Audienţa generală de miercuri

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor
miercuri, 24 ianuarie 2007

Dragi frați și surori,

Mâine se încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, care în acest an are drept temă cuvintele din Evanghelia după Marcu: „Pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească!” (cfr. Mc 7,31-37). Am putea și noi să repetăm aceste cuvinte care exprimă admirația lumii în fața vindecării unui surdomut pe care a înfăptuit-o Isus, văzând minunata înflorire a angajării pentru refacerea unității creștinilor. Parcurgând din nou drumul ultimilor patruzeci de ani, ne surprinde cum Domnul ne-a retrezit din amorțeala autosuficienței și a indiferenței; cum ne face din nou capabili să „ne ascultăm” și nu doar să „ne auzim”, cum ne-a dezlegat limba, astfel încât rugăciunea, pe care o înălțăm către El, să aibă mai multă putere de convingere pentru lume. Da, este adevărat, Domnul ne-a oferit multe haruri și lumina Duhului său a iluminat mulți martori. Ei au demonstrat că totul se poate obține prin rugăciune, când știm să ascultăm cu încredere și umilință de porunca divină a iubirii și să consimțim la dorința fierbinte a lui Cristos pentru unitatea tuturor ucenicilor săi.

„Grija de a reface unitatea – afirmă Conciliul Vatican II – aparține întregii Biserici, atât credincioșilor cât și păstorilor, și implică pe fiecare după propriile posibilități, atât în viața creștină de fiecare zi cât și în studiile teologice și istorice” (Unitatis redintegratio, 5). Prima datorie comună este aceea a rugăciunii. Rugându-se, rugându-se împreună, creștinii devin mai conștienți de starea lor frățească, chiar dacă sunt încă divizați; și, rugându-ne, învățăm mai bine să-l ascultăm pe Domnul, întrucât doar ascultându-l pe Domnul și urmând glasul său putem găsi drumul unității.

Ecumenismul, bineînțeles, este un proces lent, câteodată chiar descurajant când se cedează ispitei de „a auzi” și nu de „a asculta”, de a vorbi cu jumătate de gură, în loc să se proclame în mod curajos. Nu este ușor de abandonat o „surzenie comodă”, ca și cum Evanghelia neschimbată nu ar avea capacitatea de a înflori din nou, reafirmându-se drept providențial germen de convertire și reînnoire spirituală pentru fiecare dintre noi. Ecumenismul – am spus – este un proces lent, un urcuș lent, ca orice drum de pocăință. Un drum care însă, după inițialele dificultăți și tocmai în acestea, oferă și ample spații de bucurie, popasuri de reîmprospătare, și permite din ce în ce mai mult să se respire cu ambii plămâni aerul extrem de curat al comuniunii depline.

Experiența acestor ultime decenii, după Conciliul Vatican II, demonstrează că această căutare a unității dintre creștini se realizează la diferite niveluri și în nenumărate circumstanțe: în parohii, în spitale, în contactul cu oamenii, în colaborarea dintre comunitățile locale în orice parte a lumii, și mai ales în regiunile în care a face un gest de bunăvoință în relațiile cu fratele recere un mare efort și totodată o purificare a memoriei. În acest context de speranță, presărat cu pași concreți făcuți spre deplina comuniune a creștinilor, se plasează și întâlnirile și evenimentele care marchează în mod constant ministerul meu, ministerul Episcopului de Roma, Păstor al Bisericii universale. Aș vrea acum se parcurgem din nou cele mai semnificative evenimente care au avut loc în anul 2006, și care au fost motiv de bucurie și recunoștință față de Domnul.

