Dei verbum: Constituţia dogmatică despre revelaţia divină

Constituția dogmatică despre revelația divină
DEI VERBUM

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
18 noiembrie 1965

Introducere

1. Ascultând cu pietate și proclamând cu îndrăzneală CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, Conciliul se conformează cuvintelor sfântului Ioan: „Vă vestim viața cea veșnică, ce era la Tatăl și ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă, pentru ca și voi să aveți împărtășire cu noi, și ca împărtășirea noastră să fie cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos” (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele conciliului Tridentin și ale conciliului Vatican I, el își propune să prezinte doctrina autentică asupra revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească[1].

Capitolul I
REVELAȚIA

Natura și obiectul revelației

2. I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu el. Această economie a revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații[2].

Pregătirea revelației evanghelice

3. Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine (cf. Rom 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranța mântuirii (cf. Gen 3,15) și a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc ca să dea viață veșnică tuturor acelora care caută mântuirea fiind statornici în a face binele (cf. Rom 2,6-7). La vremea stabilită de el, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după patriarhi, l-a învățat prin Moise și profeți să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu și adevărat, Părinte purtător de grijă și Judecător drept și să-l aștepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea evangheliei.

Cristos desăvârșește revelația

4. După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, „în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său” (Evr 1,1-2). L-a trimis, așadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veșnic, care luminează pe toți oamenii, ca să locuiască între oameni și să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis „om între oameni”[3], „vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (cf. In 3,34) și duce la bun sfârșit lucrarea mântuirii pe care i-a încredințat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine îl vede, vede și pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezența și manifestarea sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, el împlinește și desăvârșește revelația și o întărește cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia spre viața veșnică.

Așadar, economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 și Tit 2,13).

Revelația trebuie primită cu credință

5. Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (Rom 16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10, 5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind „lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței”[4] și dându-și de bună voie adeziunea la revelația făcută de el. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă „pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul”[5]. Iar pentru ca înțelegerea revelației să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința, prin darurile sale.

Adevărurile revelate

6. Prin revelația divină, Dumnezeu a voit să se facă cunoscut și să se împărtășească pe sine și hotărârile veșnice ale voinței sale referitor la mântuirea oamenilor, „pentru a-i face părtași de bunurile dumnezeiești, care depășesc cu totul capacitatea de înțelegere a minții omenești”[6].

Sfântul Conciliu afirmă că „Dumnezeu, începutul și sfârșitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a rațiunii umane” (cf. Rom 1,20); iar prin revelația sa, „cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru rațiunea umană pot fi cunoscute de către toți chiar și în condiția actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare”[7].

Capitolul II
TRANSMITEREA REVELAȚIEI DIVINE

Apostolii și urmașii lor, vestitori ai evangheliei

7. Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor. De aceea Cristos Domnul, în care își găsește împlinirea întreaga revelație a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat poruncă apostolilor să predice tuturor[8], împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, evanghelia făgăduită odinioară prin profeți și pe care a împlinit-o el însuși și a vestit-o cu gura sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de apostoli care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui și din faptele lui, precum și ceea ce au învățat sub inspirația Duhului Sfânt, cât și de acei apostoli și oameni apostolici care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii[9].

Iar pentru ca evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le „propria lor misiune de a învăța”[10]. Așadar, această sfântă tradiție și Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ îl contemplă pe Dumnezeu de la care primește toate, până când va ajunge să-l vadă față în față, așa cum este (cf. 1In 3,2).

Sfânta tradiție

8. Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârșitul veacurilor. De aceea apostolii, transmițând ceea ce ei înșiși au primit, îi îndeamnă pe credincioși să păstreze tradițiile învățate fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15) și să lupte pentru credința ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iud 3)[11]. Ceea ce a fost transmis de către apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel, Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede.

Această tradiție, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt[12]: înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19.51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.

