Audienţa generală de miercuri

Fericita Angela de Foligno
miercuri, 13 octombrie 2010

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre fericita Angela de Foligno, o mare mistică medievală care a trăit în secolul al XIII-lea. De obicei, suntem fascinați de culmile experienței de unire cu Dumnezeu la care ea a ajuns, dar probabil că se iau prea puțin în considerare primii pași, convertirea sa și drumul lung care a dus-o de la punctul de plecare, „marea teamă de iad”, până la țintă, unirea totală cu Treimea. Prima parte a vieții Angelei nu este desigur aceea a unei fervente discipole a Domnului. Născută în jurul anului 1248 într-o familie înstărită, a rămas orfană de tată și a fost educată de mama în mod destul de superficial. A fost introdusă foarte devreme în locurile lumești din orașul Foligno, unde a cunoscut un bărbat, cu care s-a căsătorit la vârsta de douăzeci de ani și cu care a avut copii. Viața sa era nepăsătoare, așa încât își permitea să-i disprețuiască pe așa-numiții „penitenți” – foarte răspândiți în epoca aceea – adică aceia care pentru a-l urma pe Cristos își vindeau bunurile și trăiau în rugăciune, în post, în slujirea față de Biserică și în caritate.

Câteva evenimente, cum ar fi cutremurul violent din anul 1279, un uragan, războiul de mulți ani împotriva Perugiei și consecințele sale dure au incidență în viața Angelei, care progresiv își dă seama de păcatele sale, până la un pas decisiv: îl invocă pe sfântul Francisc, care-i apare în viziune, pentru a-i cere sfat în vederea unei Spovezi generale bune pe care trebuia s-o facă: suntem în anul 1285, Angela se spovedește la un frate la „Sfântul Felician”. După trei ani, drumul convertirii are o altă cotitură: dezlipirea de legăturile afective, deoarece, în puține luni, după moartea mamei urmează moartea soțului și a tuturor copiilor. Atunci își vinde bunurile și în anul 1291 aderă la Ordinul Terțiar al sfântului Francisc. Moare la Foligno la 4 ianuarie 1309.

Cartea fericitei Angela de Foligno, în care este adunată documentația despre Fericita noastră, relatează această convertire; îi indică mijloacele necesare: pocăința, umilința și încercările; și-i relatează trecerile, șirul experiențelor Angelei, începute în anul 1285. Amintindu-le, după ce le-a trăit, ea a încercat să le povestească prin intermediul Fratelui confesor, care le-a transcris cu fidelitate încercând apoi să le așeze în etape, pe care le-a numit „pași sau schimbări”, dar fără a reuși să le ordoneze pe deplin (cf. Il Libro della beata Angela da Foligno, Cinisello Balsamo 1990, pag. 51). Asta pentru că experiența de unire pentru fericita Angela este o implicare totală a simțurilor spirituale și corporale, și a ceea ce ea „înțelege” în timpul extazelor este, ca să spunem așa, numai o „umbră” în mintea sa. „Am simțit cu adevărat aceste cuvinte – ea mărturisește după o răpire mistică -, însă ceea ce am văzut și am înțeles, și ceea ce el [adică Dumnezeu] mi-a arătat, în nici un fel nu știu sau nu pot s-o spun, deși aș revela cu plăcere ceea ce am înțeles prin cuvintele pe care le-am auzit, însă a fost un abis absolut inefabil”. Angela de Foligno prezintă „trăirea” sa mistică, fără a o elabora cu mintea, pentru că sunt iluminări divine care se comunică sufletului în mod neprevăzut și neașteptat. Același Frate confesor cu greu prezintă aceste evenimente, „și din cauza marii și minunatei sale circumspecții față de darurile divine” (Ibid., pag. 194). La dificultatea Angelei de a exprima experiența sa mistică se adaugă și dificultatea pentru ascultătorii săi de a o înțelege. O situație care arată cu claritate că unicul și adevăratul Învățător, Isus, trăiește în inima fiecărui credincios și dorește s-i ia în stăpânire în mod total. Astfel, în Angela, care scria unui fiu spiritual: „Fiul meu, dacă ai vedea inima mea, ai fi absolut constrâns să faci toate lucrurile pe care le vrea Dumnezeu, pentru că inima mea este cea a lui Dumnezeu și inima lui Dumnezeu este a mea”. Răsună aici cuvintele sfântului Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci în mine trăiește Cristos” (Gal 2,20).

