Discursul Papei adresat profesorilor și studenților de la Academia Alfonsiana

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat profesorilor și studenților
de la Academia Alfonsiana

9 februarie 2019

Părinte moderator general,

Iubiți frați și surori,

Vă întâlnesc cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a întemeierii Academiei Alfonsiana. Îi mulțumesc moderatorului general pentru cuvintele sale și vă adresez vouă tuturor salutul meu cordial. Această aniversare a instituției voastre universitare este un moment de recunoștință față de Domnul pentru slujirea de cercetare și de formare teologică pe care ea a putut s-o facă. Sectorul teologic specific propriu al Academiei Alfonsiana este acela al științei morale, căreia îi revine misiunea dificilă dar indispensabilă de a-l întâlni și a-l primi pe Cristos în concretețea vieții zilnice, ca Acela care, eliberându-ne de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare, face să se nască și să se renască în noi bucuria (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 1).

În acești șaptezeci de ani, Academia Alfonsiana s-a angajat, așa cum amintesc Statutele voastre, să aprofundeze teologia morală sub lumine Mysterii Christi încercând să răspundă la evoluția societății și a culturilor, respectând constant magisteriul (cf. nr. 1). Și a făcut asta scoțând inspirație de la patronul său ceresc, sfântul Alfons Maria de’ Liguori.

Celebrarea aniversării unei instituții ca a voastră nu se poate limita la amintirea a ceea ce s-a făcut, ci trebuie mai ales să determine să se privească înainte, să se regăsească entuziasm în misiune, să se proiecteze pași curajoși pentru a răspunde mai bine la așteptările poporului lui Dumnezeu. Și este providențial că a șaptezecea aniversare a voastră vine în perioada în care toate structurile academice din Biserică sunt chemate la o angajare mai hotărâtă de reproiectare și reînnoire. Este ceea ce am chemat să se facă prin constituția apostolică Veritatis gaudium cu privire la universitățile și facultățile ecleziastice. Valorizând „patrimoniul bogat de aprofundări și de direcții”, provenit din Conciliul al II-lea din Vatican și realizat cu „angajarea perseverentă de mediere culturală și socială a Evangheliei pusă în practică de poporul lui Dumnezeu în diferitele locuri continentale și în dialog cu diferitele culturi”, trebuie să ne deschidem la „acea reînnoire înțeleaptă și curajoasă care este cerută de transformarea misionară a unei Biserici «în ieșire»” (cf. nr. 3).

Nu este vorba numai de o revizuire a statutelor și a planurilor de studiu, ci de o reînnoire a întregii vieți academice, favorizată și de posibilitățile pe care dezvoltarea informatică le oferă astăzi cercetării și didacticii. În acest scop este indispensabil să se asume drept criteriu „prioritar și permanent […] cel al contemplației și al introducerii spirituale, intelectuale și existențiale în inima kerygmei, adică veștii bune mereu noi și fascinante a Evangheliei lui Isus”. Atunci va fi posibil să se realizeze un „dialog total: nu ca simplă atitudine tactică, ci ca exigență intrinsecă pentru a trăi experiența comunitară a bucuriei Adevărului și pentru a-i aprofunda semnificația și implicațiile practice”. Și grija față de „inter- și trans-disciplinaritate exercitate cu înțelepciune și creativitate în lumina Revelației” va fi însoțită de recunoașterea „necesității urgente de «a face rețea»”, nu numai între instituțiile ecleziale din toată lumea, ci și „cu instituțiile academice din diferite țări și cu acelea care se inspiră din diferitele tradiții culturale și religioase”, luând asupră-și „probleme de importanță epocală cu care se confruntă astăzi omenirea, ajungând să propună piste de rezolvare oportune și realiste” (cf. nr. 4).

Sunt instanțe la care sunt sigur că Academia Alfonsiana este deja sensibilă și va ști să răspundă cu promptitudine și curaj încrezător, așa cum în a doua jumătate a secolului trecut a reușit să pună în practică reînnoirea teologiei morale voite de Conciliul al II-lea din Vatican.

Fidelitatea față de rădăcinile alfonsiane a Institutului vostru vă cere acum o angajare și mai convinsă și generoasă pentru o teologie morală animată de tensiunea misionară a Bisericii „în ieșire”. Ca sfântul Alfons, trebuie să evităm mereu să ne lăsăm închiși în poziții de școală sau în judecăți formulate „departe de situația concretă și de posibilitățile efective” ale persoanelor și ale familiilor. La fel, trebuie să ne ferim de o „idealizare excesivă” a vieții creștine care nu este capabilă să trezească „încrederea în har” (cf. Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 36). În schimb punându-ne în ascultare respectuoasă a realității și căutând împreună să discernem semnele prezenței Duhului, care generează eliberare și noi posibilități, vom putea să-i ajutăm pe toți să meargă cu bucurie pe calea binelui.