Afirmațiile sfinților părinți atestă prezența dătătoare de viață a acestei tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă. Prin aceeași tradiție cunoaște Biserica întregul canon al Cărților Sfinte și înseși textele sfinte sunt înțelese prin ea mai profund, iar acțiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3,16).

Relațiile reciproce dintre tradiție și Sfânta Scriptură

9. Așadar, sfânta tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc, iar sfânta tradiție transmite integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat apostolilor de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât și tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație[13].

Relația Scripturii și tradiției cu Biserica întreagă și cu magisteriul ei

10. Sfânta tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi și credincioși[14].

Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis[15] a fost încredințată numai magisteriului viu al Bisericii[16], a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu.

Este, așadar, evident că sfânta tradiție, Sfânta Scriptură și magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînțeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate și asociate încât nu pot exista separat, și toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acțiunea aceluiași Duh Sfânt.

Capitolul III
INSPIRAȚIA DIVINĂ ȘI INTERPRETAREA SFINTEI SCRIPTURI

Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură

11. Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii[17]. Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii[18], pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei[19], aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia el și numai aceea[20].

Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre[21]. De aceea, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit pentru toată fapta cea bună” (2Tim 3,16-17).

Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură

12. Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor[22], interpretul Sfintei Scrpituri, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtășească, trebuie să cerceteze atent ce au intenționat de fapt hagiografii să ne comunice și ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.

Pentru a descoperi intenția hagiografilor, trebuie, printre altele, să se țină seama și de „genurile literare”. Căci adevărul este prezentat și exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenționat să-l exprime și l-a exprimat în împrejurări determinate, după condițiile timpului său și ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă[23]. Pentru a înțelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simți, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul și în vremea hagiografului, precum și cele obișnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relațiile dintre oameni[24].

Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă[25], pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puțină grijă conținutul și unitatea întregii Scripturi, ținând seama de tradiția vie a întregii Biserici și de analogia credinței. Este sarcina exegeților să lucreze după aceste reguli pentru înțelegerea și expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanță judecății Bisericii, care împlinește dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta cuvântul lui Dumnezeu[26].

„Condescendența” lui Dumnezeu

13. Așadar, în Sfânta Scriptură, rămânând neatinse adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, se manifestă admirabila „condescendență” a Înțelepciunii veșnice „ca să învățăm nespusa bunătate a lui Dumnezeu și cât de mult și-a coborât felul de a vorbi, ținând seama, cu atât de mare grijă, de firea noastră”[27]. Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești precum odinioară Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor.

Capitolul IV
VECHIUL TESTAMENT

Istoria mântuirii în cărțile Vechiului Testament

14. În marea sa iubire, Dumnezeu, intenționând și pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, și-a ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să îi încredințeze făgăduințele. Într-adevăr, încheind un legământ cu Abraham (cf. Gen 15,18) și, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), el s-a revelat prin cuvinte și fapte poporului pe care și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și ca, vorbind Dumnezeu însuși prin gura profeților, poporul să înțeleagă tot mai adânc și mai limpede aceste căi și să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia mântuirii prevestită, narată și explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărțile Vechiului Testament; de aceea, aceste cărți inspirate de Dumnezeu își păstrează valoarea perenă: „Doar toate cele ce s-au scris mai înainte, pentru învățătura noastră s-au scris pentru ca, prin răbdarea și mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom 15,4).

Importanța Vechiului Testament pentru creștini

15. Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului, și a împărăției mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) și să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărțile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiția neamului omenesc dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului, precum și a modalităților în care Dumnezeu cel drept și îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărți, deși conțin lucruri imperfecte și condiționate istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină[28]. În ele este exprimat un viu simț de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învățături înalte despre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre viața omului și minunate comori de rugăciune. În sfârșit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea, aceste cărți trebuie primite de creștini cu evlavie.

Unitatea celor două Testamente

16. Așadar, Dumnezeu, inspiratorul și autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou[29]. Căci, deși Cristos a încheiat noul legământ în sângele său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea evangheliei[30], își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16,25-26; 2Cor 3,14-16) și, la rândul lor, îl luminează și-l explică.

