Audienţa generală de miercuri

Familia – 3bis. Tatăl (II)
miercuri, 4 februarie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să dezvolt a doua parte a reflecției despre figura tatălui în familie. Data trecută am vorbit despre pericolul taților „absenți”, astăzi vreau să privesc mai degrabă la aspectul pozitiv. Și Sfântul Iosif a fost ispitit să o lase pe Maria, când a descoperit că era însărcinată; dar a intervenit îngerul Domnului care i-a revelat planul lui Dumnezeu și misiunea sa de tată purtător de grijă; și Iosif, bărbat drept, „a luat-o la sine pe soția lui” (Mt 1,24) și a devenit tată al familiei din Nazaret.

Fiecare familie are nevoie de tată. Astăzi ne oprim asupra valorii rolului său și aș vrea să pornesc de la câteva expresii care se găsesc în Cartea Proverbelor, cuvinte pe care un tată le adresează fiului său și spune așa: „Fiule, dacă ești înțelept cu inima, se va bucura și inima mea. Rărunchii mei vor tresălta de bucurie când buzele tale vor vorbi cele drepte” (Prov 23,15-16). Nu s-ar putea exprima mai bine orgoliul și emoția unui tată care recunoaște că a transmis fiului ceea ce contează cu adevărat în viață, adică o inimă înțeleaptă. Acest tată nu spune: „Sunt mândru de tine pentru că ești chiar egal cu mine, pentru că repeți lucrurile pe care le spun și pe care le fac eu”. Nu, nu îi spune pur și simplu ceva. Îi spune ceva mult mai important, pe care am putea să îl interpretăm așa: „Voi fi fericit ori de câte ori te voi vedea acționând cu înțelepciune și voi fi emoționat ori de câte ori te voi auzi vorbind cu corectitudine. Asta este ceea ce am voit să îți las, pentru ca să devină un lucru al tău: aptitudinea de a auzi și a acționa, de a vorbi și de a judeca cu înțelepciune și corectitudine. Și pentru ca tu să poți fi așa, te-am învățat lucruri pe care nu le știai, am corectat greșeli pe care nu le vedeai. Te-am făcut să simți un afect profund și în același timp discret, pe care probabil nu l-ai recunoscut pe deplin când erai tânăr și nesigur. Ți-am dat o mărturie de rigoare și de fermitate pe care probabil nu o înțelegeai, când ai fi voit numai complicitate și protecție. Am trebuit eu însumi, cel dintâi, să mă pun la proba înțelepciunii inimii și să veghez asupra exceselor sentimentului și resentimentului, pentru a purta povara inevitabilelor neînțelegeri și a găsi cuvintele corecte pentru a mă face înțeles. Acum – continuă tatăl -, când văd că tu încerci să fi așa cu fiii tăi și cu toți, mă emoționez. Sunt fericit că sunt tatăl tău.” Așa este ceea ce spune un tată înțelept, un tată matur.

Un tată știe bine cât costă să transmită această moștenire: câtă apropiere, câtă dulceață și câtă fermitate. Însă, ce consolare și ce recompensă se primește, când fiii dau onoare acestei moșteniri! Este o bucurie care răscumpără orice trudă, care depășește orice neînțelegere și vindecă orice rană. Așadar, prima necesitate este tocmai asta: ca tatăl să fie prezent în familie. Ca să fie aproape de soție, pentru a împărtăși toate, bucurii și dureri, trude și speranțe. Și ca să fie aproape de copii în creșterea lor: când se joacă și când se străduiesc, când sunt nebunatici și când sunt neliniștiți, când se exprimă și când sunt taciturni, când îndrăznesc și când le este frică, când fac un pas greșit și când regăsesc drumul; tată prezent, mereu. A spune prezent nu este același lucru cu a spune a controla! Pentru că tații prea controlori îi anulează pe copii, nu îi lasă să crească.

Evanghelia ne vorbește despre exemplaritatea Tatălui care este în ceruri – singurul, spune Isus, care poate să fie numit cu adevărat „Tată bun” (cf. Mc 10,18). Toți cunosc această parabolă extraordinară numită a „fiului risipitor”, sau mai bine zis a „tatălui milostiv”, care se găsește în Evanghelia lui Luca la capitolul 15 (cf. 15,11-32). Câtă demnitate și câtă duioșie în așteptarea acelui tată care stă la ușa casei așteptând ca fiul să se întoarcă! Tații trebuie să fie răbdători. De atâtea ori nu există alt lucru de făcut decât să se aștepte; să se roage și să se aștepte cu răbdare, dulceață, mărinimie, milostivire.

Un tată bun știe să aștepte și știe să ierte, din adâncul inimii. Desigur, știe și să corecteze cu fermitate: nu este un tată slab, îngăduitor, sentimental. Tatăl care știe să corecteze fără a degrada este același care știe să ocrotească fără a se cruța. Odată am auzit într-o reuniune de căsătorie un tată spunând: „Eu uneori trebuie să îi bat puțin pe copii… dar niciodată peste față, pentru a nu-i degrada”. Ce frumos! Are simțul demnității. Trebuie să pedepsească, face asta în mod corect, și merge înainte.

Așadar dacă există cineva care poate să explice până la capăt rugăciunea „Tatăl nostru”, învățată de Isus, acesta este tocmai cel care trăiește personal paternitatea. Fără harul care vine de la Tatăl care este în ceruri, tații pierd curajul și abandonează terenul. Însă copii au nevoie să găsească un tată care îi așteaptă atunci când se întorc de la eșecurile lor. Vor face totul pentru a nu îl admite, pentru a nu îl arăta la vedere, dar au nevoie de asta; și faptul de a nu îl găsi deschide în ei răni greu de vindecat.

Biserica, mama noastră, este angajată să susțină cu toate forțele sale prezența bună și generoasă a taților în familii, pentru că ei sunt pentru noile generații păzitori și mediatori de neînlocuit ai credinței în bunătate, ai credinței în dreptate și în ocrotirea lui Dumnezeu, ca Sfântul Iosif.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.02.2015
Publicarea pe acest sit: 05.02.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns