A doua predică de Advent a pr. Cantalamessa

A doua predică de Advent 2012
a părintelui Raniero Cantalamessa
predicatorul Casei Pontificale

II. Conciliul al II-lea din Vatican: după 50 de ani.
O cheie de lectură

1. Conciliul: hermeneutica rupturii și cea a continuității

În această meditație aș vrea să reflectez asupra celui de-al doilea mare motiv de celebrare a acestui an: a cincizecea aniversare a începutului Conciliului al II-lea din Vatican.

În ultimele decenii, s-au înmulțit tentativele de a trasa un bilanț al rezultatelor Conciliului al II-lea din Vatican1. Nu este cazul de a continua în această linie, iar pe de altă parte nici timpul avut la dispoziție n-ar permite asta. Paralel cu aceste lecturi analitice, a existat, chiar din anii Conciliului, tentativa unei evaluări sintetice, cu alte cuvinte căutarea unei chei de lectură a evenimentului conciliar. Eu aș vrea să mă inserez în acest efort de a încerca, mai mult, o lectură a diferitelor chei de lectură.

Ele au fost în mod substanțial trei: actualizare (it. aggiornamento), ruptură, noutate în continuitate. Anunțând lumii conciliul, Ioan al XXIII-lea a folosit în mod repetat cuvântul „aggiornamento” [actualizare, aducere la zi], care, grație lui, a intrat în vocabularul universal. În discursul de deschidere a Conciliului a dat o primă explicație la ceea ce înțelegea el cu acest termen: „Al douăzeci și unulea Conciliu Ecumenic vrea să transmită în întregime, nu diminuată, nu deformată, învățătura catolică […]. Însă noi nu trebuie numai să păstrăm această prețioasă comoară, ca și cum ne-am preocupa numai de antichitate, ci, inimoși, fără teamă, trebuie să continuăm în lucrarea pe care o cere epoca noastră, continuând drumul pe care Biserica l-a parcurs timp de aproape douăzeci de secole […]. Este nevoie ca această învățătură sigură și neschimbătoare, căreia trebuie să i se dea un asentiment fidel, să fie aprofundată și expusă în conformitate cu ceea ce este cerut de timpurile noastre”2.

Însă, treptat ce lucrările și sesiunile Conciliului înaintau, s-au schițat două grupări opuse care accentuau, dintre cele două exigențe exprimate de papa, prima sau a doua: continuitatea cu trecutul sau noutatea față de trecut. În cadrul acestora din urmă, cuvântul „aggiornamento” [actualizare, aducere la zi] a ajuns să fie înlocuit de cuvântul ruptură. Însă cu un spirit și cu intenții foarte diferite, în funcție de propria orientare. Pentru aripa așa-numită progresistă, era vorba de o cucerire care trebuia salutată cu entuziasm; pentru frontul opus, era vorba de o tragedie pentru întreaga Biserică.

Între aceste fronturi – în acord în afirmarea faptului, dar opuse în evaluarea sa – se situează poziția Magisteriului papal care vorbește despre „noutate în continuitate”. Paul al VI-lea, în Ecclesiam suam, reia cuvântul „aggiornamento” [actualizare, aducere la zi] al lui Ioan al XXIII-lea și spune că vrea să țină cont de el ca „direcție programatică”3. La începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a reafirmat evaluarea predecesorului său4 și în mai multe ocazii s-a exprimat în aceeași linie. Dar mai ales actualul Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea a explicat ce anume înțelege Magisteriul Bisericii prin „noutate în continuitate”. A făcut asta la puține luni după alegerea sa, în cunoscutul discurs programatic adresat Curiei Romane la 22 decembrie 2005. Să ascultăm câteva pasaje: „Apare întrebarea: De ce receptarea Conciliului, în mari părți ale Bisericii, s-a desfășurat până acum în mod așa de dificil? Ei bine, totul depinde de interpretarea corectă a Conciliului sau – așa cum am spune astăzi – de hermeneutica sa corectă, de corecta cheie de lectură și de aplicare. Problemele receptării s-au născut din faptul că s-au confruntat două hermeneutici contrare și s-au certat între ele. Una a provocat zăpăceală, cealaltă, în mod tăcut dar tot mai vizibil, a adus roade. Pe de o parte există o interpretare pe care aș vrea s-o numesc «hermeneutică a discontinuității și a rupturii»; ea adesea s-a putut folosi de simpatia mijloacelor mass-media și chiar de o parte a teologiei moderne. […] Hermeneuticii discontinuității i se opune hermeneutica reformei”.