Capitolul V
NOUL TESTAMENT

Valoarea deosebită a Noului Testament

17. Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede (cf. Rom 1,16), se înfățișează și își arată în mod eminent forța în scrierile Noului Testament. Într-adevăr, când a venit plinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, plin de har și de adevăr (cf. In 1,14). Cristos a instaurat pe pământ împărăția lui Dumnezeu, prin cuvintele și faptele sale l-a dezvăluit pe Tatăl său și s-a dezvăluit pe sine, iar prin moartea, învierea și înălțarea sa glorioasă și prin trimiterea Duhului Sfânt și-a desăvârșit lucrarea. Înălțat de la pământ, îi atrage pe toți la sine (cf. In 12,32). El, care singur are cuvintele vieții veșnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvăluit generațiilor anterioare așa cum a fost revelat acum sfinților săi apostoli și proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca aceștia să vestească evanghelia, să trezească în lume credința în Isus, Cristos și Domn, și să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă și dumnezeiască a tuturor acestor lucruri.

Originea apostolică a Evangheliilor

18. Este cunoscut tuturor faptul că, între toate Scripturile, chiar și ale Noului Testament, Evangheliile dețin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru.

Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oameni din apropierea apostolilor, sub inspirația Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinței, și anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca și Ioan[31].

Caracterul istoric al Evangheliilor

19. Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălțarea Domnului, apostolii au transmis acultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt[32], aveau parte[33]. Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrâdu-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus[34]. Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care „au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului”, ca noi să cunoaștem „adevărul” (cf. Lc 1,2-4) învățăturilor pe care le-am primit.

Celelalte scrieri ale Noului Testament

20. În afară ce cele patru Evanghelii, canonul Noului Testament cuprinde și scrisorile sfântului Paul precum și alte scrieri apostolice alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, scrieri prin care, după planul înțelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învățătura lui autentică, se vestește puterea mântuitoare a dumnezeieștii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii și minunata ei răspândire și se prevestește împlinirea ei în glorie.

Domnul Isus a rămas cu apostolii săi după cum le-a făgăduit (cf. Mt 28,20) și le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i călăuzească la plinătatea adevărului (cf. In 16,13).

Capitolul VI
SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAȚA BISERICII

Venerația Bisericii pentru Sfintele Scripturi

21. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor. Ea le-a considerat și le consideră, unite cu sfânta tradiție, drept regula supremă a credinței sale deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu și consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în cuvintele profeților și ale apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca și religia creștină însăși, trebuie să fie, așadar, hrănită și călăuzită de Sfânta Scriptură. Căci în Cărțile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale. De aceea, Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: „Viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător” (Evr 4,12), „care are puterea să zidească și să dea moștenire printre toți cei sfințiți” (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).

Necesitatea unor traduceri adecvate

22. Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect și celelalte traduceri orientale și traducerile latine, îndeosebi pe aceea numită Vulgata. Însă deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferitele limbi, de preferință plecând de la textele originale ale Cărților sfinte. Dacă, ivindu-se posibilitatea, și cu aprobarea autorității bisericești, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare și cu frații despărțiți, ele vor putea fi folosite de toți creștinii.

Îndatorirea apostolică a cercetătorilor

23. Mireasa Cuvântului întrupat, Biserica, învățată de Duhul Sfânt, se străduiește să ajungă la o înțelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi pentru a-și hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, ea încurajează cum se cuvine și studierea sfinților părinți atât orientali cât și occidentali precum și a liturgiilor sacre. Exegeții catolici și toți ceilalți teologi, asociindu-și cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze și să prezinte cu mijloacele adecvate textele sacre astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăși cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească voințele, să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu[35]. Sfântul Conciliu încurajează pe toți fiii Bisericii care se ocupă cu studiile biblice să persevereze cu toată dăruirea și reînnoindu-și mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrării începute[36].

