Declarație despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine
NOSTRA AETATE
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965
Introducere
În EPOCA NOASTRĂ, în care neamul omenesc este din zi în zi mai strâns unit și în care crește interdependența dintre popoare, Biserica își examinează cu mai multă atenție relațiile cu religiile necreștine. În îndatorirea ei de a promova unitatea și iubirea dintre oameni și chiar dintre popoare, ea examinează aici în primul rând ceea ce oamenii au în comun și ceea ce îi îndeamnă să-și trăiască împreună menirea.
Într-adevăr, toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o sigură origine, căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască toată fața pământului[1]; au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providență, ale cărui dovezi de bunătate și planuri de mântuire îi îmbrățișează pe toți[2], până când cei aleși se vor aduna în cetatea sfântă, luminată de slava lui Dumnezeu, unde toate neamurile vor umbla în lumina lui[3].
Oamenii așteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiției umane, care, astăzi ca și odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul și scopul vieții noastre? Ce este binele și ce este păcatul? Care este originea și rostul suferinței? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata și răsplata după moarte? În sfârșit, ce este acel ultim și inefabil mister care ne cuprinde existența, din care ne tragem și spre care ne îndreptăm?
2. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi există la diferitele popoare o anumită percepere a puterii tainice care este prezentă în mersul lucrurilor și în evenimentele vieții omenești, ba, mai mult, există uneori o recunoaștere a Divinității supreme sau chiar a Tatălui. Această percepere și recunoaștere le pătrunde viața de un adânc sentiment religios.
În relație cu progresul culturii, religiile se străduiesc să răspundă la aceste întrebări prin noțiuni mai subtile și printr-o limbă mai elaborată.
Astfel, în hinduism, oamenii scrutează misterul divin și îl exprimă într-o inepuizabilă bogăție de mituri și prin eforturi filozofice pătrunzătoare și caută eliberarea de neliniștile și de limitele condiției noastre fie prin forme de viață ascetică, fie prin meditație profundă, fie prin refugierea în Dumnezeu cu iubire și încredere.
În diferitele forme ale budismului se recunoaște insuficiența radicală a acestei lumi schimbătoare și se învață o cale pe care oamenii, cu suflet evlavios și încrezător, să poată atinge starea de eliberare perfectă sau să ajungă la iluminarea supremă bazându-se pe strădaniile proprii sau pe un ajutor de sus.
De asemenea, celelalte religii existente în lume se străduiesc să întâmpine, în diferite feluri, neliniștea inimii omului, punându-i în față căi, adică învățături, precepte de viață și rituri sacre.
Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat și sfânt în aceste religii. Ea privește cu un respect sincer la acele moduri de a acționa și a trăi, la acele reguli și doctrine care, deși se deosebesc în multe privințe de ceea ce ea însăși crede și povățuiește, reflectă totuși adesea o rază a Adevărului care luminează pe toți oamenii. Ea îl vestește însă și este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos care este „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6), în care oamenii își găsesc plinătatea vieții religioase și în care Dumnezeu a împăcat cu sine toate[4].
Așadar, ea îi îndeamnă pe fiii săi ca, în mod prudent și caritabil, prin dialog și colaborare cu cei de alte religii, dând mărturie de credință și de viață creștină, să recunoască, să păstreze și să promoveze bunurile spirituale și morale precum și valorile socio-culturale aflate la aceștia.
3. Biserica privește de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu și existent în sine, îndurător și atotputernic, Creatorul cerului și al pământului[5], care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui tainice, așa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credința islamică se referă bucuros. Deși ei nu-l recunosc pe Isus ca Dumnezeu, îl venerează totuși ca profet; o cinstesc pe Mama lui, Fecioara Maria, și chiar o invocă uneori cu pietate. Pe lângă acestea, ei așteaptă ziua judecății, în care Dumnezeu îi va răsplăti pe toți oamenii înviați. De aceea, ei prețuiesc viața morală și aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană și post.
Chiar dacă, în decursul veacurilor, s-au iscat multe neînțelegeri și dușmănii între creștini și musulmani, Conciliul îi îndeamnă pe toți ca, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înțelegerea reciprocă și să apere și să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea și libertatea, spre binele tuturor oamenilor.
4. Scrutând misterul Bisericii, Conciliul reamintește legătura ce unește în mod spiritual poporul Noului Testament cu neamul lui Abraham.
Într-adevăr, Biserica lui Cristos recunoaște că începuturile credinței și alegerii sale se află la patriarhi, la Moise și la profeți, după misterul divin al mântuirii. Ea mărturisește că toți creștinii, fiii lui Abraham după credință[6], sunt incluși în chemarea acestui patriarh și că mântuirea Bisericii este în mod tainic prefigurată în ieșirea poporului ales din pământul robiei. De aceea, Biserica nu poate uita că a privit revelația Vechiului Testament prin acel popor cu care Dumnezeu a binevoit, în nespusa lui îndurare, să încheie vechiul legământ și că este hrănită din rădăcina măslinului cel bun în care au fost altoite ramurile măslinului sălbatic al neamurilor[7]. Într-adevăr, Biserica are credința că Cristos, pacea noastră, prin crucea lui i-a împăcat pe iudei și pe păgâni și a făcut din cele două una întru el[8].
