Audienţa generală de miercuri

Maria, icoană a credinței ascultătoare
miercuri, 19 decembrie 2012

Iubiți frați și surori,

În drumul Adventului, Fecioara Maria ocupă un loc special ca aceea care în mod unic a așteptat realizarea promisiunilor lui Dumnezeu, primind în credință și în trup pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, în ascultare deplină față de voința divină. Astăzi aș vrea să reflectez pe scurt cu voi despre credința Mariei pornind de la marele mister al Bunei Vestiri.

Chaîre kecharitomene, ho Kyrios meta sou„, „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc 1,28). Acestea sunt cuvintele – prezentate de evanghelistul Luca – prin care Arhanghelul Gabriel se adresează Mariei. La prima vedere termenul chaîre, „bucură-te”, pare un salut normal, obișnuit în ambientul grec, însă acest cuvânt, dacă este citit pe fundalul tradiției biblice, dobândește o semnificație mult mai profundă. Tot acest termen este prezent de patru ori în versiunea greacă a Vechiului Testament și întotdeauna ca vestire de bucurie pentru venirea lui Mesia (cf. Sof 3,14; Il 2,21; Zah 9,9; Lam 4,21). Salutul îngerului adresat Mariei este deci o invitație la bucurie, la o bucurie profundă, vestește sfârșitul tristeții care există în lume în fața limitei vieții, a suferinței, a morții, a răutății, a întunericului răului care pare să întunece lumina bunătății divine. Este un salut care marchează începutul Evangheliei, a Veștii Bune.

Dar de ce este invitată Maria să se bucure în acest mod? Răspunsul se găsește în partea a doua a salutului: „Domnul este cu tine”. Și aici, pentru a înțelege bine sensul expresiei, trebuie să privim în Vechiului Testament. În Cartea lui Sofonia găsim această expresie: „Bucură-te, fiica Sionului… Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău… Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un eliberator puternic” (3,14-17). În aceste cuvinte există o dublă promisiune făcută lui Israel, fiicei Sionului: Dumnezeu va veni ca Mântuitor și își va stabili locuință chiar în mijlocul poporului Său, în sânul fiicei Sionului. În dialogul dintre înger și Maria se realizează exact această promisiune: Maria este identificată cu poporul logodit de Dumnezeu, este cu adevărat Fiica Sionului în persoană; în ea se împlinește așteptarea venirii definitive a lui Dumnezeu, în ea își stabilește locuință Dumnezeul cel viu.

În salutul îngerului, Maria este numită „plină de har”; în greacă, termenul „har”, charis, are aceeași rădăcină lingvistică a cuvântului „bucurie”. Și în această expresie se clarifică ulterior izvorul bucuriei Mariei: bucuria provine din har, adică provine din comuniunea cu Dumnezeu, din faptul de a avea o conexiune atât de vitală cu El încât să fie să fie locuință a Duhului Sfânt, complet plăsmuită de acțiunea lui Dumnezeu. Maria este creatura care în mod unic a deschis larg poarta pentru Creatorul ei, s-a pus în mâinile Lui, fără limite. Ea trăiește în întregime din și în relația cu Domnul; este în atitudine de ascultare, atentă să perceapă semnele lui Dumnezeu în drumul poporului Său; este inserată într-o istorie de credință și de speranță în promisiunile lui Dumnezeu, care constituie țesutul existenței ei. Și se supune în mod liber cuvântului primit, voinței divine în ascultarea credinței.

Evanghelistul Luca relatează evenimentul Mariei printr-un fin paralelism cu evenimentul lui Abraham. Așa cum marele Patriarh este părintele celor care cred, care a răspuns la chemarea lui Dumnezeu să iasă din țara în care trăia, din siguranța lui, pentru a începe drumul spre o țară necunoscută și deținută numai în baza promisiunii divine, tot așa Maria se are încredere deplină în cuvântul pe care i-l vestește mesagerul lui Dumnezeu și devine model și mamă a tuturor celor care cred.

Aș vrea să subliniez un alt aspect important: deschiderea sufletului la Dumnezeu și la acțiunea Sa în credință include și elementul întunericului. Relația ființei umană cu Dumnezeu nu elimină distanța dintre Creator și creatură, nu elimină ceea ce afirmă Apostolul Paul în fața profunzimilor înțelepciunii lui Dumnezeu: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Sale!” (Rom 11,3). Dar tocmai acela care – asemenea Mariei – este deschis în mod total lui Dumnezeu, ajunge să accepte voința divină, chiar dacă este misterioasă, chiar dacă adesea nu corespunde propriei voințe și este o sabie care străpunge sufletul, așa cum îi va spune în mod profetic Mariei bătrânul Simeon, în momentul în care Isus este prezentat la Templu (cf. Lc 2,35). Drumul de credință al lui Abraham cuprinde momentul de bucurie pentru darul fiului Isaac, dar și momentul întunericului, când trebuie să urce pe muntele Moria pentru a îndeplini un gest paradoxal: Dumnezeu îi cere să îl jertfească pe fiul pe care tocmai i-l dăruise. Pe munte, îngerul îi poruncește: „Să nu îți ridici mâna asupra băiatului și să nu îi faci niciun rău, căci acum știu că te temi de Dumnezeu și nu l-ai cruțat pe unicul tău fiu pentru mine” (Gen 22,12); încrederea deplină a lui Abraham în Dumnezeul fidel față de promisiuni nu dispare nici atunci când cuvântul Său este misterios și dificil, aproape imposibil, de primit. Așa este și pentru Maria: credința ei trăiește bucuria de la Buna Vestire, dar trece și prin întunericul răstignirii Fiului, pentru a putea ajunge până la lumina Învierii.

