Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Porunci – 5.
Idolatria
miercuri, 8 august 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuăm astăzi să medităm decalogul, aprofundând tema idolatriei, am vorbit și săptămâna trecută. Acum reluăm tema pentru că este foarte important s-o cunoaștem. Și ne inspirăm de la idolul prin excelență, vițelul de aur, despre care vorbește cartea Exodului (32,1-8) – tocmai am ascultat un text despre asta. Acest episod are un context precis: deșertul, unde poporul îl așteaptă pe Moise, care s-a urcat pe munte pentru a primi instrucțiunile de la Dumnezeu.

Ce este deșertul? Este un loc unde domnesc precaritatea și nesiguranța – în deșert nu este nimic – unde lipsește apa, lipsește hrana și lipsește adăpostul. Deșertul este o imagine a vieții umane, a cărei condiție este nesigură și nu posedă garanții inviolabile. Această nesiguranță generează în om neliniști primare, pe care Isus le menționează în Evanghelie: „Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mt 6,31). Sunt neliniștile primare. Și deșertul provoacă aceste neliniști.

Și în acel deșert se întâmplă ceva ce declanșează idolatria. „Moise întârzie să coboare de pe munte” (Ex 32,1). A rămas acolo 40 de zile și oamenii și-au pierdut răbdarea. Lipsește punctul de referință care era Moise: liderul, conducătorul, călăuza sigură, și acest lucru devine insuportabil. Atunci poporul cere un dumnezeu vizibil – aceasta este capcana în care cade poporul – pentru a se putea identifica și orienta. Și îi spun lui Aron: „Fă pentru nou un dumnezeu care să meargă în fața noastră!”, „Fă-ne un conducător, fă-ne un lider”. Natura umană, pentru a scăpa de precaritate – precaritatea este deșertul – caută o religie „fă tu însuți”: dacă Dumnezeu nu se arată, ne facem un dumnezeu pe măsura noastră. „În fața idolului nu se riscă posibilitatea unei chemări care să ne facă să ieșim din propriile siguranțe, pentru că idolii «au gură și nu vorbesc» (Ps 115,5). Înțelegem deci că idolul este un pretext pentru a ne pune pe noi înșine în centrul realității, în adorarea lucrării mâinilor noastre” (Enciclica Lumen fidei, 13).

Aron nu știe să se opună cererii oamenilor și creează un vițel de aur. Vițelul avea un sens dublu în vechiul orient apropiat: pe de o parte reprezenta rodnicie și belșug și pe de altă parte energie și forță. Dar înainte de toate era din aur, de aceea este simbol de bogăție, succes, putere și bani. Aceștia sunt marii idoli: succesul, puterea și banii. Sunt ispitele din totdeauna! Iată ce este vițelul de aur: simbolul tuturor dorințelor care dau iluzia libertății și în schimb reduc la sclavie, pentru că idolul întotdeauna reduce la sclavie. Există fascinația și tu mergi. Acea fascinație a șarpelui, care privește vrabia și vrabia rămâne fără a se putea mișca și șarpele o prinde. Aron n-a știut să se opună.

Dar totul se naște din incapacitatea de a ne încrede mai ales în Dumnezeu, de a ne pune în el siguranțele noastre, de a lăsa ca el să dea adevărată profunzime dorințelor inimii noastre. Asta permite să îndurăm și slăbiciunea, nesiguranța și precaritatea. Referința la Dumnezeu ne face puternici în slăbiciune, în nesiguranță precum și în precaritate. Fără primatul lui Dumnezeu se cade cu ușurință în idolatrie și ne mulțumim cu asigurări mizerabile. Însă aceasta este o ispită pe care noi o citim mereu în Biblie. Și gândiți-vă bine la asta: pentru a-l elibera poporul din Egipt pe Dumnezeu nu l-a constat multă muncă; a făcut asta cu semne de putere, de iubire. Dar marea muncă a lui Dumnezeu a fost să-l scoată pe Egipt din inima poporului, adică să scoată idolatria din inima poporului. Și Dumnezeu încă mai continuă să lucreze pentru a o scoate din inimile noastre. Aceasta este marea muncă a lui Dumnezeu: a scoate „acel Egipt” pe care noi îl purtăm înlăuntrul nostru, care este fascinația idolatriei.

Când îl primim pe Dumnezeul lui Isus Cristos, care bogat fiind s-a făcut sărac pentru noi (cf. 2Cor 8,9), descoperim atunci că a recunoaște propria slăbiciune nu este nenorocirea vieții umane, ci este condiția pentru a ne deschide la Cel care este cu adevărat puternic. Așadar, prin poarta slăbiciunii intră mântuirea lui Dumnezeu (cf. 2Cor 12,10); în virtutea propriei insuficiențe omul se deschide la paternitatea lui Dumnezeu. Libertatea omului se naște din faptul de a lăsa ca adevăratul Dumnezeu să fie unicul Domn. Și asta permite să acceptăm propria fragilitate și să refuzăm idolii inimii noastre.

Noi creștinii ne îndreptăm privirea spre Cristos răstignit (cf. In19,37), care este slab, disprețuit și despuiat de orice avere. Dar în el se revelează fața Dumnezeului adevărat, gloria iubirii și nu aceea a înșelătoriei lucitoare. Isaia spune: „Prin rănile lui am fost vindecați” (53,5). Am fost vindecați chiar de slăbiciunea unui om care era Dumnezeu, de rănile sale. Și de la slăbiciunile noastre putem să ne deschidem la mântuirea lui Dumnezeu. Vindecarea noastră vine de la Cel care s-a făcut sărac, care a primit eșecul, care a luat până la capăt precaritatea noastră pentru a o umple cu iubire și cu forță. El vine să ne reveleze paternitatea lui Dumnezeu; în Cristos fragilitatea noastră nu mai este un blestem, ci loc de întâlnire cu Tatăl și izvor al unei noi forțe de sus.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 08.08.2018
Publicarea pe acest sit: 08.08.2018
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.