Așadar să vedem numai câțiva „pași” din bogatul drum spiritual al Fericitei noastre. Primul, în realitate, este o premisă: „Cunoașterea păcatului – așa cum precizează ea – după care sufletului meu i-a fost o mare teamă de a se osândi; în acest pas a plâns amar” (Il Libro della beata Angela da Foligno, pag. 39). Această „teamă” de iad răspunde tipului de credință pe care Angela îl avea în momentul „convertirii” sale; o credință încă săracă în caritate, adică în iubirea lui Dumnezeu. Căința, frica de iad, pocăința îi deschid Angelei perspectiva dureroasei „căi a crucii” care, de la al optulea la al cincisprezecelea pas, o va duce apoi pe „calea iubirii”. Relatează Fratele confesor: „Atunci credincioasa mi-a spus: Am avut această revelație divină: „După lucrurile pe care le-ați scris, pune în scris că oricine vrea să păstreze harul nu trebuie să-și ia ochii sufletului de la Cruce, fie în bucuria fie în tristețea pe care i-o acord sau i-o permit”” (Ibid., pag. 143). Însă în această fază Angela încă „nu simte iubire”; ea afirmă: „Sufletul simte rușine și amărăciune și încă nu experimentează iubirea, ci durerea” (Ibid., pag. 39), și este nesatisfăcut.

Angela simte că trebuie să-i dea ceva lui Dumnezeu pentru a repara păcatele sale, însă lent înțelege că nu are nimic să-I dea, ba chiar că „este nimic” în fața Lui; înțelege că nu voința ei îi va da iubirea lui Dumnezeu, pentru că aceasta poate să i-o dea numai „nimicul” său, „non iubirea”. Așa cum va spune ea: numai „iubirea adevărată și curată, care vine de la Dumnezeu, se află în suflet și face în așa fel încât să recunoască propriile defecte și bunătatea divină […]. Această iubire duce sufletul în Cristos și el înțelege cu siguranță că nu poate să aibă loc sau să existe nici o înșelăciune. Împreună cu această iubire nu se poate amesteca ceva din iubirea din lume” (Ibid., pag. 124-125). A se deschide numai și total la iubirea lui Dumnezeu, care are exprimarea maximă în Cristos: „O, Dumnezeu meu – se roagă ea – învrednicește-mă să cunosc misterul preaînalt, pe care iubirea ta preaarzătoare și inefabilă l-a realizat, împreună cu iubirea Treimii, adică misterul preaînalt al preasfintei tale întrupări pentru noi. […] O, iubire de neînțeles! Mai presus de această iubire, care a făcut în așa fel încât Dumnezeul meu s-a făcut om pentru a mă face Dumnezeu, nu există iubire mai mare” (Ibid., pag. 295). Totuși, inima Angelei poartă mereu rănile păcatului; chiar și după o Spovadă bine făcută, ea se simțea iertată și copleșită încă de păcat, liberă și condiționată de trecut, dezlegată dar nevoiașă de pocăință. Și o însoțește și gândul la iad deoarece cu cât sufletul înaintează pe calea perfecțiunii creștine, cu atât ea se va convinge nu numai că este „nevrednică”, ci că merită iadul.

Și iată că, în drumul său mistic, Angela înțelege în mod profund realitatea centrală: ceea ce o va mântui de „nevrednicia” sa și de faptul că „merită iadul” nu va fi „unirea sa cu Dumnezeu” și faptul că posedă „adevărul”, ci Isus răstignit, „răstignirea sa pentru mine”, iubirea sa. În al optulea pas ea spune: „Însă încă nu înțelegeam dacă era bine mai mare eliberarea mea de păcate și de iad și convertirea la pocăință, sau răstignirea sa pentru mine” (Ibid., pag. 41). Este echilibrul instabil între iubire și durere, simțit pe tot drumul său dificil spre perfecțiune. Tocmai pentru aceasta contemplă de preferință pe Cristos răstignit, deoarece în această viziune vede realizat echilibrul perfect: pe cruce este omul-Dumnezeu, într-un act suprem de suferință care este un act suprem de iubire. În a treia Instrucțiune, Fericita insistă asupra acestei contemplații și afirmă: „Cu cât vedem mai perfect și mai curat, cu atât iubim mai perfect și mai curat. […] De aceea cu cât îl vedem mai mult pe Dumnezeul și omul Isus Cristos, cu atât suntem mai transformați în el prin iubire. […] Ceea ce am spus despre iubire […] spun și despre durere: sufletul atât cât contemplă durerea inefabilă a Dumnezeului și omului Isus Cristos, tot atât se îndurerează și este transformat în durere” (Ibid., pag. 190-191). Întruchiparea, transformarea în iubirea și în suferințele lui Cristos răstignit, identificarea cu El. Convertirea Angelei, începută de la acea Spovadă din anul 1285, va ajunge la maturizare numai atunci când iertarea lui Dumnezeu va apare sufletului ei ca darul gratuit de iubire al Tatălui, izvor de iubire: „Nu există nimeni care să poată aduce scuze – afirmă ea – deoarece oricine poate să-l iubească pe Dumnezeu și el nu cere sufletului decât să-l iubească, pentru că îl iubește și este iubirea sa” (Ibid., pag. 76).