Importanța Sfintei Scripturi pentru teologie

24. Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum și pe sfânta tradiție ca pe o temelie trainică: în ea se întărește cu putere și întinerește de-a pururi, aprofundând, în lumina credinței, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei[37]. De asemenea, și slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza și toată formația creștină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primește din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă și o putere sfântă.

Se recomandă citirea Sfintei Scripturi

25. De aceea, este necesar ca toți clericii, în primul rând preoții lui Cristos și toți ceilalți care, în calitate de diaconi sau de cateheți, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul „predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru”[38], deoarece trebuie să împărtășească credincioșilor încredințați lor bogățiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacră. De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toți credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și însușească „înalta cunoaștere a lui Isus Cristos” (Fil 3,8), căci, „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos”[39]. Să se apropie, așadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și prin grija păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci „vorbim cu el când ne rugăm și îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești”[40].

Este îndatorirea superiorilor bisericești, „care dețin învățătura apostolică”[41], să-i educe corespunzător pe credincioșii care le-au fost încredințați, în privința folosirii corecte a Cărților sfinte, mai ales a Noului Testament și, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoțite de explicații necesare și cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranță și cu folos cu Sfânta Scriptură și să se pătrundă de spiritul ei.

Pe lângă aceasta, să se întocmească ediții ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicații corespunzătoare, utilizabile și de către necreștini și adaptate situației lor; atât păstorii sufletești cât și creștinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de răspândirea lor înțeleaptă.

Încheiere

Astfel, prin citirea și prin studierea cărților sfinte „cuvântul lui Dumnezeu să alerge și să fie preamărit” (2Tes 3,1) și comoara revelației încredințată Bisericii să umple tot mai mult inimile oamenilor. După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporește viața Bisericii , tot astfel se poate spera un nou impuls de viață spirituală dintr-o creștere a venerației față de cuvântul lui Dumnezeu care „rămâne în veac” (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).

Toate cele stabilite în această constituție dogmatică și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 18 noiembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio dogmatica de divina revelatione Dei verbum (Sessio VIII, 18 noiem. 1965): AAS 58 (1966) 817-836.

Notificare
făcută de Secretariatul General al sfântului Conciliu
la a 171-a Adunare Generală
15 noiembrie 1965

S-a pus întrebarea care trebuie să fie calificarea teologică a învățăturii expuse în schema Constituției dogmatice privind revelația divină și supuse la vot. La această întrebare, Comisia pentru doctrina credinței și a moravurilor a dat următorul răspuns, conform cu Declarația sa din 6 martie 1964:

Conform cu uzanța conciliilor și cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare definește ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credință sau de morală, numai ceea ce ea a declarat ca atare în mod explicit.

Celelalte lucruri pe care le propune sfânta adunare, ca învățătură a magisteriului suprem al Bisericii trebuie să fie primite și îmbrățișate de toți creștinii și de fiecare dintre ei, conform cu intenția acestei sfinte adunări, intenție care se face cunoscută fie din subiectul tratat, fie din modul de exprimare, conform cu normele interpretării teologice.