Biserica are mereu în fața ochilor cuvintele Apostolului Paul despre cei din neamul lui „a cărora este înfierea și mărirea și legământul și legea și slujba dumnezeiască și făgăduințele; ai cărora sunt patriarhii și din care s-a născut după trup Cristos” (Rom 9,4-5), Fiul Fecioarei Maria. Ea amintește și că din poporul evreu s-au născut apostolii, temelia și stâlpii Bisericii, precum și mulți dintre primii ucenici care au vestit lumii evanghelia lui Cristos.
După cum dă mărturie Sfânta Scriptură, Ierusalimul nu a cunoscut timpul cercetării sale[9], iar evreii, în mare parte, nu au acceptat evanghelia, ba chiar mulți s-au împotrivit răspândirii ei[10]. Totuși, după cum spune Apostolul, evreii rămân încă, de dragul părinților lor, preaiubiți lui Dumnezeu, ale cărui daruri și chemare sunt fără întoarcere[11]. Împreună cu profeții și cu același apostol, Biserica așteaptă ziua, știută numai de Dumnezeu, în care toate popoarele îl vor chema pe Dumnezeu într-un sigur glas și „îl vor sluji umăr la umăr” (Sof 3,9)[12].
Fiind atât de mare patrimoniul spiritual comun creștinilor și evreilor, Conciliul vrea să promoveze și să recomande cunoașterea și stima reciprocă ce vor rezulta mai ales din studiile biblice și teologice precum și din dialogul frățesc.
Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor l-au dus pe Cristos la moarte[13], totuși cele săvârșite în timpul patimii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deși Biserica este noul popor al lui Dumnezeu, totuși evreii nu trebuie prezentați nici ca respinși de Dumnezeu, nici ca blestemați, ca și cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură. De aceea, să aibă grijă toți ca nu cumva, în cateheză și în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic și cu spiritul lui Cristos.
Pe lângă aceasta, condamnând orice fel de prigoană împotriva vreunui om, Biserica își amintește de patrimoniul pe care îl are în comun cu evreii și, îndemnată nu de motive politice, ci de iubirea religioasă, evanghelică, deplânge urile, prigonirile și toate manifestările de antisemitism îndreptate în orice vremuri și de către oricine împotriva evreilor.
De altfel, după cum Biserica a susținut întotdeauna și susține, Cristos, în iubirea lui nesfârșită, s-a supus de bunăvoie pătimirii și morții pentru păcatele tuturor oamenilor, ca toți să primească mântuirea. Așadar, îndatorirea Bisericii este să vestească, în propovăduirea ei, crucea lui Cristos ca semn al iubirii universale a lui Dumnezeu și izvor a tot harul.
5. Nu-l putem invoca pe Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne purtăm frățește față de vreunii dintre oameni, care sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Atitudinea omului față de Dumnezeu Tatăl și atitudinea omului față de oameni, frații săi, sunt atât de legate între ele încât Scriptura spune: „Cel ce nu iubește nu-l cunoaște pe Dumnezeu” (1In 4,8).
Dispare astfel baza oricărei teorii sau practici care introduce o discriminare între un om și alt om, între un popor și alt popor în privința demnității umane și a drepturilor care decurg din ea.
Biserica, așadar, condamnă ca fiind contrară spiritului lui Cristos orice discriminare sau silnicie făptuită împotriva vreunui om din motive de rasă, culoare, condiție socială sau religie. De aceea, Conciliul, mergând pe urmele sfinților apostoli Petru și Paul, îi imploră fierbinte pe creștini ca „având purtare bună între neamuri” (1Pt 2,12), dacă e cu putință, întru cât ține de ei, să trăiască în pace cu toți oamenii[14], pentru a fi într-adevăr fiii Tatălui care este în ceruri[15].
Toate cele stabilite în această declarație, și fiecare în parte, au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Declaratio de Ecclesiae habitudine ad religiones non christianas Nostra aetate (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 740-744.
Note
[1] Cf. Fap 17,26.
[2] Cf. Înț 8,1; Fape 14,17; Rom 2,6-7; 1Tim 2,4.
[3] Cf. Ap 21,23-24.
[4] Cf. 2Cor 5,18-19.
[5] Cf. sf. GRIGORE AL VII-LEA, Epist. III, 21 ad Anazir (Al Nasir) regem Mauritaniae, ed. E. Caspar: MGH, Ep. sel., II, 1920, I, 288, 11-15; PL 148, 451 A.
[6] Cf. Gal 3,7.
[7] Cf. Rom 11,17-24.
[8] Cf. Ef 2,14-16.
[9] Cf. Lc 19,44.
[10] Cf. Rom 11,28.
[11] Cf. Rom 11,28-29; Lumen gentium, 16.
[12] Cf. Is 66,23; Ps 65,4; Rom 11,11-32.
[13] Cf. In 19,6.
[14] Cf. Rom 12,18.
[15] Cf. Mt 5,45.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 28.10.1965
Publicarea pe acest sit: 21.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II