În itinerarul spiritual al Angelei trecerea de la convertire la experiența mistică, de la ceea ce se poate exprima la ceea ce este inexprimabil, are loc prin intermediul Răstignitului. „Dumnezeul-om pătimit” devine „învățătorul ei de perfecțiune”. Toată experiența sa mistică înseamnă, deci, a tinde la o perfectă „asemănare” cu El, prin purificări și transformări tot mai profunde și radicale. În această acțiune minunată Angela se implică în întregime, suflet și trup, fără a se cruța în pocăințe și chinuri de la început până la sfârșit, dorind să moară cu toate durerile îndurate de Dumnezeul-om răstignit pentru a fi transformată total în El: „O, fii ai lui Dumnezeu – recomanda ea – transformați-vă total în Dumnezeul-om pătimit, care atât de mult v-a iubit încât a murit pentru voi cu o moarte foarte rușinoasă și inefabil de dureroasă și în mod foarte chinuitor și foarte amar. Asta numai din iubire față de tine, o, omule!” (Ibid., pag. 247). Această identificare înseamnă și a trăi ceea ce a trăit Isus: sărăcie, dispreț, durere, pentru că – așa cum afirmă ea – „prin sărăcia temporală sufletul găsește bogății veșnice; prin dispreț și rușine va obține onoarea supremă și gloria cea mai mare; prin puțină pocăință, formată din chin și durere, va avea cu infinită dulceață și consolare Binele Suprem, pe Dumnezeul veșnic” (Ibid., pag. 293).

De la convertire la mistica unire cu Cristos răstignit, la ceea ce este inexprimabil. Un drum foarte înalt, al cărui secret este rugăciunea constantă: „Cu cât te vei ruga mai mult – afirmă ea – cu atât vei iluminat mai mult; cu cât vei fi iluminat mai mult, cu atât vei vedea mai profund și mai intens Binele Suprem, Ființa extraordinar de bună; cu cât îl vei vedea mai profund și mai intens, cu atât îl vei iubi mai mult; cu cât îl vei iubi mai mult, cu atât te va delecta mai mult; și cu cât te va delecta mai mult, cu atât îl vei înțelege mai mult și vei deveni mai capabil să-l înțelegi. După aceea vei ajunge la plinătatea luminii, pentru că vei înțelege că nu poți să înțelegi” (Ibid., pag. 184).

Iubiți frați și surori, viața fericitei Angela începe cu o existență lumească, destul de îndepărtată de Dumnezeu. Însă după aceea întâlnirea cu figura sfântului Francisc și, în sfârșit, întâlnirea cu Cristos Răstignit trezește sufletul pentru Prezența lui Dumnezeu, pentru faptul că numai cu Dumnezeu viața devine viață adevărată, pentru că devine, în durerea din cauza păcatului, iubire și bucurie. Și așa ne vorbește fericita Angela. Astăzi cu toții suntem în pericol de a trăi ca și cum Dumnezeu n-ar exista: pare așa de îndepărtat de viața de astăzi. Însă Dumnezeu are mii de moduri, pentru fiecare modul său, de a se face prezent în suflet, de a arăta că există și mă cunoaște și mă iubește. Și fericita Angela vrea să ne facă atenți la aceste semne cu care Domnul ne atinge sufletul, atenți la prezența lui Dumnezeu, pentru a învăța astfel calea cu Dumnezeu și spre Dumnezeu, în comuniunea cu Cristos Răstignit. Să ne rugăm ca Domnul să ne facă atenți la semnele prezenței sale, să ne învețe să trăim realmente. Mulțumesc.