Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni
9. Viața în credință
miercuri, 29 septembrie 2021

Frați și surori, bună ziua!

În parcursul nostru pentru a înțelege mai bine învățătura Sfântului Paul, ne întâlnim astăzi cu o temă dificilă, dar importantă, cea a justificării. Ce este justificarea? Noi, ca păcătoși, am devenit drepți. Cine ne-a făcut drepți? Acest proces de schimbare este justificarea. Noi, în fața lui Dumnezeu, suntem drepți. Este adevărat, avem păcatele noastre personale, dar la bază suntem drepți. Aceasta este justificarea. S-a discutat mult despre această temă, pentru a găsi interpretarea cea mai coerentă cu gândirea apostolului și, așa cum se întâmplă des, am ajuns și să contrapunem pozițiile. În Scrisoarea către Galateni, precum și în cea către Romani, Paul insistă asupra faptului că justificarea vine din credința în Cristos. „Dar, eu sunt drept pentru că împlinesc toate poruncile!”. Da, dar de acolo nu-ți vine justificarea, îți vine înainte: cineva te-a justificat, cineva te-a făcut drept în fața lui Dumnezeu. „Da, dar sunt păcătos!”. Da ești drept, dar păcătos, dar la bază ești drept. Cine te-a făcut drept? Isus Cristos. Aceasta este justificarea.

Ce se ascunde în spatele cuvântului „justificare”, care este așa de decisiv pentru credință? Nu este ușor de ajuns la o definiție exhaustivă, însă în ansamblul gândirii Sfântului Paul se poate spune simplu că justificarea este consecința „milostivirii lui Dumnezeu care oferă iertarea” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1990). Și acesta este Dumnezeu nostru, atât de bun, milostiv, iertător, plin de milostivire, care încontinuu dă iertarea, încontinuu. El iartă, iar justificarea este Dumnezeu care iartă de la început pe fiecare, în Cristos. Milostivirea lui Dumnezeu care dă iertarea. De fapt, Dumnezeu, prin moartea lui Isus – și asta trebuie s-o subliniem: prin moartea lui Isus – a distrus păcatul și ne dăruit în manieră definitivă iertarea și mântuirea. Astfel justificați, păcătoșii sunt primiți de Dumnezeu și reconciliați cu el. Este ca o întoarcere la raportul originar între Creator și creatură, înainte ca să intervină neascultarea păcatului. De aceea, justificarea pe care Dumnezeu o realizează ne permite să recuperăm nevinovăția pierdută cu păcatul. Cum are loc justificarea? A răspunde la această întrebare echivalează cu descoperirea unei alte noutăți a învățăturii Sfântului Paul: că justificarea are loc prin har. Numai prin har: noi am fost justificați prin pur har. „Dar eu nu pot, așa cum face vreunul, să merg la judecător și să plătesc pentru ca să-mi dea dreptatea?”. Nu, în asta nu se poate plăti, a plătit unul pentru noi toți: Cristos. Și de la Cristos care a murit pentru noi vine acel har pe care Tatăl îl dă tuturor: justificarea are loc prin har.

Apostolul are prezentă mereu experiența care a schimbat viața sa: întâlnirea cu Isus înviat pe calea Damascului. Paul a fost un om mândru, religios, zelos, convins că în respectarea scrupuloasă a preceptelor consta dreptatea. Însă acum a fost cucerit de Cristos, iar credința în el l-a transformat în profunzime, permițându-i să descopere un adevăr ascuns până atunci: nu noi, cu eforturile noastre, devenim drepți, nu: nu noi; ci Cristos, cu harul său, ne face drepți. Așadar, Paul, pentru a avea o cunoaștere deplină a misterului lui Isus, este dispus să renunța la tot ceea ce avea înainte (cf. Fil 3,7), pentru că a descoperit că numai harul lui Dumnezeu l-a mântuit. Noi am fost justificați, am fost mântuiți prin pur har, nu pentru meritele noastre. Și asta ne dă o încredere mare. Suntem păcătoși, da; dar mergem pe drumul vieții cu acest har al lui Dumnezeu care ne justifică de fiecare dată când noi cerem iertare. Dar nu în acel moment justifică: suntem deja justificați, dar vine să ne ierte încă o dată.

