Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune
miercuri, 13 iunie 2012

Iubiți frați și surori,

Întâlnirea cotidiană cu Domnul și frecvența la Sacramente permit să deschidem mintea noastră și inima noastră la prezența sa, la cuvintele sale, la acțiunea sa. Rugăciunea nu este numai respirația sufletului, ci, pentru a folosi o imagine, este și oaza de pace în care putem lua apa care alimentează viața noastră spirituală și transformă existența noastră. Și Dumnezeu ne atrage spre sine, ne face să urcăm muntele sfințeniei, pentru ca să fim tot mai aproape de el, oferindu-ne de-a lungul drumului lumini și mângâieri. Aceasta este experiența personală la care face referință sfântul Paul în capitolul 12 din Scrisoarea a doua către Corinteni, asupra căreia doresc să mă opresc astăzi. În fața celui care contesta legitimitatea apostolatului său, el nu prezintă atât comunitățile pe care le-a întemeiat, kilometri pe care i-a parcurs; nu se limitează să amintească dificultățile și opozițiile pe care le-a înfruntat pentru a vesti Evanghelia, ci indică raportul său cu Domnul, un raport așa de intens încât este caracterizat și de momente de extaz, de contemplație profundă (cf. 2Cor 12,1); deci nu se laudă cu ceea ce a făcut el, cu forța sa, cu activitățile și succesele sale, ci se laudă cu acțiunea pe care Dumnezeu a făcut-o în el și prin intermediul lui. De fapt, relatează cu mare pudoare momentul în care a trăit experiența specială de a fi fost răpit până la cerul lui Dumnezeu. El amintește că paisprezece ani înainte de trimiterea Scrisorii, „a fost răpit – așa spune – până la al treilea cer” (v. 2). Cu limbajul și modurile celui care relatează ceea ce nu se poate relata, sfântul Paul vorbește despre acel fapt chiar la persoana a treia; afirmă că un om a fost răpit în „grădina” lui Dumnezeu, în paradis. Contemplația este așa de profundă și intensă, încât Apostolul nu-și mai amintește nici măcar conținuturile revelației primite, ci are foarte prezente data și circumstanțele în care Domnul l-a cuprins în mod așa de total, l-a atras la sine, așa cum făcuse pe drumul Damascului în momentul convertirii sale (cf. Fil 3,12).

Sfântul Paul continuă spunând că tocmai pentru a nu cădea în mândrie datorită măreției revelațiilor primite, el poartă în sine un „ghimpe” (2Cor 12,7), o suferință, și îl imploră cu forță pe Cel Înviat să fie eliberat de trimisul Celui Rău, de acest ghimpe dureros în trup. De trei ori – afirmă el – l-a rugat insistent pe Domnul să îndepărteze această încercare. Și în această situație, în contemplarea profundă a lui Dumnezeu, în timpul căreia „a auzit cuvinte de negrăit pe care omul nu are voie să le rostească” (v. 4), primește răspuns la rugăciunea sa. Cel Înviat îi adresează un cuvânt clar și asigurator: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune” (v. 9).

Comentariul lui Paul la aceste cuvinte poate să ne lase uimiți, dar revelează că el a înțeles ce înseamnă a fi cu adevărat apostol al Evangheliei. De fapt, exclamă astfel: „Așadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuții, în lipsuri îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (v. 9b-10), adică nu se laudă cu acțiunile sale, ci cu activitatea lui Cristos care acționează tocmai în slăbiciunea sa. Să ne mai oprim un moment asupra acestui fapt petrecut în timpul anilor în care Paul a trăit în tăcere și în contemplație, înainte de a începe să străbată Occidentul pentru a-l vesti pe Cristos, pentru că această atitudine de profundă umilință și încredere în fața manifestării lui Dumnezeu este fundamentală și pentru rugăciunea noastră și pentru viața noastră, pentru relația noastră cu Dumnezeu și cu slăbiciunile noastre.

