Audiența generală de miercuri

A vindeca lumea
10. Rugăciunea Psalmilor (1)
miercuri, 14 octombrie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Citind Biblia ne întâlnim încontinuu cu rugăciuni de gen diferit. Însă găsim și o carte compusă numai din rugăciuni, carte care a devenit patrie, sală de antrenament și casă pentru nenumărați oameni ai rugăciunii. Este vorba de Cartea Psalmilor. Sunt 150 de Psalmi pentru rugăciune.

Ea face parte din cărțile sapiențiale, deoarece comunică „știința rugăciunii” prin experiența dialogului cu Dumnezeu. În psalmi găsim toate sentimentele umane: bucuriile, durerile, îndoielile, speranțele, amărăciunile care colorează viața noastră. Catehismul afirmă că fiecare psalm „este de o atare sobrietate încât poate să fie rugat în adevăr de oamenii de orice condiție și din orice timp” (CBC, 2588). Citind și recitind psalmii, noi învățăm limbajul rugăciunii. De fapt, Dumnezeu Tatăl, cu Duhul său, i-a inspirat în inima regelui David și a altor oameni ai rugăciunii, pentru a învăța pe fiecare bărbat și femeie cum să-l laude, cum să-i mulțumească și să-l implore, cum să-l invoce în bucurie și în durere, cu să relateze minunățiile lucrărilor sale și ale Legii sale. În sinteză, psalmii sunt cuvântul lui Dumnezeu pe care noi oamenii îi folosim pentru a vorbi cu el.

În această carte nu întâlnim persoane eterice, persoane abstracte, oameni care confundă rugăciunea cu o experiență estetică sau alienantă. Psalmii nu sunt texte născute la masa verde; sunt invocații, adesea dramatice, care izvorăsc din miezul existenței. Pentru a ne ruga cu ei este suficient să fim ceea ce suntem. Nu trebuie să uităm că pentru a ne ruga bine trebuie să ne rugăm așa cum suntem, nu machiați. Nu trebuie să machiem sufletul pentru a ne ruga. „Doamne, eu sunt așa”, și a merge în fața Domnului așa cum suntem, cu lucrurile frumoase precum și cu lucrurile urâte pe care nimeni nu le cunoaște, însă noi, înăuntru, le cunoaștem. În psalmi auzim glasurile oamenilor de rugăciune în carne și oase, a căror viață, ca aceea a tuturor, este plină de probleme, de trude, de incertitudini. Psalmistul nu contestă în manieră radicală această suferință: știe că ea aparține vieții. Însă, în psalmi, suferința se transformă în întrebare. De la suferință la întrebare.

Și printre multele întrebări, există una care rămâne suspendată, ca un strigăt neîntrerupt care străbate întreaga carte de la un capăt la altul. O întrebare, pe care noi o repetăm de atâtea ori: „Până când, Doamne? Până când?”. Fiecare durere reclamă o eliberare, fiecare lacrimă invocă o mângâiere, fiecare rană așteaptă o vindecare, fiecare calomnie o sentință de achitare. „Până când, Doamne, va trebui să sufăr asta? Ascultă-mă, Doamne!”: de câte ori noi ne-am rugat așa, cu „Până când?”, ajunge, Doamne!

Punând încontinuu întrebări de acest gen, psalmii ne învață să nu ne obișnuim cu durerea și ne amintesc că viața nu este salvată dacă nu este vindecată. Existența omului este o suflare, viața sa este trecătoare, însă cel care se roagă știe că este prețios în ochii lui Dumnezeu, motiv pentru care are sens să strige. Și acest lucru este important. Când noi ne rugăm, facem asta deoarece știm că suntem prețioși în ochii lui Dumnezeu. Este harul Duhului Sfânt care, dinăuntru, ne trezește această conștiință: că suntem prețioși în ochii lui Dumnezeu. Și pentru aceasta suntem induși să ne rugăm.

Rugăciunea psalmilor este mărturia acestui strigăt: un strigăt multiplu, pentru că în viață durerea asumă mii de forme și ia numele de boală, ură, război, persecuție, neîncredere… Până la „scandalul” suprem, cel al morții. Moartea apare în Psaltire ca dușmana cea mai irațională a omului: ce delict merită o pedeapsă așa de cruntă, care comportă eliminarea și sfârșitul? Omul rugăciunii din psalmi îi cere lui Dumnezeu să intervină acolo unde toate eforturile umane sunt zadarnice. Iată pentru ce rugăciunea, deja în ea însăși, este cale de mântuire și început de mântuire.