Realitatea care trebuie ascultată sunt înainte de toate suferințele și speranțele celor care în miile de forme ale puterii păcatului continuă să condamne la nesiguranță, la sărăcie, la marginalizare. Sfântul Alfons a înțeles foarte repede că nu era vorba de o lume de care să ne apărăm și cu atât mai puțin de condamnat, ci de vindecat și de eliberat, imitând acțiunea lui Cristos: întrupându-ne și împărtășind nevoile, redeșteptând așteptările cele mai profunde ale inimii, făcând să experimenteze că fiecare, oricât de fragil și păcătos ar fi, este în inima Tatălui ceresc și este iubit de Cristos până la cruce. Cine este atins de această iubire, simte urgența de a răspunde iubind.

Toate cuvintele din teologia morală trebuie să se lase plăsmuite de această logică milostivă, care permite să fie întâlnite efectiv drept cuvinte de viață în plinătate. De fapt sunt ecou ale cuvintelor Învățătorului care le spune discipolilor că nu a venit „pentru a condamna lumea, ci pentru a mântui lumea” (In 12,47), și că voința Tatălui său este ca „să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10) și să participe la plinătatea bucuriei sale (cf. In 17,13). „Deși este adevărat că trebuie îngrijită integralitatea învățăturii morale a Bisericii, trebuie să se acorde mereu atenție specială în evidențierea și încurajarea valorilor cele mai înalte și centrale ale Evangheliei, îndeosebi primatul carității ca răspuns la inițiativa gratuită a iubirii lui Dumnezeu” (cf. Exortația apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 311).

Cu apostolul Paul, teologia morală este chemată să-i facă pe toți să experimenteze că „legea Duhului, care dă viață în Cristos Isus”, eliberează „de legea păcatului și a morții”, motiv pentru care nu putem „să cădem din nou în frică” deoarece l-am primit pe „Duhul înfierii prin care strigăm: «Abbá, Tată!»” (cf. Rom 8,2.15). Și același Duh face în așa fel încât această libertate să nu poată fi niciodată indiferență față de cel care se află în nevoie, ci „inimă de aproapele” care se lasă interpelată și este gata să aibă grijă cu iubire.

Teologia morală în acești ultimi ani s-a angajat să primească avertismentul puternic al Conciliului al II-lea din Vatican de „a depăși etica individualistă” și de a promova conștiința că „cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depășesc grupurile particulare și se extind treptat la lumea întreagă” (Constituția pastorală Gaudium et spes, 30). Pașii făcuți trebuie să ne determine să înfruntăm cu promptitudine mai mare noile și gravele provocări care derivă din rapiditatea cu care evoluează societatea noastră. Mă limitez să amintesc cele datorate dominării crescând a logicii „competitivității și a legii celui mai puternic” care „consideră ființa umană în ea însăși ca un bun de consum, care se poate folosi și apoi arunca” dând „început culturii «rebutului»” (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 53).

Același lucru trebuie spus pentru strigătul pământului, violentat și rănit în mii de moduri de exploatarea egoistă. Dimensiunea ecologică este o componentă de care nu se poate face abstracție a responsabilității fiecărei persoane și a fiecărei națiuni. Mă face să reflectez faptul că atunci când administrez Reconcilierea – și înainte, când făceam asta – rar se acuză cineva că a fost violent față de natură, față de pământ, față de creație. Încă nu avem conștiința acestui păcat. Este misiunea voastră să faceți asta. Teologia morală trebuie să-și însușească urgența de a participa în manieră convinsă la un efort comun pentru îngrijirea casei comune prin căi practicabile de dezvoltare integrală.

Un dialog și o angajare împărtășită cercetarea morală este chemată să le facă și cu privire la noile posibilități pe care dezvoltarea științelor biomedicale le pune la dispoziția omenirii. Însă nu va trebui să dispară niciodată mărturia sinceră a valorii necondiționale a oricărei vieți, reafirmând că tocmai viața mai slabă și lipsită de apărare este aceea pe care trebuie s-o luăm asupra noastră în manieră solidară și încrezătoare.

Sunt sigur că Academia Alfonsiana va continua să se angajeze pentru o teologie morală care nu ezită „să-și murdărească mâinile” cu concretețea problemelor, mai ales cu fragilitatea și suferința celor care văd mai amenințat viitorul lor, mărturisind cu sinceritate pe Cristos „cale, adevăr și viață” (In 14,6).

Iubiți frați și surori, în timp ce vă mulțumesc pentru această vizită, vă încurajez să continuați slujirea voastră eclezială, în adeziune constantă la magisteriul Bisericii, și din inimă împart tuturor binecuvântarea apostolică. Vă rog, amintiți-vă să vă rugați pentru mine! Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.02.2019
Publicarea pe acest sit: 09.02.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.