Audiența generală de miercuri

Cateheze despre „Tatăl nostru”
6. Tatăl nostru al tuturor
miercuri, 13 februarie 2019

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuăm parcursul nostru pentru a învăța tot mai bine să ne rugăm așa cum ne-a învățat Isus. Trebuie să ne rugăm așa cum El ne-a învățat să facem asta.

El a spus: când te rogi, intră în tăcerea camerei tale, retrage-te din lume și adresează-te lui Dumnezeu numindu-l „Tată”. Isus vrea ca discipolii săi să nu fie ca ipocriții care se roagă stând în picioare în piețe pentru a fi admirați de oameni (cf. Mt 6,5). Isus nu vrea ipocrizie. Adevărata rugăciune este aceea care se face în secretul conștiinței, al inimii: necunoscută, vizibilă numai lui Dumnezeu. Eu și Dumnezeu. Ea fuge de falsitate: cu Dumnezeu este imposibil să ne preface. Este imposibil, în fața lui Dumnezeu nu există truc care să aibă putere, Dumnezeu ne cunoaște așa, goi în conștiință, și nu putem să ne prefacem. La rădăcina dialogului cu Dumnezeu este un dialog silențios, ca intersectarea de priviri între două persoane care se iubesc: omul și Dumnezeu își intersectează privirile și aceasta este rugăciune. A-l privi pe Dumnezeu și a ne lăsa priviți de Dumnezeu: asta înseamnă a ne ruga. „Dar, părinte, eu nu spun cuvinte…”. Privește-l pe Dumnezeu și lasă-te privit de El: este o rugăciune, o rugăciune frumoasă!

Și totuși, cu toate că rugăciunea discipolului este în întregime confidențială, nu cade niciodată în intimism. În secretul conștiinței, creștinul nu lasă lumea în afara ușii camerei sale, ci poartă în inimă persoanele și situațiile, problemele, atâtea lucruri, toate le port în rugăciune.

Există o lipsă impresionantă în textul lui „Tatăl nostru”. Dacă eu v-aș întreba pe voi care este lipsa impresionantă în textul lui „Tatăl nostru”? Nu va fi ușor de răspuns. Lipsește un cuvânt. Gândiți-vă toți: ce anume lipsește în „Tatăl nostru”? Gândiți-vă, ce anume lipsește? Un cuvânt. Un cuvânt care în timpurile noastre – dar probabil întotdeauna – toți îl țin în mare considerație. Care este cuvântul care lipsește în „Tatăl nostru” cu care ne rugăm în fiecare zi? Pentru a economisi timp îl voi spune eu: lipsește cuvântul „eu”. Niciodată nu se spune „eu”. Isus învață să ne rugăm având pe buze înainte de toate acel „Tu”, pentru că rugăciunea creștină este dialog: „sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta„. Nu numele meu, împărăția mea, voința meaEu nu, nu merge. Și apoi trece la „noi”. Toată partea a doua a lui „Tatăl nostru” este declinată la persoana întâi plural: „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o, ne iartă nouă greșelile noastre, nu ne duce pe noi în ispită, nemântuiește de cel rău”. Chiar și cererile cele mai elementare ale omului – ca aceea de a avea hrană pentru a potoli foamea – sunt la plural. În rugăciunea creștină, nimeni nu cere pâinea pentru sine: pâinea de astăzi dă-mi-o, nu, dă-ne-o, o imploră pentru toți, pentru toți săracii din lume. Nu trebuie uitat asta, lipsește cuvântul „eu”. Ne rugăm cu „tu” și cu „noi”. Este o bună învățătură a lui Isus, n-o uitați.

De ce? Pentru că nu există spațiu pentru individualism în dialogul cu Dumnezeu. Nu există prezentare a propriilor probleme ca și cum noi am fi unicii în lume care suferă. Nu există rugăciune înălțată către Dumnezeu care să nu fie rugăciunea unei comunități de frați și surori, acel „noi”: suntem în comunitate, suntem frați și surori, suntem un popor care se roagă, „noi”. Odată capelanul dintr-o închisoare mi-a adresat o întrebare: „Spuneți-mi, părinte, care este cuvântul contrar lui «eu»?”. Și eu, naiv, am spus: „Tu”. „Acesta este începutul războiului. Cuvântul opus lui «eu» este «noi», unde este pacea, toți împreună”. Este o frumoasă învățătură pe care am primit-o de la acel preot.

În rugăciune, creștinul poartă toate dificultățile persoanelor care trăiesc lângă el: când coboară seara, îi relatează lui Dumnezeu durerile pe care le-a întâlnit în ziua aceea; pune în fața Lui atâtea fețe, prieteni și chiar potrivnici; nu-i alungă ca distrageri periculoase. Dacă unul nu-și dă seama că în jurul său sunt atâția oameni care suferă, dacă nu se înduioșează pentru lacrimile săracilor, dacă este obișnuit cu toate, atunci înseamnă că inima sa… cum este? Veștejită? Nu, mai rău: este de piatră. În acest caz este bine să-l implorăm pe Domnul ca să ne atingă cu Duhul său și să înmoaie inima noastră: „Înmoaie, Doamne, inima mea”. Este o rugăciune frumoasă: „Doamne, înmoaie inima mea, pentru ca să poată înțelege și să ia asupra sa toate problemele, toate durerile celuilalt”. Cristos n-a trecut nepăsător pe lângă mizeriile din lume: de fiecare dată când percepea o singurătate, o durere a trupului sau a duhului, simțea un puternic sentiment de compasiune, ca măruntaiele unei mame. Acest „a simți compasiune” – să nu uităm acest cuvânt atât de creștin: a simți compasiune – este unul din verbele-cheie din Evanghelie: este ceea ce-l determină pe bunul samaritean să se apropie de omul rănit aflat pe marginea drumului, contrar celorlalți care au inima împietrită.

Ne putem întreba: când mă rog, mă deschid la strigătul atâtor persoane apropiate sau îndepărtate? Sau mă gândesc la rugăciune ca la un soi de anestezie, pentru a putea fi mai liniștit? Arunc acolo întrebarea, fiecare să-și răspundă. În acest caz aș fi victimă a unui echivoc teribil. Desigur, rugăciunea mea n-ar mai fi o rugăciune creștină. Pentru că acel „noi”, pe care Isus ni l-a învățat, mă împiedică să fiu în pace singur și mă face să mă simt responsabil de frații mei și de surorile mele.

Există oameni care aparent nu-l caută pe Dumnezeu, însă Isus ne face să ne rugăm și pentru ei, deoarece Dumnezeu caută aceste persoane mai mult decât toți. Isus n-a venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi, pentru păcătoși (cf. Lc 5,31) – adică pentru toți, pentru că acela care crede că este sănătos, în realitate nu este sănătos. Dacă lucrăm pentru dreptate, să nu ne simțim mai buni decât alții: Tatăl face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi (cf. Mt 5,45). Tatăl îi iubește pe toți! Să învățăm de la Dumnezeu care este mereu bun cu toți, contrar nouă care reușim să fim buni numai cu cineva, cu cineva care-mi place.

Frați și surori, sfinți și păcătoși, toți suntem frați iubiți de același Tată. Și, în seara vieții, vom fi judecați despre iubire, despre modul în care am iubit. Nu o iubire numai sentimentală, ci compătimitoare și concretă, conform regulii evanghelice – n-o uitați! -: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40). Așa spune Domnul. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.02.2019
Publicarea pe acest sit: 13.02.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.