mea mă pune zilnic în fața morții și a vedea tinere mame sau tați de familie abandonându-și copiii mă face să mă întreb: de ce să permită asta?

Biserica, purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, pare tot mai distantă și închisă în ritualurile sale. Pentru tineri nu mai sunt suficiente „impunerile” de sus, nouă ne trebuie dovezi și o mărturie sinceră a Bisericii care să ne însoțească și să ne asculte pentru îndoielile pe care generația noastră și le pune zilnic. Exhibițiile inutile și scandalurile frecvente fac de acum Biserica mai puțin credibilă în ochii noștri.

Sfinte Părinte, cu ce ochi putem reciti toate acestea?

Răspunsul Sfântului Părinte

Daria a pus degetul în rană și a repetat de mai multe ori expresia „de ce”. Nu toate „de ce”-urile au un răspuns. De ce suferă copiii, de exemplu? Cine poate să-mi explice asta? Nu avem răspunsul. Vom găsi ceva numai privindu-l pe Cristos răstignit și pe Mama sa: acolo vom găsi un drum pentru a simți în inimă ceva care să fie un răspuns. În rugăciunea Tatăl Nostru (cf. Mt 6,13) există o cerere: „Nu ne duce pe noi în ispită”. Această traducere (în italiană) a fost ajustată recent la traducerea precisă a textului original, pentru că putea să sune echivocă. Poate oare Dumnezeu Tatăl „să ne ducă pe noi” în ispită? Poate să-i înșele pe fiii săi? Desigur că nu. Și pentru aceasta adevărata traducere este: „Nu ne abandona pe noi ispitei”. Reține-ne de la a face răul, eliberează-ne de gândurile rele… Uneori cuvintele, chiar dacă vorbesc despre Dumnezeu, trădează mesajul său de iubire. Uneori suntem noi cei care trădăm Evanghelia. Și el vorbea, despre această trădare a Evangheliei, și a spus așa: „Biserica purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, pare tot mai distantă și închisă în ritualurile sale”. Este puternic ceea ce a spus; este o judecată cu privire la noi toți, și în mod special pentru – să spunem așa – păstori; o judecată cu privire la noi, consacrații, consacratele. Ne-a spus că noi suntem tot mai distanți și închiși în ritualurile noastre. Ascultăm asta cu respect. Nu este mereu așa, dar uneori este adevărat. Pentru tineri nu mai sunt suficiente impunerile de sus: „Nouă ne trebuie dovezi și o mărturie sinceră care să ne însoțească și să ne asculte pentru îndoielile pe care generația noastră și le pune zilnic”. Și ne cere nouă tuturor, păstori și credincioși, să însoțim, să ascultăm, să dăm mărturie. Dacă eu creștin, fie un credincios laic, o credincioasă laică, un preot, o soră, un episcop, dacă noi creștinii nu învățăm să ascultăm suferințele, să ascultăm problemele, să stăm în tăcere și să lăsăm să vorbească și să ascultă, nu vom fi niciodată capabili să dăm un răspuns pozitiv. Și de atâtea ori răspunsurile pozitive nu se pot da prin cuvinte: trebuie să le dăm riscându-ne pe noi înșine în mărturie. Unde nu este mărturie nu este Duhul Sfânt. Acest lucru este serios.

Despre primii creștini se spune: „Priviți cum se iubesc”. Pentru că oamenii vedeau mărturia. Știau să asculte și apoi trăiau așa cum spune Evanghelia. A fi creștin nu este un status al vieții, un status calificat: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că sunt creștin și nu sunt ca alții care nu cred în Tine”. Vă place această rugăciune? (răspund: nu). Aceasta este rugăciunea fariseului, a ipocritului; așa se roagă ipocriții. „Dar, sărmanii oameni, nu înțeleg nimic. N-au mers la cateheză, n-au mers la un colegiu catolic, n-au mers la universitatea catolică… dar, sunt sărmani oameni…”: acesta este creștin? Este creștin sau nu? (răspund: nu) Nu! Asta scandalizează! Acesta este păcat. „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca alții: eu merg la Liturghie duminica, eu fac asta, eu am o viață ordonată, mă spovedesc, nu sunt ca alții…”. Acesta este creștin? (răspund: nu). Nu. Trebuie să alegem mărturia. Odată, la un prânz cu tinerii, la Cracovia, un tânăr mi-a spus: „Eu am o problemă, la universitate, pentru că am un coleg care este agnostic. Spuneți-mi, părinte, ce trebuie să spun acestui coleg agnostic pentru a-l face să înțeleagă că religia noastră este adevărata religie?”. I-am spus: „Dragule, ultimul lucru pe care tu trebuie să-l faci este să-i spui ceva. Începe să trăiești ca un creștin și va fi el cel care te va întreba de ce trăiești așa”.

Continua Dario: „Exhibițiile inutile și scandalurile frecvente fac de acum Biserica mai puțin credibilă în ochii noștri. Sfinte Părinte, cu ce ochi putem reciti toate acestea?”. Scandalul unei Biserici formale, nu martore; scandalul unei Biserici închise pentru că nu iese. El în fiecare zi trebuie să iasă din el însuși, fie că este bucuros, fie că este trist, dar trebuie să iasă pentru a-i mângâia pe bolnavi, pentru a le da îngrijirile paliative care fac mai puțin dureroasă trecerea lor în veșnicie. Și el știe ce înseamnă a ieși din el însuși, a merge spre alții, a merge dincolo de granițele care-mi dau siguranță. În Apocalips este un text în care Isus spune: „Eu bat la ușă: dacă voi îmi deschideți, eu voi intra și voi lua cina cu voi”: Isus vrea să intre la noi. Dar eu mă gândesc de atâtea ori la Isus care bate la ușă, dar dinăuntru, pentru ca să-l lăsăm să iasă, pentru că noi de atâtea ori, fără mărturie, îl ținem prizonier al formalităților noastre, al închiderilor noastre, al egoismelor noastre, al modului nostru de a trăi clerical. Și clericalismul nu este numai al clericilor, este o atitudine care ne atinge pe noi toți: clericalismul este o pervertire a Bisericii. Isus ne învață acest drum de ieșire din noi înșine, drumul mărturiei. Și acesta este scandalul – pentru că suntem păcătoși! – de a nu ieși din noi înșine pentru a da mărturie.

Eu vă invită pe voi să cereți – lui Dario sau vreunuia – ca să facă această lucrare, ca să fie capabil să iasă din el însuși, pentru a da mărturie. Și apoi, să reflectați. Când eu spun „Biserica nu dă mărturie”, pot s-o spun și despre mine? Eu dau mărturie? El poate spune asta, pentru că dă mărturie în fiecare zi, cu bolnavii. Dar eu, pot spune asta? Fiecare dintre noi poate să-l critice pe acel preot, pe acel episcop sau pe acel creștin, dacă nu este capabil să iasă din el însuși pentru a da mărturie?

Dragi tineri – și acesta este ultimul lucru pe care-l spun – mesajul lui Isus, Biserica fără mărturie este numai fum.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.08.2018
Publicarea pe acest sit: 11.08.2018
Etichete:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?