Toți suferă în această lume: fie că se crede în Dumnezeu, fie că este respins Dumnezeu. Însă în Psaltire durerea devine relație, raport: strigăt de ajutor care așteaptă să intercepteze o ureche care să asculte. Nu poate să rămână fără sens, fără scop. Chiar și durerile pe care le îndurăm nu pot să fie numai cazuri specifice ale unei legi universale: sunt întotdeauna lacrimile „mele”. Fiecare are propriile lacrimi. Lacrimile „mele” și durerea „mea” mă determină să merg înainte cu rugăciunea. Sunt lacrimile „mele” pe care nimeni nu le-a vărsat vreodată înaintea mea. Da, mulți au plâns, mulți. Însă lacrimile „mele” sunt ale mele, durerea „mea” este a mea, suferința „mea” este a mea.

Înainte de a intra în aulă, am întâlnit părinții acelui preot din Dieceza de Como care a fost ucis; chiar a fost ucis în slujirea sa pentru a ajuta. Lacrimile acelor părinți sunt lacrimile „lor” și fiecare dintre ei știe cât a suferit văzând acest fiu care și-a dat viața în slujirea săracilor. Când noi vrem să mângâiem pe cineva, nu găsim cuvintele. De ce? Pentru că nu putem ajunge la durerea sa, pentru că durerea „sa” este a sa, lacrimile „sale” sunt ale sale. Același lucru cu noi: lacrimile, durerea „mea” este a mea, lacrimile sunt „ale mele” și cu aceste lacrimi, cu această durere mă adresez Domnului.

Toate durerile oamenilor sunt sacre pentru Dumnezeu. Așa se roagă omul rugăciunii din psalmul 56: „Tu, care numeri pașii pribegiei mele, pune lacrimile mele în urciorul tău! Oare nu sunt ele numărate în cartea ta?” (v. 9). În fața lui Dumnezeu nu suntem niște necunoscuți, sau niște numere. Suntem fețe și inimi, cunoscuți unul câte unul, pe nume.

În psalmi, credinciosul găsește un răspuns. El știe că, dacă și toate ușile umane ar fi ferecate, ușa lui Dumnezeu este deschisă. Dacă și toată lumea ar fi dat un verdict de condamnare, în Dumnezeu este mântuire.

„Domnul ascultă”: uneori în rugăciune este suficient a ști asta. Problemele nu se rezolvă întotdeauna. Cel care se roagă nu este un înșelat: știe că multe probleme ale vieții de aici de pe pământ rămân nesoluționate, fără cale de ieșire; suferința ne va însoți și, după ce s-a depășit o bătălie, vor fi altele care ne așteaptă. Însă, dacă suntem ascultați, totul devine mai suportabil.

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este a suferi în abandonare, fără a fi amintiți. Din asta ne salvează rugăciunea. Pentru că se poate întâmpla, și chiar adesea, să nu înțelegem planurile lui Dumnezeu. Însă strigătele noastre nu se opresc aici pe pământ: se înalță până la el care are inimă de Tată și care plânge el însuși pentru fiecare fiu și fiică ce suferă și care moare. Eu vă voi spune un lucru: mie îmi face bine, în momentele urâte, să mă gândesc la plângerile lui Isus, când a plâns privind Ierusalimul, când a plâns la mormântul lui Lazăr. Dumnezeu a plâns pentru mine, Dumnezeu plânge, plânge pentru durerile noastre. Pentru că Dumnezeu a voit să se facă om – spunea un scriitor spiritual – pentru a putea plânge. A ne gândi că Isus plânge cu mine în durere este o mângâiere: ne ajută să mergem înainte. Dacă rămânem în relație cu el, viața nu ne scutește de suferințe, ci se deschide spre un mare orizont de bine și se pornește spre împlinirea sa. Curaj, înainte cu rugăciunea. Isus este mereu alături de noi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 14.10.2020
Publicarea pe acest sit: 14.10.2020
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.