Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Porunci – 2.
„Zece cuvinte” pentru a trăi alianța
miercuri, 20 iunie 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Această audiență se desfășoară în două locuri: noi, aici, în piață, și în Aula „Paul al VI-lea” sunt peste 200 de bolnavi care urmăresc audiența pe ecran. Toți împreună formăm o comunitate. Cu aplauze să-i salutăm pe cei care sunt în Aulă.

Miercurea trecută am început un nou ciclu de cateheze despre porunci. Am văzut că Domnul Isus n-a venit să desființeze Legea, ci să-i dea împlinirea. Dar va trebui să înțelegem mai bine această perspectivă.

În Biblie, poruncile nu trăiesc pentru ele însele, ci sunt parte dintr-un raport, o relație. Domnul Isus n-a venit să desființeze Legea, ci să-i dea împlinirea. Și există acea relație a Alianței[1]dintre Dumnezeu și poporul său. La începutul capitolului 20 din cartea Exodului citim – și acest lucru este important –: „Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte” (v. 1).

Pare o deschidere ca o alta, dar în Biblie nimic nu este banal. Textul nu spune: „Dumnezeu a rostit aceste porunci”, ci „aceste cuvinte”. Tradiția ebraică va numi mereu Decalogul „cele zece cuvinte”. Și termenul „decalog” înseamnă tocmai asta[2]. Și totuși au formă de legi, sunt în mod obiectiv niște porunci. Așadar, de ce folosește autorul sacru, chiar aici, termenul „zece cuvinte”? De ce? Și de ce nu spune „zece porunci”?

Ce diferență este între o poruncă și un cuvânt? Porunca este o comunicare care nu cere dialogul. În schimb, cuvântul este mijlocul esențial al relației ca dialog. Dumnezeu Tatăl creează prin intermediul cuvântului său, iar Fiul său este Cuvântul făcut trup. Iubirea se hrănește din cuvinte, și tot așa educația sau colaborarea. Două persoane care nu se iubesc, nu reușesc să comunice. Când cineva vorbește inimii noastre, singurătatea noastră se termină. Primește un cuvânt, se dă comunicarea și poruncile sunt cuvinte ale lui Dumnezeu: Dumnezeu se comunică în aceste zece cuvinte și așteaptă răspunsul nostru.

Alta este a primi un ordin, alta este a percepe că cineva încearcă să vorbească cu noi. Un dialog este mult mai mult decât comunicarea unui adevăr. Eu pot să vă spun: „Astăzi este ultima zi de primăvară, caldă primăvară, dar astăzi este ultima zi”. Acesta este un adevăr, nu este un dialog. Dar dacă vă spun: „Ce credeți despre această primăvară?”, încep un dialog. Poruncile sunt un dialog. Comunicarea se realizează prin plăcerea de a vorbi și prin binele concret care se comunică între cei care se iubesc prin intermediul cuvintelor. Este un bine care nu constă în lucruri, ci în persoanele înseși care reciproc se dăruiesc în dialog (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 142).

Însă această diferență nu este un lucru artificial. Să privim ce s-a întâmplat la început. Ispititorul, diavolul, vrea să înșele bărbatul și femeia cu privire la acest punct: vrea să-i convingă că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din rodul pomului binelui și răului pentru a-i ține supuși. Provocarea este tocmai aceasta: prima normă pe care Dumnezeu a dat-o omului este impunerea unui despot care interzice și constrânge, sau este grija unui tată care se îngrijește de cei mici ai săi și îi protejează de autodistrugere? Este un cuvânt sau este o poruncă? Cea mai tragică, dintre diferitele minciuni pe care șarpele le spune Evei, este sugestia unei divinități invidioase – „Dar nu, Dumnezeu este invidios pe voi” – a unei divinități posesive – „Dumnezeu nu vrea ca voi să aveți libertate”. Faptele demonstrează în mod dramatic că șarpele a mințit (cf. Gen 2,16-17; 3,4-5), a făcut să se creadă că un cuvânt de iubire era o poruncă.

Omul este în fața acestei răscruci: Dumnezeu îmi impune lucrurile sau se îngrijește de mine? Poruncile sale sunt numai o lege sau conțin un cuvânt, pentru a se îngriji de mine? Dumnezeu este stăpână sau Tată? Dumnezeu este Tată: nu uitați niciodată asta. Chiar și în situațiile cele mai urâte, gândiți-vă că avem un Tată care ne iubește pe toți. Suntem supuși sau fii? Această luptă, înlăuntrul și în afara noastră, se prezintă încontinuu: de mii de ori trebuie să alegem între o mentalitate de sclavi și o mentalitate de fii. Porunca este de la stăpân, cuvântul este de la Tatăl.

Duhul Sfânt este un Duh de fii, este Duhul lui Isus. Un duh de sclavi nu poate decât să primească Legea în mod opresiv și poate produce două rezultate opuse: ori o viață formată din datorii și din obligații, ori o reacție violentă de refuz. Tot creștinismul este trecerea de la litera Legii la Duhul care dă viața (cf. 2Cor 3,6-17). Isus este Cuvântul Tatălui, nu este condamnarea Tatălui. Isus a venit să mântuiască, prin Cuvântul său, nu să ne condamne.

Se vede când un bărbat sau o femeie au trăit sau nu această trecere. Oamenii își dau seama dacă un creștin raționează ca fiu sau ca sclav. Și noi înșine ne amintim dacă educatorii noștri s-au îngrijit de noi ca tați și mame, sau dacă ne-au impus doar reguli. Poruncile sunt drumul spre libertate, pentru că sunt cuvântul Tatălui care ne face liberi pe acest drum.

Lumea nu are nevoie de legalism, ci de îngrijire. Are nevoie de creștini cu inima de fii[3]. Are nevoie de creștini cu inimă de fii: să nu uitați asta.

Note:
[1] Capitolul 20 din cartea Exodului este precedat de oferta Alianței la capitolul 19, în care este centrală pronunțarea: „Acum, dacă veți asculta glasul meu și dacă veți păzi legământul meu, veți fi partea mea dintre toate popoarele, căci al meu este tot pământul. Îmi veți fi o împărăție de preoți și un popor sfânt” (Ex 19,5-6). Această terminologie își are sinteză emblematică în Lev 26,12: „Voi umbla în mijlocul vostru; eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul meu” și va ajunge până la numele prevestit al lui Mesia, în Is 7,14, adică Emanuel, care ajunge în Matei: „Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și îi vor pune numele Emanuel, care tradus înseamnă: Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23). Toate acestea indică natura esențial relațională a credinței ebraice și, la gradul maxim, a celei creștine.
[2] Cf. și Ex 34,28b: «El a scris pe table cuvintele alianței, cele zece cuvinte».
[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, 12: Darul Decalogului este promisiune și semn al Noii Alianțe, când legea va fi scrisă din nou și definitiv în inima omului (cf. Ier 31,31-34), înlocuind legea păcatului, care desfigurase acea inimă (cf. Ier 17,1). Atunci va fi dăruită «o inimă nouă» pentru că în ea va locui «un duh nou», Duhul lui Dumnezeu (cf. Ez 36,24-28)».

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 20.06.2018
Publicarea pe acest sit: 20.06.2018
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.