Papa admite că o anumit discontinuitate și ruptură a existat, dar ea nu se referă la principiile și la adevărurile de bază ale credinței creștine, ci la unele decizii istorice. Între acestea amintește de situația de conflictualitate creată între Biserică și lumea modernă, care a culminat cu condamnarea în bloc a modernității sub Pius al IX-lea, dar și situații mai recente, ca aceea creată de dezvoltările științei, de noul raport dintre religii cu implicațiile pe care el le are față de problema libertății de conștiință; nu în ultimul rând, tragedia Shoah care impunea o regândire a atitudinii față de poporul ebraic. Scrie el: „Este clar că în toate aceste sectoare, care în ansamblul lor formează o unică problemă, putea să apară și o oarecare formă de discontinuitate și că, într-un anumit sens, s-a manifestat de fapt o discontinuitate, în care totuși, făcându-se diferitele distincții între situațiile istorice concrete și exigențele lor, nu rezulta că este abandonată continuitatea în principii – fapt care cu ușurință scapă la prima vedere. Tocmai în acest ansamblu de continuitate și discontinuitate la nivele diferite constă natura adevăratei reforme”.

Dacă de la planul axiologic, adică al principiilor și valorilor, trecem la planul cronologic, am putea spune că Conciliul reprezintă o ruptură și o discontinuitate față de trecutul apropiat al Bisericii și reprezintă, în schimb, o continuitate față de trecutul său îndepărtat. În multe puncte, mai ales cu privire la punctul central care este ideea de Biserică, Conciliul a voit să facă o întoarcere la origini, la izvoarele biblice și patristice ale credinței.

Lectura Conciliului însușită de Magisteriu, adică aceea a noutății în continuitate, a avut un precursor ilustru în „Eseu despre dezvoltarea doctrinei creștine” al cardinalului Newman, definit adesea, și pentru asta, „Părintele absent de la Vatican II”. Newman demonstrează că, atunci când e vorba despre o mare idee filozofică sau despre o credință religioasă, cum este creștinismul, „nu se poate judeca de la începuturile sale cele ce sunt virtualitățile sale și țintele la care tine. […] În funcție de noile relații pe care ea ajunge să le aibă, apar pericole și speranțe și principiile vechi reapar sub formă nouă. Ea se schimbă împreună cu ele pentru a rămâne mereu identică sieși. Într-o lume supranaturală lucrurile merg altfel, dar aici pe pământ a trăi înseamnă a se schimba și perfecțiunea este rezultatul multor transformări”5.

Sfântul Grigore cel Mare anticipa, într-un fel, această convingere atunci când afirma că Scriptura „cum legentibus crescit„, „crește cu aceia care o citesc”6; adică ea crește în virtutea faptului că este citită și trăită, în măsura în care apar noi întrebări și noi provocări din partea istoriei. Așadar, doctrina credinței se schimbă, dar pentru a rămâne fidelă față de ea însăși; se schimbă în contingențele istorice, pentru a nu se schimba în substanțe, așa cum spunea Benedict al XVI-lea.