Înainte de toate, despre care slăbiciuni vorbește Apostolul? Ce este acest „ghimpe” în trup? Nu știm și el nu ne spune, însă atitudinea sa ne face să înțelegem că orice dificultate în urmarea lui Cristos și în mărturia Evangheliei sale poate să fie depășită deschizându-ne cu încredere la acțiunea Domnului. Sfântul Paul e foarte conștient că este un „slujitor nefolositor” (Lc 17,10) – nu el a făcut lucrurile mari, este Domnul -, un „vas de lut” (2Cor 4,7), în care Domnul pune bogăția și puterea Harului său. În acest moment de intensă rugăciune contemplativă, sfântul Paul înțelege cu claritate cum să înfrunte și să trăiască orice eveniment, mai ales suferința, dificultatea, persecuția: în momentul în care se experimentează propria slăbiciune, se manifestă puterea lui Dumnezeu, care nu abandonează, nu ne lasă singuri, ci devine sprijin și forță. Desigur, Paul ar fi preferat să fie eliberat de acest „ghimpe”, de această suferință; însă Dumnezeu spune: „Nu, acest lucru este necesar pentru tine. Vei avea suficient har pentru a rezista și pentru a face ceea ce trebuie să fie făcut”. Acest lucru este valabil și pentru noi. Domnul nu ne eliberează de rele, dar ne ajută să ne maturizăm în suferințe, în dificultăți, în persecuții. Deci, credința ne spune că, dacă rămânem în Dumnezeu, „dacă omul nostru exterior se destramă, există atâtea dificultăți, cel interior în schimb se reînnoiește, se maturizează din zi în zi tocmai în încercări” (cf. v. 16). Apostolul comunică creștinilor din Corint și nouă că „povara momentană, ușoară a încercării noastră ne dobândește o cantitate nemăsurată și veșnică de glorie” (v. 17). În realitate, omenește vorbind, nu era ușoară povara dificultăților, era foarte grea; însă în comparație cu iubirea lui Dumnezeu, cu măreția faptului de a fi iubit de Dumnezeu, apare ușoară, știind că va fi nemăsurată cantitatea gloriei. Deci, în măsura în care crește unirea noastră cu Domnul și devine intensă rugăciunea noastră, mergem și noi la esențial și înțelegem că nu puterea mijloacelor noastre, a virtuților noastre, a capacităților noastre realizează Împărăția lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care săvârșește minunății tocmai prin intermediul slăbiciunii noastre, al nepotrivirii noastre la misiune. Deci, trebuie să avem umilința de a nu ne încrede pur și simplu în noi înșine, ci să muncim, cu ajutorul Domnului, în via Domnului, încredințându-ne Lui ca „vase de lut” fragile.

Sfântul Paul vorbește despre două revelații deosebite care au schimbat radical viața sa. Prima – o știm – este întrebarea tulburătoare pe drumul Damascului: „Saul, Saul! De ce mă persecuți?” (Fap 9,4), întrebare care l-a făcut să-l descopere și să-l întâlnească pe Cristos viu și prezent și să simtă chemarea sa de a fi apostol al Evangheliei. A doua sunt cuvintele pe care Domnul i le-a adresat în experiența de rugăciune contemplativă asupra căreia reflectăm: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune”. Numai credința, încrederea în acțiunea lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu care nu ne abandonează, este garanția că nu lucrăm în zadar. Astfel, Harul Domnului a fost forța care l-a însoțit pe sfântul Paul în trudele uriașe pentru a răspândi Evanghelia și inima sa a intrat în inima lui Cristos, devenind capabilă să-i conducă pe alții spre Cel care a murit și a înviat pentru noi.

Deci, în rugăciune noi deschidem sufletul nostru la Domnul pentru ca El să vină să locuiască în slăbiciunea noastră, transformând-o în putere pentru Evanghelie. Și este bogat în semnificație și verbul grec cu care Paul descrie această locuire a Domnului în omenitatea sa fragilă; folosește episkenoo, pe care l-am putea reda cu „a-și instala propriul cort”. Domnul continuă să-și instaleze cortul său în noi, în mijlocul nostru: este Misterul Întrupării. Același Cuvânt divin, care a venit să locuiască în omenitatea noastră, vrea să locuiască în noi, să-și instaleze în noi cortul său, pentru a lumina și a transforma viața noastră și lumea.