Pentru apostol credința are o valoare atotcuprinzătoare. Atinge fiecare moment și fiecare aspect al vieții credinciosului: de la botez până la plecarea din această lume, totul este impregnat de credința în moartea și învierea lui Isus, care dăruiește mântuirea. Justificarea prin credință subliniază prioritatea harului, pe care Dumnezeu îl oferă celor care cred în Fiul său fără nicio deosebire.

De aceea, nu trebuie să concludem, așadar, că pentru Paul nu mai are valoare Legea mozaică; ea, dimpotrivă, rămâne un dar irevocabil al lui Dumnezeu, este – scrie apostolul – „sfântă” (Rom 7,12). Și pentru viața noastră spirituală este esențial să respectăm poruncile, dar și în asta nu ne putem baza pe forțele noastre: este fundamental harul lui Dumnezeu pe care-l primim în Cristos, acel har care ne vine din justificarea pe care ne-a dat-o Cristos, care a plătit deja pentru noi. De la el primim acea iubire gratuită care ne permite, la rândul nostru, să iubim în mod concret.

În acest context, este bine de amintit și învățătura care provine de la apostolul Iacob, care scrie: „Omul este justificat prin fapte și nu numai prin credință – ar părea contrariul, dar nu este contrariul – […] Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel și credința fără fapte este moartă” (Iac 2,24.26). Justificarea, dacă nu înflorește cu faptele noastre, va fi acolo, sub pământ, ca moartă. Există, dar noi trebuie s-o realizăm cu acțiunea noastră. Astfel cuvintele lui Iacob integrează învățătura lui Paul. Așadar, pentru amândoi, răspunsul credinței cere să fim activi în iubirea față de Dumnezeu și în iubirea față de aproapele. De ce „activi în acea iubire”? Pentru că acea iubire ne-a mântuit pe toți, ne-a justificat gratuit, gratis!

Justificarea ne inserează în lunga istorie a mântuirii, care arată dreptatea lui Dumnezeu: în fața căderilor noastre continue și a insuficiențelor noastre. El nu s-a resemnat, ci a voit să ne facă drepți și a făcut asta prin har, prin darul lui Isus Cristos, al morții și învierii sale. De câteva ori am spus cum este modul lui Dumnezeu de a acționa, care este stilul lui Dumnezeu, și am spus-o cu trei cuvinte: stilul lui Dumnezeu este apropiere, compasiune și duioșie. Mereu este aproape de noi, este compătimitor și duios. Și justificarea este tocmai apropierea cea mai mare a lui Dumnezeu față de noi, bărbați și femei, compasiunea cea mai mare a lui Dumnezeu față de noi, bărbați și femei, duioșia cea mai mare a Tatălui. Justificarea este acest dar al lui Cristos, al morții și învierii lui Cristos care ne face liberi. „Dar, părinte, eu sunt păcătos, am furat…”. Da, dar la bază ești un drept. Lasă ca Isus Cristos să realizeze acea justificare. Noi nu suntem condamnați, la bază, nu: suntem drepți. Permiteți-mi cuvântul: suntem sfinți, la bază. Însă după aceea, cu acțiunea noastră, devenim păcătoși. Însă, la bază, suntem sfinți: să lăsăm ca harul lui Cristos să vină și acea dreptate, acea justificare, să ne dea forța de a merge înainte. Astfel, lumina credinței ne permite să recunoaștem cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu, harul care acționează pentru binele nostru. Însă aceeași lumină ne arată și responsabilitatea care ne este încredințată pentru a colabora cu Dumnezeu în opera sa de mântuire. Forța harului are nevoie de a se conjuga cu faptele noastre de milostenie, pe care suntem chemați să o trăim pentru a mărturisi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu. Să mergem înainte cu această încredere: toți am fost justificați, suntem drepți în Cristos. Trebuie să realizăm această dreptate cu acțiunea noastră.

* * *

Apel

Am aflat cu durere știrea despre atacurile armate petrecute duminica trecută împotriva satelor Madamai și Abun, în nordul Nigeriei. Mă rog pentru cei care au murit, pentru cei care au fost răniți și pentru întreaga populație nigeriană. Doresc ca să fie mereu garantată în țară siguranța tuturor cetățenilor.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.09.2021
Publicarea pe acest sit: 29.09.2021
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.