Un exemplu banal, dar indicativ, este cel al limbii. Isus vorbea limba din timpul său; nu ebraica, limba nobilă și a Scripturilor (latina timpului!), ci aramaica vorbită de mulțime. Fidelitatea față de această realitate inițială nu putea să constea, și nu constă, în a continua să vorbească în aramaică tuturor viitorilor ascultători ai Evangheliei, ci să vorbească în greacă grecilor, în latinește latinilor, în armeană armenilor, în coptă copților, și așa mai departe până în zilele noastre. Așa cum spunea Newman, tocmai schimbându-ne suntem adesea fideli față de realitatea originară.

2. Litera ucide, Duhul dă viața

Cu tot respectul și admirația datorate contribuției imense și pionierești a cardinalului Newman, la distanță de un secol și jumătate de eseul său și cu ceea ce a trăit creștinătatea între timp, totuși nu se poate să nu se prezinte și o lacună în dezvoltarea argumentului său: absența aproape totală a Duhului Sfânt. În dinamica de dezvoltare a doctrinei creștine, nu se ține cont suficient de rolul proeminent pe care Isus l-a rezervat Mângâietorului în a revela discipolilor acele adevăruri pe care ei încă nu le puteau înțelege și în a-i conduce „la tot adevărul” (In 16,12-13).

Ce anume permite să se rezolve paradoxul și să se vorbească despre noutate în continuitate, despre permanență în schimbare, dacă nu tocmai acțiunea Duhului Sfânt în Biserică? Înțelesese perfect acest lucru sfântul Irineu atunci când afirmă că revelația este ca un „depozit prețios conținut într-un vas de valoare care, grației Duhului lui Dumnezeu, întinerește mereu și face să reîntinerească și vasul care o conține”7. Duhul Sfânt nu spune cuvinte noi, nu creează noi sacramente, noi instituții, ci reînnoiește și dă însuflețește mereu cuvintele, sacramentele și instituțiile create de Isus. Nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile!

Atenția insuficientă față de rolul Duhului Sfânt explică multe dintre dificultățile care s-au creat în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican. Tradiția, în numele căreia unii au refuzat Conciliul, era o Tradiție în care Duhul Sfânt nu juca nici un rol. Era un ansamblu de credințe și de practici fixat o dată pentru totdeauna, valul predicii apostolice care înaintează și se propagă de-a lungul secolelor și, ca orice val, nu se poate percepe decât în mișcare. A congela Tradiția și a o face să pornească, sau să se termina, la un anumit punct, înseamnă a face din ea o tradiție moartă și nu așa cum o definește Irineu o „Tradiție vie”. Charles Péguy exprimă, ca poet, acest mare adevăr teologic:

„Isus nu ne-a dat niște cuvinte moarte
pe care noi trebuie să le închidem în cutii mi (sau în cutii mari)
și pe care trebuie să le păstrăm în ulei rânced…
ca pe mumiile din Egipt.
Isus Cristos nu ne-a dat niște conserve de cuvinte care trebuie păstrate.
Ci ne-a dat cuvinte vii care trebuie să hrănească…
Și depinde de noi, nestatornici și trupești,
Să facem să trăiască și să hrănim și să menținem vii în timp
Acele cuvinte rostite vii în timp”8.

Însă trebuie spus imediat că pe frontul extremismului opus lucrurile nu erau altfel. Aici se vorbea cu plăcere despre „spiritul Conciliului”, dar nu era vorba, din păcate, despre Duhul Sfânt. Prin „spiritul Conciliului” se înțelegea acel plus de elan, de curaj inovator, care n-ar fi putut să intre în textele Conciliului din cauza rezistenței unora și a necesarului compromis dintre părți.

Acum aș vrea să încerc să ilustrez ceea ce mi se pare adevărata cheie de lectură pneumatică a Conciliului, adică rolul pe care-l are Duhul Sfânt în punerea în practică a Conciliului. Preluând un gând temerar al sfântului Augustin cu privire la vorba paulină despre literă și Duh (2Cor 3,6), sfântul Toma de Aquino scrie: „Prin literă se înțelege orice lege scrisă care rămâne în afara omului, chiar și preceptele morale conținute în Evanghelie; pentru aceasta chiar și litera Evangheliei ar ucide, dacă nu s-ar adăuga, înăuntru, harul credinței care vindecă”9.

