Discursul Papei la veghea de rugăciune cu tinerii italieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la veghea de rugăciune cu tinerii italieni
sâmbătă, 11 august 2018

Dragi tineri,

Vă mulțumesc pentru această întâlnire de rugăciune, în vederea următorului Sinod al Episcopilor.

Vă mulțumesc și pentru că această întâlnire a fost precedată de o împletire de atâtea drumuri pe care v-ați făcut pelerini, împreună cu episcopii și preoții voștri, parcurgând drumuri și cărări din Italia, în mijlocul comorilor de cultură și de credință pe care părinții voștri le-au lăsat ca moștenire. Ați străbătut locurile în care oamenii trăiesc și muncesc, bogate în vitalitate și marcate de trude, în orașe ca și în sate și în cătune risipite. Spere că ați respirat profund bucuriile și dificultățile, viața și credința poporului italian.

În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (cf. In 20,1-8), Ioan ne relatează acea dimineață inimaginabilă care a schimbat pentru totdeauna istoria umanității. Să ne închipuim dimineața aceea: la primele lumini ale zorilor zilei de după sâmbătă, în jurul mormântului lui Isus toți încep să alerge. Maria din Magdala aleargă să-i anunțe pe discipoli; Petru și Ioan aleargă spre mormânt… Toți aleargă, toți simt urgența de a se mișca: nu este timp de pierdut, trebuie să se grăbească… Așa cum a făcut Maria – vă amintiți? – imediat ce l-a zămislit pe Isus, pentru a merge s-o ajute pe Elisabeta.

Avem atâtea motive pentru a alerga, adesea numai pentru că sunt atâtea lucruri de făcut și timpul nu ajunge niciodată. Uneori ne grăbim pentru că ne atrage ceva nou, frumos, interesant. Uneori, dimpotrivă, alergăm pentru a scăpa de o amenințare, de un pericol…

Discipolii lui Isus aleargă pentru că au primit vestea că trupul lui Isus a dispărut din mormânt. Inimile Mariei din Magdala, a lui Simon Petru, a lui Ioan sunt pline de iubire și bat cu putere după despărțirea care părea definitivă. Probabil că se reaprinde în ei speranța de a revedea fața Domnului! Ca în acea primă zi când a promis: „Veniți și veți vedea” (In 1,39). Cel care aleargă mai tare este Ioan, cu siguranță pentru că este mai tânăr, dar și pentru că n-a încetat niciodată să spere după ce a văzut cu ochii săi pe Isus murind pe cruce; și pentru că a fost aproape de Maria, și pentru aceasta a fost „contagiat” de credința ei. Când noi simțim că dispare credința sau este lâncedă, să mergem la ea, Maria, și ea ne va învăța, ne va înțelege, ne va face să simțim credința.

Din acea dimineață, dragi tineri, istoria nu mai este aceeași. Acea dimineață a schimbat istoria. Ora în care moartea părea că triumfează, în realitate se revelează ora înfrângerii sale. Nici măcar acea piatră mare, pusă în fața mormântului, n-a putut rezista. Și din acele zori ale primei zile după sâmbătă, fiecare loc în care viața este oprimată, fiecare spațiu în care domină violență, război, mizerie, acolo unde omul este umilit și călcat în picioare, în acel loc încă se poate reaprinde o speranță de viață.

Dragi prieteni, ați pornit la drum și ați venit la această întâlnire. Și acum bucuria mea este să simt că inimile voastre bat de iubire față de Isus, ca acelea a Mariei Magdalena, a lui Petru și a lui Ioan. Și pentru că sunteți tineri, eu, ca Petru, sunt fericit să vă văd alergând mai repede, ca Ioan, determinați de impulsul inimii voastre, sensibilă la glasul Duhului care însuflețește visele voastre. Pentru aceasta vă spun: nu vă mulțumiți cu pasul prudent al celui care se pun la coadă la sfârșitul rândului. Este nevoie de curajul de a risca un salt înainte, un salt îndrăzneț și temerar pentru a visa și a realiza ca Isus Împărăția lui Dumnezeu și a vă angaja pentru o umanitate mai fraternă. Avem nevoie de fraternitate: riscați, mergeți înainte!

