Audienţa generală de miercuri

Despre Scrisoarea către Filipeni
miercuri, 27 iunie 2012

Iubiți frați și surori,

Rugăciunea noastră este făcută, așa cum am văzut miercurile trecute, din tăceri și din cuvinte, din cânt și din gesturi care implică întreaga persoană: de la gură la minte, de la inimă la întregul trup. Este o caracteristică pe care o regăsim în rugăciunea ebraică, în special în Psalmi. Astăzi aș vrea să vorbesc despre unul din cânturile sau imnurile cele mai vechi din tradiția creștină, pe care sfântul Paul ni-l prezintă în ceea ce este, într-un anumit fel, testamentul său spiritual: Scrisoarea către Filipeni. De fapt, este vorba despre o Scrisoare pe care Apostolul o dictează în timp ce este în închisoare, probabil la Roma. El simte apropiată moartea pentru că afirmă că viața sa va fi oferită ca jertfă (cf. Fil 2,17).

În pofida acestei situații de pericol grav față de integritatea sa fizică, sfântul Paul, în toată scrierea, exprimă bucuria că este discipol al lui Cristos, că poate să-l întâlnească, până acolo încât să vadă moartea nu ca o pierdere, ci ca un câștig. În ultimul capitol al Scrisorii există o puternică invitație la bucurie, caracteristică fundamentală a faptului de a fi creștini și a rugăciunii noastre. Sfântul Paul scrie: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4). Dar cum se poate bucura în fața unei condamnări la moarte de acum iminente? De unde, sau mai bine zis, de la cine își ia sfântul Paul seninătatea, forța, curajul de a merge în întâmpinarea martiriului și a vărsării sângelui?

Găsim răspunsul în centrul Scrisorii către Filipeni, în ceea ce tradiția creștină denumește carmen Christo, cântul pentru Cristos, sau mai obișnuit „imn cristologic”; un cânt în care toată atenția este centrată pe „sentimentele” lui Cristos, adică pe modul său de a gândi și pe atitudinea sa concretă și trăită. Această rugăciune începe cu un îndemn: „Să aveți în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Această atitudine este prezentată în versetele care urmează: iubirea, generozitatea, umilința, ascultarea față de Dumnezeu, dăruirea de sine. Este vorba nu numai și nu pur și simplu de a urma exemplul lui Isus, ca un lucru moral, ci de a implica toată existența în modul său de a gândi și de a acționa. Rugăciunea trebuie să conducă la o cunoaștere și la o unire în iubire tot mai profundă cu Domnul, pentru a putea gândi, acționa și iubi ca El, în El și prin El. A exercita asta, a învăța atitudinea lui Isus, este calea vieții creștine.

Acum aș vrea să mă opresc pe scurt asupra câtorva elemente din acest cânt dens, care rezumă întregul itinerar divin și uman al Fiului lui Dumnezeu și înglobează toată istoria umană: de la faptul de a fi în condiția lui Dumnezeu, la întrupare, la moartea pe cruce și la înălțarea în gloria Tatălui este implicit și comportamentul lui Adam, al omului de la început. Acest imn adus lui Cristos pornește de la faptul de a fi „en morphe tou Theou”, spune textul grec, adică de la faptul de a fi „din fire Dumnezeu”, sau mai bine zis în condiția de Dumnezeu. Isus, Dumnezeu adevărat și om adevărat, nu trăiește faptul de „a fi ca Dumnezeu” pentru a triumfa sau pentru a impune supremația sa, nu consideră asta o posesie, un privilegiu, o comoară geloasă. Dimpotrivă, „s-a despuiat”, s-a golit pe sine însuși asumând, spune textul grec, „morphe doulos”, „firea sclavului”, realitatea umană marcată de suferință, de sărăcie, de moarte; s-a asemănat pe deplin cu oamenii, în afară de păcat, așa încât să se comporte ca slujitor complet dedicat slujirii celorlalți. În această privință, Eusebiu din Cezareea – secolul al IV-lea – afirmă: „A luat asupra sa trudele mădularelor care suferă. Și-a însușit bolile noastre umile. A suferit și a îndurat din cauza noastră: asta în conformitate cu marea sa iubire față de omenire” (Demonstrația evanghelică, 10, 1, 22). Sfântul Paul continuă schițând cadrul „istoric” în care s-a realizat această înjosire a lui Isus: „S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,8). Fiul lui Dumnezeu a devenit cu adevărat om și a făcut un drum în ascultarea și fidelitatea completă față de voința Tatălui până la jertfa supremă a propriei vieți. Mai mult, Apostolul specifică „până la moarte, și încă moartea pe cruce”. Pe cruce, Isus Cristos a ajuns la gradul maxim al umilirii, pentru că răstignirea era pedeapsa rezervată sclavilor și nu persoanelor libere: „mors turpissima crucis”, scris Cicero (cf. In Verrem, V, 64, 165).

În Crucea lui Cristos omul este răscumpărat și experiența lui Adam este răsturnată: Adam, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a pretins să fie ca Dumnezeu cu propriile forțe, să ia locul lui Dumnezeu, și astfel a pierdut demnitatea originară care-i fusese dată. În schimb, Isus era „în condiția de Dumnezeu”, dar s-a înjosit, s-a cufundat în condiția umană, în fidelitatea totală față de Tatăl, pentru a-l răscumpăra pe Adamul care este în noi și a-i reda omului demnitatea pe care o pierduse. Părinții au subliniat că El s-a făcut ascultător, restituind naturii umane, prin omenitatea și ascultarea sa, ceea ce fusese pierdut prin neascultarea lui Adam.