+ Pericle Felici
Arhiepiscop tit. de Samosata
Secretar general al Conciliului

Note

^[1] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De catechizandis rudibus, 4,8: PL 40, 316.
^[2] Cf. Mt 11,27; In 1,14.17; 14, 6; 17,1-3; 2Cor 3,16; 4,6; Ef 1,3-14.
^[3] Epist. ad Diognetum, 7,4: Funk, Patres Apostolici, I, 403.
^[4] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. de fide catholica, Dei Filius, cap. III: Denz. 1789 (3008).
^[5] CONCILIUL AL II-LEA DIN ARAUS.?, can. 7: Denz. 180 (377); CONCILIU VATICAN I, loc. cit. Denz. 1791 (3010).
^[6] CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1786 (3005).
^[7] Ibid.: Denz. 1785 și 1786 (3004 și 3005).
^[8] Cf. Mt 28,19-20 și Mc 16,15; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501).
^[9] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, l.c.; CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006).
^[10] SF. IRINEU, Adv. Haer., III, 3, 1: PG 7, 848; Harvey 2, 9.
^[11] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA: Denz.303 (602); CONCILIUL AL IV-LEA DIN CONSTANTINOPOL, Sess. X, can. 1: Denz. 336 (650-652).
^[12] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.4: Denz. 1800 (3020).
^[13] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501).
^[14] Cf. PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Munificentissimus Deus, 1 nov. 1950: AAS 42 (1950), 756; cf. cuvintele sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Scris. 66,8: CSEL 3, 2, 733: „Biserica este poporul unit cu episcopul său, turma alipită de păstorul ei”.
^[15] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.III: Denz. 1792 (3011).
^[16] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42 (1950), 568-569: Denz. 2314 (3886).
^[17] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006). Pont. Comm. Biblica, Decr. din 18 iun. 1915: Denz. 2180 (3629); EB 420. S.S.C.S. Officii, Epist. 22 dec. 1923: EB 499.
^[18] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: AAS 35 (1943), 314; EB 556.
^[19] În și prin om: cf. Evr 1,1 și 4,7: 2Sam 23,2; Mt 1,22 și passim. (prin); CONCILIUL VATICAN I: Schema de doctr. cath., nota 9: Coll. Lac. VII, 522.
^[20] LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus, 18 nov. 1893: Denz. 1952 (3293); EB 125.
^[21] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Gen. ad litt., 2,9,20: PL 34, 270-271; CSEL 28, 1, 46-47 și Epist. 82, 3: PL 33, 277; CSEL 34, 2, 354; Sf. TOMA DE AQUINO, De Veritate, q.12, a.2, C; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501); LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 121, 124, 126-127; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 539.
^[22] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civ. Dei, XVII, 6, 2: PL 41, 537: CSEL 40, 2, 228.
^[23] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Doctr. Christ., III, 18, 26: PL 34, 75-76; CSEL 80, 95.
^[24] Cf. PIUS AL XII-LEA, l.c.: Denz. 2294 (3829-3830).
^[25] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 469; sf. IERONIM, In Gal 5,19-21: PL 26, 417 A.
^[26] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1788 (3007).
^[27] Sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Gen. 3,8 (hom. 17, 1): PG 53, 134. Termenul grec tradus aici cu „și-a coborât” (felul de a vorbi) este synkatabasis.
^[28] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge, 14 mart. 1937: AAS 29 (1937), 151.
^[29] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Quaest. in Hept. 2, 73: PL 34, 623.
^[30] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 21, 3: PG 7, 950; SF. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 4, 35: PG 33, 497; TEODOR DE MOPSUESTIA, In Soph. 1, 4-6: PG 66, 452 D – 453 A.
^[31] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 11, 8: PG 7, 885, Sagnard, 194.
^[32] Cf. In 14,26; 16,13.
^[33] Cf. In 2,22; 12,16; coll. 14, 26; 16, 12-13; 7, 39.
^[34] Cf. Instrucțiunea Sancta Mater Ecclesia, publicată de Consiliul Pontifical pentru promovarea studiilor biblice: AAS 56 (1964), 715.
^[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: EB 551, 553, 567. Comisia Biblică Pontificală, Instructio de S. Scriptura in Clericorum Seminariis et Religiosorum Collegiis recte docenda, 13 mai 1950: AAS 42 (1950), 495-505.
^[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, ibidem: EB 569.
^[37] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 114; BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 483.
^[38] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 179, 1: PL 38, 966.
^[39] Sf. IERONIM, Comm. in Is., Prol.: PL 24, 17; cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus: EB 475-480; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 544.
^[40] Sf. AMBROZIU DE MILANO, De officiis ministrorum, I, 20, 88: PL 16, 50.
^[41] Sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., IV, 32, 1: PG 7, 1071. (49,2) Harvey, 2, 255.