Voi fi fericit să vă văd alergând mai tare decât acela care în Biserică este un pic lent și temător, atrași de acea Față atât de iubită, pe care o adorăm în Sfânta Euharistie și o recunoaștem în trupul fratelui suferind. Duhul Sfânt să vă stimuleze în această alergare înainte. Biserica are nevoie de elanul vostru, de intuițiile voastre, de credința voastră. Avem nevoie! Și când veți ajunge acolo unde noi încă nu am ajuns, aveți răbdarea să ne așteptați, așa cum Ioan l-a așteptat pe Petru în fața mormântului gol. Și un alt lucru: mergând împreună, în aceste zile, ați experimentat câtă oboseală costă a-l primi pe fratele sau pe sora care este lângă mine, dar și câtă bucurie îmi poate da prezența sa dacă o primesc în viața mea fără prejudecăți și închideri. A merge singuri permite să fim desfăcuți de toate, poate că mai rapizi, dar a merge împreună ne face să devenim un popor, poporul lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu care ne dă siguranță, siguranța apartenenței la poporul lui Dumnezeu… Și cu poporul lui Dumnezeu te simți sigur, în poporul lui Dumnezeu, în apartenența ta la poporul lui Dumnezeu ai identitate. Spune un proverb african: „Dacă vrei să mergi rapid, aleargă singur. Dacă vrei să mergi departe, mergi împreună cu cineva”.

Evanghelia spune că Petru a intrat primul în mormânt și a văzut fâșiile de pânză pe pământ și ștergarul înfășurat într-un loc deoparte. Apoi a intrat și celălalt discipol, care – spune Evanghelia – „a văzut și a crezut” (v. 8). Este foarte importantă această pereche de verbe: a vedea și a crede. În toată Evanghelia lui Ioan se relatează că discipolii văzând semnele pe care le săvârșea Isus au crezut în El. A vedea și a crede. Despre care semne este vorba? Despre apa transformată în vin pentru nuntă; despre unii bolnavi vindecați; despre un orb din naștere care dobândește vederea; despre o mare mulțime săturată cu cinci pâini și doi pești; despre învierea prietenului Lazăr, mort de patru zile. În toate aceste semne Isus revelează fața invizibilă a lui Dumnezeu.

Nu reprezentarea perfecțiunii divine sublime, aceea care transpare din semnele lui Isus, ci relatarea fragilității umane care întâlnește Harul ridică. Este omenirea rănită care este vindecată de întâlnirea cu El; este omul căzut care găsește o mână întinsă de care să se prindă; este rătăcirea celor înfrânți care descoperă o speranță de răscumpărare. Și Ioan, când intră în mormântul lui Isus, poartă în ochi și în inimă acele semne săvârșite de Isus cufundându-se în drama umană pentru a o ridica. Isus Cristos, dragi tineri, nu este un erou imun de moarte, ci Acela care o transformă cu darul vieții sale. Și acel giulgiu împăturit cu grijă spune că nu va mai avea nevoie de el: moartea nu mai are putere asupra Lui.

Dragi tineri, este posibil să se întâlnească Viața în locurile în care domnește moartea? Da, este posibil. Ne-ar veni să răspundem nu, că este mai bine să stăm deoparte, să ne îndepărtăm. Și totuși aceasta este noutatea revoluționară a Evangheliei: mormântul gol al lui Cristos devine ultimul semn în care strălucește victoria definitivă a Vieții. Așadar să nu ne fie frică! Să nu stăm deoparte de locurile de suferință, de înfrângere, de moarte. Dumnezeu ne-a dat o putere mai mare decât toate nedreptățile și fragilitățile istoriei, mai mare decât păcatul nostru: Isus a învins moartea dându-și viața pentru noi. Și ne trimite să vestim fraților noștri că El este Cel Înviat, este Domnul, și ne dăruiește Duhul său pentru a semăna cu El Împărăția lui Dumnezeu. Acea dimineață de duminică de Paște a schimbat istoria: să avem curaj!

Câte morminte – ca să spunem așa – așteaptă astăzi vizita noastră! Câte persoane rănite, și tineri, au sigilat suferința lor „punând – cum se spune – o piatră deasupra”. Cu puterea Duhului și Cuvântului lui Isus putem să mutăm acele pietre mari și să facem să intre raze de lumină în acele cavități de întuneric.

A fost frumos și obositor drumul pentru a veni la Roma; gândiți-vă voi, câtă oboseală, dar câtă frumusețe! Dar la fel de frumos și angajant va fi drumul întoarcerii la casele voastre, la localitățile voastre, la comunitățile voastre. Parcurgeți-l cu încrederea și energia lui Ioan, „ucenicul iubit”. Da, secretul este în întregime acolo, în a fi și în a ști că sunt „iubit”, „iubită” de El, Isus, Domnul, ne iubește! Și fiecare dintre noi, întorcându-se acasă, să pună asta în inimă și în minte: Isus, Domnul, mă iubește. Sunt iubit. Sunt iubită. A simți duioșia lui Isus care mă iubește. A parcurge cu curaj și cu bucurie drumul spre casă, parcurgeți-l cu conștiința că sunteți iubiți de Isus. Atunci, cu această iubire, viața devine o alergare bună, fără neliniște, fără frică, acel cuvânt care ne distruge. Fără neliniște și fără frică. O alergare spre Isus și spre frați, cu inima plină de iubire, de credință și de bucurie. Mergeți așa!