În același context, sfântul Doctor afirmă: „Legea nouă este în mod principal însuși harul Duhului Sfânt care este dat credincioșilor”10. Preceptele din Evanghelie sunt și ele legea cea nouă, dar în sens material, în ceea ce privește conținutul; harul Duhului Sfânt este legea cea nouă în sens formal, deoarece dă forța de a pune în practică aceleași precepte evanghelice. Este ceea ce Paul definește „legea Duhului care dă viața în Cristos Isus” (Rom 8,2).

Acesta este un principiu universal care se aplică oricărei legi. Dacă până și preceptele evanghelice, fără harul Duhului Sfânt, ar fi „literă care ucide”, ce să spunem despre preceptele Bisericii și ce să spunem, în cazul nostru, despre decretele Conciliului al II-lea din Vatican? „Implementarea”, sau punerea în practică a Conciliului nu are loc așadar de-a dreptul, nu trebuie căutată în aplicarea literală și aproape mecanică a Conciliului, ci „în Duh”, înțelegând cu asta pe Duhul Sfânt și nu un vag „spirit al Conciliului” deschis la orice subiectivism. Magisteriul papal a fost primul care a recunoscut această exigență. Ioan Paul al II-lea scria în 1981: „Toate opera de reînnoire a Bisericii, pe care Conciliul al II-lea din Vatican a propus-o și a inițiat-o așa de providențial – reînnoire care trebuie să fie în același timp «aggiornamento» [actualizare, aducere la zi] și consolidare în ceea ce este veșnic și constitutiv pentru misiunea Bisericii – nu se poate realiza decât în Duhul Sfânt, adică prin ajutorul luminii sale și al puterii sale”11.

3. Unde trebuie căutate roadele Conciliului al II-lea din Vatican

Au existat, în realitate, aceste mult dorite „noi Rusalii”? Un cunoscut studios al lui Newman, Ian Ker, a scos în evidență contribuția pe care el o poate da, atât la înțelegerea desfășurării Conciliului, cât și la înțelegerea timpului post-Conciliu12. Ca urmare a definiției infailibilității papale la Conciliul I din Vatican în 1879, cardinalul Newman a fost indus să facă o reflecție generală asupra conciliilor și asupra sensului definițiilor lor. Concluzia sa a fost că adesea conciliile pot avea efecte neînțelese în acel moment de cei care au participat la ele. Aceștia pot vedea în concilii mult mai mult, sau mult mai puțin, decât ceea ce după aceea vor produce aceste decizii.

În felul acesta, Newman altceva decât să aplice definițiilor conciliare principiul dezvoltării pe care îl ilustrase cu privire la doctrina creștină în general. O dogmă, ca orice mare idee, nu se înțelege pe deplin decât după ce s-au văzut consecințele și dezvoltările sale istorice. După ce fluviul – ca să folosim imaginea sa – din terenul accidentat în care s-a născut, coborând, găsește în sfârșit patul său larg și adânc13. S-a întâmplat așa cu definiția infailibilității papale care în climatul aprins din acel moment a părut pentru mulți că ar conține mult mai mult decât ceea ce au dedus din ea Biserica și papa însuși. Oricum ea nu a făcut inutil orice viitor conciliu ecumenic, așa cum, în acel moment, s-au temut sau au sperat unii; Conciliul al II-lea din Vatican confirmă asta14.

Toate acestea au o confirmare singulară în principiul hermeneutic al lui Gadamer despre „istoria efectelor” (Wirkungsgeschichte), conform căruia pentru a înțelege un text trebuie ținut cont de efectele pe care el le-a produs în istorie, inserându-se în această istorie și dialogând cu ea15. Este ceea ce se întâmplă în mod exemplar în lectura spirituală a Scripturii. Ea nu explică textul numai în lumina a ceea ce l-a precedat, așa cum face lectura istorico-filologică prin cercetarea izvoarelor, ci și în lumina a ceea ce a urmat după el, explică profeția în lumina realizării sale în Cristos, Vechiul Testament în lumina Noului Testament.