Anul a început cu vizita oficială a Alianței Mondiale a Bisericilor Reformate. Comisia internațională catolico-reformată a încredințat spre reflecție respectivelor autorități un document care încheie un proces de dialog început în 1970, susținut așadar un timp ce numără deja 36 de ani; iar acest document se numește: „Biserica drept Comunitate de Mărturie comună a Împărăției lui Dumnezeu„. La 25 ianuarie 2006 – adică acum un an – la solemna încheiere a „Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor” au luat parte, în „Bazilica Sfântul Paul în afara zidurilor”, delegați pentru ecumenismul din Europa, convocați împreună de Consiliul Conferințelor Episcopale ale Europei și de Conferința Bisericilor Europene, pentru prima etapă de apropiere la a treia Adunare Ecumenică Europeană, care se va desfășura în pământ ortodox, la Sibiu, în luna septembrie a acestui an, 2007. Cu ocazia audiențelor de miercuri, am putut primi delegațiile Alianței Baptiste Mondiale și ale Bisericii Evanghelice Luterane din America, care rămâne fidelă vizitelor sale periodice la Roma. Mi s-a oferit pe lângă aceasta, calea de a întâlni pe ierarhii Bisericii ortodoxe din Georgia, cale pe care o urmez cu afecțiune, continuând acea legătură prietenească ce-i unea pe Sanctitatea Sa Ilie al II-lea cu veneratul meu Predecesor, Slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea.

Continuând această expunere cronologică a întâlnirilor ecumenice ale anului trecut, ajung la „Întâlnirea la nivel înalt a Capilor Religioși”, desfășurată la Moscova în iulie 2006 unde Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Alexandru al II-lea, a cerut, printr-un mesaj special, adeziunea Sfântului Scaun. Folositoare a fost apoi vizita Mitropolitului Kirill al Patriarhatului din Moscova, care a făcut să se vadă intenția de a ajunge la o mai explicită normalizare a relațiilor noastre bilaterale. La fel de plăcută a fost întâlnirea preoților și studenților Colegiului Diakoniei Apostolice a Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe din Grecia. Îmi face plăcere să amintesc că la Adunarea sa Generală de la Porto Alegre Consiliul Ecumenic al Bisericilor a rezervat un amplu spațiu participării catolice. În acea împrejurare am trimis un mesaj special. Am vrut să fac să ajungă un mesaj al meu chiar și la adunarea generală a Conferinței Mondiale Metodiste la Seul. Amintesc, pe deasupra, cu plăcere cordiala vizită a Secretarilor de la Christian World Communions, organizație de reciprocă informare și legătură între diferitele Confesiuni.

Și iată ajungem, înaintând în această cronică a anului 2006, la vizita oficială a Arhiepiscopului de Canterbury și Primat al Comuniunii Anglicane din noiembrie anul trecut. În Capela Redemptoris Mater a Palatului Apostolic am împărtășit cu el și însoțitorii săi un semnificativ moment de rugăciune. Cât despre călătoria apostolică de neuitat în Turcia și întâlnirea cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, doresc să amintesc multele gesturi mai grăitoare decât cuvintele. Profit de această ocazie pentru a saluta încă o dată pe Sanctitatea Sa Bartolomeu I și a-i mulțumi pentru scrisoarea pe care mi-a scris-o la întoarcerea mea la Roma; îl asigur de rugăciunea și angajarea mea de a lucra pentru a se trage foloase din acea îmbrățișare de pace, pe care ne-am oferit-o în timpul Divinei Liturgii în biserica Sfântului Grigore la Fanar. Anul s-a încheiat cu vizita oficială la Roma a Arhiepiscopului de Atena și al întregii Grecii, Preafericirea Sa Christodoulos, cu care am schimbat daruri semnificative: icoanele Panaghia și Tutta Santa, și acelea ale Sfinților Petru și Paul îmbrățișați.

Nu sunt aceste momente de înaltă valoare spirituală, momente de bucurie, de respiro în această lentă urcare spre unitate, despre care am vorbit? Aceste momente pun în lumină angajarea – deseori tăcută, dar puternică – ce ne alătură în căutarea din nou a unității. Ele ne încurajează să facem orice efort pentru a continua în această urcare lentă dar importantă. Ne încredințăm neîncetatei mijlociri a Mamei lui Dumnezeu și a Sfinților noștri protectori, pentru ca să ne susțină și să ne ajute să nu abandonăm propunerile bune; pentru ca să ne încurajeze să intensificăm orice efort, rugându-ne și lucrând cu încredere, siguri fiind că Duhul Sfânt va face restul. Ne va da unitatea deplină după cum și când îi va place. Și, întăriți de această încredere, înaintăm pe drumul credinței, al speranței și al carității. Domnul să ne călăuzească.