Nu este diferit nici pentru drumul de credință al fiecăruia dintre noi: întâlnim momente de lumină, însă întâlnim și perioade în care Dumnezeu pare absent, tăcerea Lui apasă în inima noastră și voința Sa nu corespunde voinței noastre, cu ceea ce am vrea noi. Dar cu cât ne deschidem mai mult lui Dumnezeu, primim darul credinței, ne punem total în El încrederea noastră – ca Abraham și ca Maria – cu atât mai mult El ne face capabili, cu prezența Sa, să trăim orice situație a vieții în pace și în certitudinea fidelității Sale și a iubirii Sale. Însă aceasta presupune a ieși din noi înșine și din propriile proiecte, pentru ca astfel Cuvântul lui Dumnezeu să fie făclie care conduce gândurile și acțiunile noastre.

Aș vrea să mă mai opresc asupra unui aspect care reiese în relatările Sfântului Luca despre copilăria lui Isus. Maria și Iosif îl duc pe copil la Ierusalim, la Templu, pentru a-l prezenta și a-l consacra Domnului așa cum prescrie legea lui Moise: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul” (cf. Lc 2,22-24). Acest gest al Sfintei Familii capătă un sens și mai profund dacă îl citim în lumina științei evanghelice a lui Isus în vârstă de doisprezece ani care, după trei zile de căutare, este regăsit în Templu discutând între învățători. Cuvintelor pline de îngrijorare a Mariei și a lui Iosif: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și cu mine te-am căutat îngrijorați”, le corespunde răspunsul misterios al lui Isus: „De ce m-ați căutat? Nu știați că Eu trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Lc 2,48-49). Adică în proprietatea Tatălui, în casa Tatălui, așa cum este un fiu. Maria trebuie să reînnoiască credința profundă cu care a spus „da” la Buna Vestire; trebuie să accepte că precedența o are Tatăl adevărat și propriu al lui Isus; trebuie să știe să îl lase liber pe acel Fiu pe care l-a născut, pentru ca să își urmeze misiunea Sa. Și „da”-ul Mariei spus voinței lui Dumnezeu, în ascultarea credinței, se repetă de-a lungul întregii ei vieți, până la momentul cel mai dificil, cel al Crucii.

În fața la toate acestea, putem să ne întrebăm: cum a putut Maria să trăiască acest drum alături de Fiul cu o credință atât de tare, chiar și în întuneric, fără a pierde încrederea deplină în acțiunea lui Dumnezeu? Există o atitudine de fond pe care Maria o asumă în fața a ceea ce se întâmplă în viața ei. La Buna Vestire, ea rămâne tulburată ascultând cuvintele îngerului – este teama pe care omul o simte atunci când este atins de apropierea lui Dumnezeu -, dar nu este atitudinea celui căruia îi este frică în fața a ceea ce Dumnezeu poate să ceară. Maria reflectează, se întreabă cu privire la semnificația acestui salut (cf. Lc 1,29). Termenul grec folosit în Evanghelie pentru a defini acest „a reflecta”, „dielogizeto„, amintește de rădăcina cuvântului „dialog”. Aceasta înseamnă că Maria intră în dialog intim cu Cuvântul lui Dumnezeu care i-a fost vestit, nu îl analizează în mod superficial, ci se oprește, îl lasă să pătrundă în mintea ei și în inima ei, pentru a înțelege ce vrea Domnul de la ea, sensul vestirii.

O altă aluzie la atitudinea interioară a Mariei în fața acțiunii lui Dumnezeu o găsim, tot în Evanghelia Sfântului Luca, în momentul nașterii lui Isus, după adorația păstorilor. Se afirmă că Maria „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19); în greacă, termenul este symballon – am putea spune că ea „ținea împreună”, „punea împreună” în inima ei toate evenimentele care i se întâmplau; situa fiecare element, fiecare cuvânt, fiecare fapt în cadrul întregului și îl confrunta, îl păstra, recunoscând că totul provine de la voința lui Dumnezeu. Maria nu se oprește la o primă înțelegere superficială a ceea ce are loc în viața ei, ci știe să privească în profunzime, se lasă interpelată de eveniment, le elaborează, le discerne și dobândește acea înțelegere pe care numai credința o poate garanta. Este umilința profundă a credinței ascultătoare a Mariei, care primește în ea și ceea ce nu înțelege din acțiunea lui Dumnezeu, lăsând ca Dumnezeu să fie cel care îi deschide mintea și inima. „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45), exclamă ruda Elisabeta. Tocmai datorită credinței ei, toate generațiile o vor numi fericită.

Dragi prieteni, solemnitatea Nașterii Domnului pe care o vom celebra peste puțin timp ne invită să trăim întocmai această umilință și ascultare de credință. Gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în triumful și în puterea unui rege, nu strălucește într-o cetate vestită, într-un palat somptuos, ci își stabilește locuință în sânul unei fecioare, se revelează în sărăcia unui prunc. Atotputernicia lui Dumnezeu, chiar și în viața noastră, acționează cu forța, adesea silențioasă, a adevărului și a iubirii. Credința ne spune, așadar, că puterea lipsită de apărare a acelui Prunc până la urmă va învinge zgomotul puterilor lumii.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.12.2012
Publicarea pe acest sit: 19.12.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns