Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Rolul sacramentelor
miercuri, 10 decembrie 2008

Iubiți frați și surori,

Urmându-l pe sfântul Paul am văzut în cateheza de miercurea trecută două lucruri. Primul este că istoria noastră umană de la începuturi este poluată de abuzul libertății create, care vrea să se emancipeze de voința divină. Și astfel nu găsește adevărata libertate, ci se opune adevărului și, prin urmare, falsifică realitățile noastre umane. Falsifică mai ales relațiile fundamentale: cea cu Dumnezeu, cea dintre bărbat și femeie, cea dintre om și pământ. Am spus că această poluare a istoriei noastre se răspândește asupra întregului său țesut și că această lipsă moștenită a crescut și acum este vizibilă pretutindeni. Acesta era primul lucru. Al doilea este acesta: de la sfântul Paul am învățat că există un nou început în istorie și a istoriei în Isus Cristos, cel care este om și Dumnezeu. Cu Isus, care vine de la Dumnezeu, începe o istorie formată de da-ul său spus Tatălui, întemeiată de aceea nu pe mândria unei emancipări false, ci pe iubire și pe adevăr.

Dar acum se pune problema: cum putem intra noi în acest nou început, în această nouă istorie? Cum ajunge la mine această istorie nouă? Cu prima istorie poluată suntem legați în mod inevitabil prin descendența noastră biologică, aparținând cu toții la unicul trup al omenirii. Însă comuniunea cu Isus, noua naștere pentru a face parte din noua omenire, cum se realizează? Cum ajunge Isus în viața mea, în ființa mea? Răspunsul fundamental al sfântului Paul, al întregului Nou Testament este: ajunge la mine prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă prima istorie demarează, ca să spunem așa, cu biologia, a doua demarează în Duhul Sfânt, Duhul lui Cristos înviat. Acest Duh a creat la Rusalii începutul noii umanități, al noii comunități, Biserica, trupul lui Cristos.

Însă trebuie să fim și mai concreți: acest Duh al lui Cristos, Duhul Sfânt, cum poate să devină Duhul meu? Răspunsul este că acest lucru are loc în trei moduri, intim legate unul cu altul. Primul este acesta: Duhul lui Cristos bate la ușile inimii mele, mă atinge în interior. Dar pentru că noua umanitate trebuie să fie un adevărat trup, pentru că Duhul trebuie să ne reunească și realmente să creeze o comunitate, pentru că este caracteristică a noului început să depășească dezbinările și să creeze agregarea celor risipiți, acest Duh al lui Cristos se folosește de două elemente de agregare vizibilă: de cuvântul vestirii și de sacramente, îndeosebi de Botez și de Euharistie. În Scrisoarea către Romani, sfântul Paul spune: „Dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit” (10,9), adică vei intra în noua istorie, istorie de viață și nu de moarte. Apoi sfântul Paul continuă: „Așadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Și cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator? Însă cum să predice, dacă nu sunt trimiși?” (Rom 10,14-15). Într-un text ulterior mai spune: „Credința vine din predicare” (Rom 10,17). Credința nu este produs al gândirii noastre, al reflecției noastre, este ceva nou pe care nu putem să-l inventăm, ci numai să-l primim ca dar, ca o noutate produsă de Dumnezeu. Și credința nu vine din citire, ci din ascultare. Nu este numai un lucru interior, ci o relație cu cineva. Presupune o întâlnire cu vestirea, presupune existența altuia care vestește și creează comuniune.

Și în sfârșit vestirea: cel care vestește nu vorbește de la sine, ci este trimis. Se află înăuntrul unei structuri de misiune care începe cu Isus trimis de Tatăl, trece la apostoli – cuvântul apostoli înseamnă „trimiși” – și continuă în slujire, în misiunile transmise de apostoli. Noul țesut al istoriei apare în această structură a misiunilor, în care în acest timp din urmă îl auzim vorbind pe Dumnezeu însuși, cuvântul său personal, Fiul vorbește cu noi, ajunge până la noi. Cuvântul s-a făcut trup, Isus, pentru a crea realmente o nouă umanitate. De aceea cuvântul vestirii devine sacrament în Botez, care este renaștere din apă și din Duh, așa cum va spune sfântul Ioan. În capitolul al șaselea din Scrisoarea către Romani sfântul Paul vorbește în mod foarte profund despre botez. Am auzit textul. Dar poate că este util să-l repetăm: „Sau nu știți că noi toți, care am fost botezați în Cristos Isus, am fost botezați în moartea lui? Așadar, am fost înmormântați împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă” (6,3-4).

Desigur, în această cateheză nu pot să intru într-o interpretare detaliată a acestui text care nu este ușor. Aș vrea să notez pe scurt numai trei lucruri. Primul: „am fost botezați” este un pasiv. Nimeni nu se poate boteza pe sine însuși, are nevoie de altul. Nimeni nu se poate face creștin pe el însuși. A deveni creștini este un proces pasiv. Numai de un altul putem fi făcuți creștini. Și acest „altul” care ne face creștini, ne dă darul credinței, este în primă instanță comunitatea credincioșilor, Biserica. De la Biserică primim credința, Botezul. Fără a ne lăsa formați de această comunitate nu devenim creștini. Un creștinism autonom, autoprodus, este o contradicție în sine. În primă instanță, acest altul este comunitatea credincioșilor, Biserica, dar în a doua instanță și această comunitate nu acționează de la sine, după propriile idei și dorințe. Și comunitatea trăiește în același proces pasiv: numai Cristos poate să constituie Biserica. Cristos este adevăratul donator al sacramentelor. Acesta este primul punct: nimeni nu se botează pe sine însuși, nimeni nu se face pe sine însuși creștin. Creștini devenim.

Al doilea lucru este acesta: Botezul este mai mult decât o spălare. Este moarte și înviere. Paul însuși vorbind în Scrisoarea către Galateni despre cotitura din viața sa realizată în întâlnirea cu Cristos înviat, o descrie prin cuvintele: am murit. Începe în acel moment realmente o viață nouă. A deveni creștini este mai mult decât o operațiune cosmetică, care ar adăuga ceva frumos la o existență deja mai mult sau mai puțin completă. Este un nou început, este renaștere: moarte și înviere. Desigur, în înviere iese în evidență din nou ceea ce era bun în existența precedentă.

Al treilea lucru: materia face parte din sacrament. Creștinismul nu este o realitate pur spirituală. Implică trupul. Implică cosmosul. Se extinde spre noul pământ și spre noile ceruri. Ne întoarcem la ultimul cuvânt din textul sfântului Paul: astfel – spune el – putem „să umblăm într-o viață nouă”. Element al unei examinări a conștiinței pentru noi toți: a umbla într-o viață nouă. Asta pentru Botez.

Să venim acum la sacramentul Euharistiei. Am arătat deja în alte cateheze cu ce respect profund sfântul Paul transmite verbal tradiția despre Euharistie pe care a primit-o chiar de la martorii din ultima noapte. Transmite aceste cuvinte ca o comoară prețioasă încredințată fidelității sale. Și astfel îi auzim în aceste cuvinte realmente pe martorii din ultima noapte. Să ascultăm cuvintele apostolului: „Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea și, mulțumind, a frânt-o și a zis: Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea. De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceți aceasta ori de câte ori beți în amintirea mea” (1Cor 11,23-25). Este un text inepuizabil. Și aici, în această cateheză, numai două scurte observații. Paul transmite cuvintele Domnului asupra potirului astfel: acest potir este „noul legământ în sângele meu”. În aceste cuvinte se ascunde o aluzie la două texte fundamentale din Vechiul Testament. Prima aluzie este la promisiunea unei noi alianțe în Cartea profetului Ieremia. Isus le spune discipolilor și ne spune nouă: acum, în această oră, cu mine și cu moartea mea se realizează noua alianță; din sângele meu începe în lume această nouă istorie a omenirii. Dar este prezentă, în aceste cuvinte, și o aluzie la momentul alianței de la Sinai, unde Moise a spus: „Iată sângele alianței pe care Dumnezeu a încheiat-o cu voi pe baza acestor cuvinte” (Ex 24,8). Acolo era vorba de sânge de animale. Sângele animalelor putea să fie numai expresie a unei dorințe, așteptare a adevăratului sacrificiu, a adevăratului cult. Cu darul potirului Domnul ne dăruiește adevăratul sacrificiu. Unicul sacrificiu adevărat este iubirea Fiului. Cu darul acestei iubiri, iubire veșnică, lumea intră în noua alianță. A celebra Euharistia înseamnă că Cristos ni se dă pe sine însuși, iubirea sa, pentru a ne conforma cu el însuși și pentru a crea astfel lumea nouă.