În rugăciune, în raportul cu Dumnezeu, noi deschidem mintea, inima, voința la acțiunea Duhului Sfânt pentru a intra în aceeași dinamică de viață, așa cum afirmă sfântul Ciril din Alexandria, a cărui sărbătoare o celebrăm astăzi: „Lucrarea Duhului încearcă să ne transforme prin intermediul harului în copia perfectă a umilinirii sale” (Scrisoare de sărbătoare 10, 4). În schimb, logica umană caută adesea realizarea de sine în putere, în dominare, în mijloacele puternice. Omul continuă să vrea să construiască cu propriile forțe turnul Babel pentru a ajunge de la sine la înălțimea lui Dumnezeu, pentru a fi ca Dumnezeu. Întruparea și Crucea ne amintesc că realizarea deplină se află în conformarea propriei voințe umane cu aceea a Tatălui, în golirea de propriul egoism, pentru a ne umple de iubirea, de caritatea lui Dumnezeu și astfel a deveni cu adevărat capabili să-i iubim pe ceilalți. Omul nu se găsește pe sine însuși rămânând închis în sine, afirmându-se pe sine însuși. Omul se regăsește numai ieșind din el însuși; numai dacă ieșim din noi înșine ne regăsim. Și dacă Adam voia să-l imite pe Dumnezeu, asta în sine nu este rău, dar a greșit în ideea despre Dumnezeu. Dumnezeu nu este unul care vrea numai măreție. Dumnezeu este iubire care se dăruiește deja în Treime și apoi în creație. Și a-l imita pe Dumnezeu înseamnă a ieși din noi înșine, a ne dărui în iubire.

În partea a doua a acestui „imn cristologic” din Scrisoarea către Filipeni, subiectul se schimbă; nu mai este Cristos, ci este Dumnezeu Tatăl. Sfântul Paul subliniază că tocmai prin ascultarea față de voința Tatălui „Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (Fil 2,9). Cel care s-a înjosit profund luând firea sclavului este înălțat, ridicat mai presus de orice lucru de către Tatăl, care îi dă numele de „Kyrios”, „Domn”, suprema demnitate și domnie. De fapt, în fața acestui nou nume, care este însuși numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament, „să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt, și orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (v. 10-11). Isus care este înălțat este cel de la Ultima Cină, care își pune deoparte hainele, se încinge cu un ștergar, se apleacă pentru a spăla picioarele Apostolilor și îi întreabă: „Înțelegeți ce am făcut pentru voi? Voi mă numiți «Învățătorul» și «Domnul» și bine spuneți, pentru că sunt. Așadar, dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele, și voi trebuie să vă spălați picioarele unii altora” (In 13,12-14). Este important să ne amintim de acest lucru în rugăciunea noastră și în viața noastră: „înălțarea către Dumnezeu are loc tocmai în coborârea slujirii umile, în coborârea iubirii, care este esența lui Dumnezeu, deci forța cu adevărat purificatoare, care-l face pe om capabil să-l perceapă și să-l vadă pe Dumnezeu” (Gesů di Nazaret, Milano 2007, pag. 120).

Imnul din Scrisoarea către Filipeni ne oferă aici două indicații importante pentru rugăciunea noastră. Prima este invocația „Domn” adresată lui Isus Cristos, așezat la dreapta Tatălui: El este unicul Domn al vieții noastre, în mijlocul atâtor „dominatori” care vor s-o orienteze și s-o conducă. Pentru aceasta, este necesar să avem o scară de valori în care primatul îi revine lui Dumnezeu, pentru a afirma ca sfântul Paul: „Consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu” (Fil 3,8). Întâlnirea cu Cel Înviat l-a făcut să înțeleagă că El este singura comoară pentru care merită să ofere propria existență.

A doua indicație este prosternarea, „plecarea oricărui genunchi” pe pământ și în ceruri, care amintește de o expresie a profetului Isaia, unde indică adorația pe care toate creaturile o datorează lui Dumnezeu (cf. 45,23). Îngenuncherea în fața Preasfântului Sacrament sau a sta în genunchi în rugăciune exprimă tocmai atitudinea de adorație în fața lui Dumnezeu, chiar și cu trupul. De aici importanța de a face acest gest nu din obișnuință și în grabă, ci cu profundă conștiință. Atunci când îngenunchem în fața Domnului, noi mărturisim credința noastră în El, recunoaștem că El este unicul Domn al vieții noastre.

Iubiți frați și surori, în rugăciunea noastră să ne îndreptăm privirea spre Cel Răstignit, să rămânem în adorați mai des în fața Euharistiei, pentru a face să intre viața noastră în iubirea lui Dumnezeu, care s-a înjosit cu umilință pentru a ne ridica până la El. La începutul catehezei ne-am întrebat cu putea sfântul Paul să se bucure în fața riscului iminent al martiriului și al vărsării sângelui său. Acest lucru este posibil numai pentru că Apostolul nu și-a îndepărtat niciodată privirea sa de la Cristos, ajungând să-i devină conform în moarte, „doar va ajunge cumva la învierea din morți” (Fil 3,11). Ca sfântul Francisc în fața răstignitului să spunem și noi: Preaînalte, gloriosule Dumnezeule, luminează întunericul inimii mele. Dă-mi o credință dreaptă, speranță sigură și caritate perfectă, înțelepciune și discernământ pentru a împlini voința ta adevărată și sfântă. Amin (cf. Rugăciune în fața Răstignitului: FF [276]).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.06.2012
Publicarea pe acest sit: 28.06.2012
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.