Contemplarea intensă a lui Dumnezeu experimentată de sfântul Paul o amintește pe cea a discipolilor pe muntele Tabor, când, văzându-l pe Isus schimbându-se la față și strălucind de lumină, Petru i-a spus: „Învățătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie” (Mc 9,5). „De fapt, nu știa ce să spună; căci îi cuprinsese frica”, adaugă sfântul Marcu (v. 6). A-l contempla pe Domnul este, în același timp, fascinant și cutremurător: fascinant pentru că El ne atrage la sine și răpește inima noastră în sus, ducând-o la înălțimea sa unde experimentăm pacea, frumusețea iubirii sale; cutremurător pentru că expune slăbiciunea noastră umană, nepotrivirea noastră, truda de a-l învinge pe Cel Rău care uneltește împotriva vieții noastre, acel ghimpe împlântat chiar și în trupul nostru. În rugăciune, în contemplarea zilnică a Domnului, noi primim puterea iubirii lui Dumnezeu și simțim că sunt adevărate cuvintele sfântului Paul adresate creștinilor din Roma, unde a scris: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

Într-o lume în care riscăm să ne încredem numai în eficiența și puterea mijloacelor umane, în această lume suntem chemați să redescoperim și să mărturisim puterea lui Dumnezeu care se comunică în rugăciune, cu care creștem în fiecare zi în conformarea vieții noastre la cea a lui Cristos, care – așa cum afirmă – „a fost răstignit din slăbiciune, însă este viu prin puterea lui Dumnezeu. Și noi suntem slabi într-însul, însă vom trăi împreună cu el prin puterea lui Dumnezeu față de voi” (2Cor 13,4).

Dragi prieteni, în secolul trecut, Albert Schweitzer, teolog protestant și laureat al premiului Nobel pentru pace, afirma că „Paul este un mistic și nimic altceva decât un mistic”, adică un om cu adevărat îndrăgostit de Cristos și așa de unit cu El, încât poate să spună: Cristos trăiește în mine. Mistica sfântului Paul nu se întemeiază numai pe evenimentele excepționale trăite de el, ci și pe raportul zilnic și intens cu Domnul care l-a susținut mereu cu Harul său. Mistica nu l-a îndepărtat de realitate, dimpotrivă i-a dat puterea de a trăi în fiecare zi pentru Cristos și de a construi Biserica până la capătul lumii din acea vreme. Unirea cu Dumnezeu nu îndepărtează de lume, ci ne dă puterea de a rămâne realmente în lume, de a face ceea ce trebuie să facem în lume. Deci, și în viața noastră de rugăciune putem avea momente de intensitate deosebită probabil, în care simțim mai vie prezența Domnului, dar este importantă statornicia, fidelitatea raportului cu Dumnezeu, mai ales în situațiile de ariditate, de dificultate, de suferință, de aparentă absență a lui Dumnezeu. Numai dacă suntem cuprinși de iubirea lui Cristos, vom fi în măsură să înfruntăm orice adversitate asemenea lui Paul, convinși că toate le putem în Acela care ne dă puterea (cf. Fil 4,13). Deci, cu cât dăm mai mult spațiu rugăciunii, cu atât vom vedea mai mult că viața noastră se va transforma și va fi însuflețită de puterea concretă a iubirii lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat, de exemplu, pentru fericita Maica Tereza de Calcutta, care în contemplarea lui Isus și chiar și în timpuri de lungă ariditate găsea motivația ultimă și forța incredibilă pentru a-l recunoaște în cei săraci și abandonați, în pofida figurii sale fragile. Contemplarea lui Cristos în viața noastră nu ne înstrăinează – așa cum am spus – de realitate, ci ne face și mai părtași de evenimentele umane, pentru că Domnul, atrăgându-ne la sine în rugăciune, ne permite să fim prezenți și apropiați de orice frate în iubirea sa. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.06.2012
Publicarea pe acest sit: 14.06.2012
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?