Audiența generală de miercuri

34. Distrageri, ariditate, plictiseală
miercuri, 19 mai 2021

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Urmând modelul Catehismului, în această cateheză ne referim la experiența trăită a rugăciunii, încercând să arătăm câteva dificultăți ale ei foarte obișnuite, care trebuie identificate și depășite. A ne ruga nu este ușor: există atâtea dificultăți care vin în rugăciune. Trebuie cunoscute, găsite și depășite.

Prima problemă care se prezintă celui care se roagă este distragerea (cf. CBC, 2729). Tu începi să te rogi și după aceea mintea umblă, umblă în toată lumea; inima ta este acolo, mintea este acolo… distragerea de la rugăciune. Rugăciunea conviețuiește adesea cu distragerea. De fapt, minții umane îi este greu să se oprească îndelung asupra unui singur gând. Cu toții experimentăm acest vârtej continuu de imagini și de iluzii în mișcare perenă, care ne însoțește chiar și în timpul somnului. Și cu toții știm că nu este bine a da curs acestei înclinații necontrolate.

Lupta pentru a cuceri și a menține concentrarea nu se referă numai la rugăciune. Dacă nu se ajunge la un grad suficient de concentrare nu se poate studia cu folos și nici nu se poate munci bine. Sportivii știu că întrecerile nu se câștigă numai cu antrenamentul fizic, ci și cu disciplina mentală: mai ales cu capacitatea de a fi concentrați și de a menține trează atenția.

Distragerile nu sunt vinovate, însă trebuie combătute. În patrimoniul credinței noastre există o virtute care adesea este uitată, dar care este atât de prezentă în evanghelie. Se numește „vigilența”. Și Isus o spune mult: „Vegheați. Rugați-vă”. Catehismul o citează în mod explicit în instruirea sa despre rugăciune (cf. nr. 2730). Adesea Isus le amintește discipolilor obligația unei vieți sobre, conduse de gândul că mai devreme sau mai târziu el se va întoarce, ca un mire de la nuntă sau un stăpân dintr-o călătorie. Însă necunoscând ziua și ora întoarcerii sale, toate minutele din viața noastră sunt prețioase și nu trebuie risipite în distrageri. Într-o clipă pe care n-o cunoaștem va răsuna glasul Domnului nostru: în acea zi, fericiți sunt acei servitori pe care el îi va găsi activi, tot concentrați asupra a ceea ce contează cu adevărat. Nu s-au risipit urmărind orice atracție care apărea în mintea lor, ci au încercat să meargă pe calea corectă, făcând binele și făcându-și datoria lor. Aceasta este distragerea: că imaginația umblă, umblă, umblă… Sfânta Tereza numea această imaginație care umblă, umblă în rugăciune, „nebuna casei”: este ca o nebună care te face să umbli, să umbli… Trebuie s-o oprim și s-o închidem, cu atenția.

Un discurs diferit merită timpul ariditățiiCatehismul îl descrie în acest mod: „inima este insensibilă, fără atracție pentru gânduri, amintiri și simțăminte, fie ele și spirituale. Aceasta este clipa credinței pure, care rămâne cu fidelitate împreună cu Isus, în agonie și în mormânt” (nr. 2731). Ariditatea ne face să ne gândim la Vinerea Sfântă, la noapte și la Sâmbăta Sfântă, toată ziua: Isus nu este, este în mormânt; Isus a murit: suntem singuri. Și acesta este gândul-mamă al aridității. Adesea nu știm care sunt motivele aridității: poate să depindă de noi înșine, dar și de Dumnezeu, care permite anumite situații ale vieții exterioare sau interioare. Sau, uneori, poate să fie o durere de cap sau o durere de ficat care te împiedică să intri în rugăciune. Adesea nu știm bine motivul. Maeștri spirituali descriu experiența credinței ca o alternare continuă de timpuri de mângâiere și de dezolare; momente în care totul este ușor, în timp ce altele sunt marcate de o mare greutate. De atâtea ori, când noi găsim un prieten, spune: „Ce faci?” – „Astăzi sunt abătut”. De atâtea ori suntem „abătuți”, adică nu avem sentimente, nu avem mângâieri, nu ne descurcăm. Sunt acele zile cenușii… și există, atâtea, în viață! Însă pericolul este de a avea inima cenușie: când acest „a fi abătut” ajunge la inimă și o îmbolnăvește… și există oameni care trăiesc cu inima cenușie. Acest lucru este teribil: nu ne putem ruga, nu putem simți mângâierea cu inima cenușie! Sau nu putem duce înainte o ariditate spirituală cu inima cenușie. Inima trebuie să fie deschisă și luminoasă, pentru ca să intre lumina Domnului. Și dacă nu intră, trebuie așteptată cu speranță. Dar să nu se închidă în cenușiu.