Al doilea aspect important al învățăturii despre Euharistie apare în aceeași primă Scrisoare către Corinteni unde sfântul Paul spune: „Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtășire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine” (10,16-17). În aceste cuvinte apare la fel caracterul personal și caracterul social al sacramentului Euharistiei. Cristos ne unește pe toți cu el și ne unește pe noi toți, pe unul cu altul. Îl primim la Împărtășanie pe Cristos. Însă Cristos se unește la fel cu aproapele meu: Cristos și aproapele sunt inseparabile în Euharistie. Și astfel noi toți suntem o singură pâine, un singur trup. O Euharistie fără solidaritate cu alții este o Euharistie abuzată. Și aici suntem și la rădăcina și în același timp în centrul învățăturii despre Biserică, trup al lui Cristos, al lui Cristos înviat.

Vedem și tot realismul acestei învățături. Cristos ne dă în Euharistie trupul său, se dă pe sine însuși în trupul său și astfel ne face trup al său, ne unește cu trupul său înviat. Dacă omul mănâncă pâine normală, această pâine în procesul digestiei devine parte a trupului său, transformat în substanță de viață umană. Dar în sfânta Împărtășanie se realizează procesul invers. Cristos, Domnul, ne asimilează în el, ne introduce în trupul său glorios și astfel noi toți împreună devenim trup al său. Cine citește numai capitolul 12 din prima Scrisoare către Corinteni și capitolul 12 din Scrisoarea către Romani ar putea să creadă că cuvântul despre trupul lui Cristos ca organism al carismelor este numai un fel de parabolă sociologico-teologică. Realmente în politologia romană această parabolă a trupului cu diferite mădulare care formează o unitate era folosită pentru statul însuși, pentru a spune că statul este un organism în care fiecare are o funcție proprie, multiplicitatea și diversitatea funcțiilor formează un trup și fiecare are locul său. Citind numai capitolul 12 din prima Scrisoare către Corinteni s-ar putea crede că Paul se limitează să transfere numai asta Bisericii, că și aici e vorba numai de o sociologie a Bisericii. Dar ținând cont de acest capitol al zecelea vedem că realismul Bisericii este cu totul altul, mult mai profund și adevărat decât cel al unui stat-organism. Pentru că realmente Cristos dă trupul său și ne face trup al său. Devenim realmente uniți cu trupul înviat al lui Cristos și astfel uniți unul cu altul. Biserica nu este numai o corporație asemenea statului, este un trup. Nu este pur și simplu o organizație, ci un adevărat organism.

La sfârșit, numai un cuvânt foarte scurt despre sacramentul Căsătoriei. În Scrisoarea către Corinteni se găsesc câteva aluzii, în timp ce Scrisoarea către Efeseni a dezvoltat realmente o profundă teologie a căsătoriei. Paul definește aici căsătoria „mare mister”. Spune asta „cu privire la Cristos și la Biserică” (5,32). Trebuie relevat în acest text o reciprocitate care se configurează într-o dimensiune verticală. Supunerea reciprocă trebuie să adopte limbajul iubirii, care își are modelul în iubirea lui Cristos față de Biserică. Acest raport Cristos-Biserică face primar aspectul teologal al iubirii matrimoniale, preamărește relația afectivă dintre soți. O căsătorie autentică va fi bine trăită dacă în creșterea umană și afectivă constantă se va strădui să rămână mereu legată de eficacitatea cuvântului și de semnificația botezului. Cristos a sfințit Biserica, purificând-o prin baia apei, însoțită de cuvânt. Participarea la trupul și sângele Domnului, pe lângă a vizibiliza, nu face altceva decât să cimenteze o unire făcută prin har indisolubil.

Și la sfârșit să auzim cuvântul sfântului Paul spus filipenilor: „Domnul este aproape” (Fil 4,5). Mi se pare că am înțeles că, prin cuvânt și prin sacramente, în toată viața noastră Domnul este aproape. Să-l rugăm ca să putem fi tot mai mult atinși în interiorul ființei noastre de această apropiere a sa, pentru ca să se nască bucuria – acea bucurie care se naște atunci când Isus este realmente aproape.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.12.2008
Publicarea pe acest sit: 10.12.2008
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?