După aceea, un lucru diferit este lenea, un alt defect, un alt viciu, care este o adevărată ispită împotriva rugăciunii și, mai în general, împotriva vieții creștine. Lenea este „o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei, scăderii vigilenței, neglijenței inimii” (CBC, 2733). Este unul din cele șapte „vicii capitale” pentru că, alimentat de îngâmfare, poate conduce la moartea sufletului.

Așadar, ce trebuie făcut în această succesiune de entuziasme și descurajări? Trebuie să învățăm să mergem mereu. Adevăratul progres al vieții spirituale nu constă în înmulțirea extazelor, ci în a fi capabili să perseverăm în timpuri dificile: mergi, mergi, mergi… Și dacă ești obosit, oprește-te un pic și apoi mergi din nou. Însă cu perseverență. Ne amintim de parabola Sfântului Francisc despre bucuria desăvârșită: nu în infinitele întâmplări fericite căzute din cer se măsoară bravura unui frate, ci în a merge cu statornicie, chiar și atunci când totul și-a pierdut gustul de la începuturi. Toți sfinții au trecut prin această „vale întunecată” și să nu ne scandalizăm dacă, lecturând jurnalele lor, ascultăm relatarea unor seri de rugăciune făcută fără voie, trăită fără gust. Trebuie să învățăm să spunem: „Chiar dacă tu, Dumnezeul meu, pari să faci orice pentru ca eu să încetez să cred în tine, eu în schimb continui să te rog”. Credincioșii nu sting niciodată rugăciunea! Ea uneori poate să se asemene cu aceea a lui Iob, care nu acceptă ca Dumnezeu să-l trateze în mod nedrept, protestează și îl cheamă la judecată. Însă, de atâtea ori, și protestarea în fața lui Dumnezeu este un mod de a ne ruga sau, așa cum spunea acea bătrânică, „supărarea pe Dumnezeu este și ea un mod de rugăciune”, pentru că de atâtea ori fiul se supără pe tatăl: este un mod de raport cu tatăl; pentru că îl recunoaște „tată”, se supără…

Și noi, care suntem mult mai puțin sfinți și răbdători decât Iob, știm că la sfârșit, la sfârșitul acestui timp de dezolare, în care am înălțat către cer strigăte mute și atâția „de ce?”, Dumnezeu ne va răspunde. Să nu uităm rugăciunea lui „de ce?”: este rugăciunea pe care o fac copiii când încep să nu înțeleagă lucrurile și psihologii o numesc „vârsta de ce-urilor”, deoarece copilul îl întreabă pe tatăl: „Tată, de ce…? Tată, de ce…? Tată, de ce…?”. Dar să fim atenți: copilul nu ascultă răspunsul tatălui. Tatăl începe să răspundă și copilul vine cu un alt de ce. Vrea numai să atragă asupra sa privirea tatălui; și când noi ne supărăm un pic pe Dumnezeu și începem să spune niște de ce, atragem inima Tatălui nostru spre mizeria noastră, spre dificultatea noastră, spre viața noastră. Dar da, aveți curajul de a-i spune lui Dumnezeu: „Dar de ce…?”. Pentru că uneori, un pic de supărare face bine, pentru că ne face să trezim acest raport de la fiu la Tată, de la fiică la Tată, pe care noi trebuie să-l avem cu Dumnezeu. Și expresiile noastre mai dure și mai amare, el le va aduna cu iubirea unui tată și le va considera ca un act de credință, ca o rugăciune.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.05.2021
Publicarea pe acest sit: 19.05.2021
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.