Toate acestea aruncă o lumină singulară asupra timpului de după Conciliu. Și aici, adevăratele realizări se situează probabil într-o parte diferită de aceea în care priveam noi. Noi priveam la schimbarea în structuri și instituții, la o distribuire diferită a puterii, la limba care trebuie folosită în liturgie și nu ne dădeam seama cât de mici era aceste noutăți în comparație cu noutatea pe care o realiza Duhul Sfânt. Ne-am gândit să stricăm cu mâinile noastre burdufurile vechi, în timp ce Dumnezeu oferea metoda sa de a strica burdufurile vechi, care constă în a pune în ele vinul nou.

La întrebarea dacă au existat noi Rusalii trebuie să se răspundă fără ezitare: Da! Care este semnul cel mai convingător? Reînnoirea calității vieții creștine, acolo unde aceste Rusalii au fost primite. Faptul cel mai calificator din punct de vedere doctrinal al Conciliului al II-lea din Vatican sunt primele două capitole din Lumen gentium, în care se definește Biserica drept sacrament și drept popor al lui Dumnezeu aflat pe drum sub conducerea Duhului Sfânt, însuflețită de carismele sale, sub conducerea ierarhiei. Așadar, Biserica drept mister și instituție: drept koinonia, înainte de a fi ierarhie. Ioan Paul al II-lea a relansat această viziune făcând din punerea sa în practică „angajarea prioritară în momentul intrării în noul mileniu”16.

Ne întrebăm: această imagine de Biserică unde a trecut de la documente la viață? Unde a luat „carne și sânge”17? Unde este trăită viața creștină după „legea Duhului”, cu bucurie și convingere, din atracție și nu din constrângere? Unde este ținut Cuvântul lui Dumnezeu la mare cinste, unde se manifestă carismele, unde este mai simțită neliniștea pentru o nouă evanghelizare și pentru unitatea creștinilor?

Fiind vorba de un fapt interior care are loc în inima persoanelor, răspunsul ultim la aceste întrebări îl cunoaște numai Dumnezeu. Ar trebui să repetăm, cu privire la noile Rusalii, ceea ce spunea Isus despre împărăția lui Dumnezeu: „Nici nu poți spune: «Iat-o aici!» sau «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este printre voi” (Lc 17,21). Totuși putem percepe semne, ajutați și de sociologia religioasă care se ocupă de aceste lucruri. Din acest punct de vedere, răspunsul care se dă din mai multe părți la această întrebare este: în mișcările ecleziale!

Trebuie precizat imediat un lucru. Din mișcările ecleziale fac parte, în substanță dacă nu în formă, și parohiile, asociațiile de credincioși și noile comunități, în care se trăiește aceeași koinonia și aceeași calitate de viață creștină. Din acest punct de vedere, mișcările și parohiile nu trebuie văzute în opoziție sau în concurență între ele, ci unite în realizarea, în mod diferit, a unuia și aceluiași model de viață creștină. Între ele trebuie menționate și unele din așa-numitele „comunități de bază”, cele în care factorul politic nu a izbândit asupra factorului religios.

Trebuie să se insiste asupra numelui corect: mișcări „ecleziale”, nu mișcări „laicale”. Majoritatea dintre ele sunt formate, nu dintr-una, ci din toate componentele ecleziale: laici, desigur, dar și episcopi, preoți, călugări, surori. Reprezintă ansamblul carismelor, „poporul lui Dumnezeu” din Lumen gentium. Numai din motive practice (pentru că există deja Congregația clerului și cea a persoanelor consacrate) se ocupă de ele „Consiliul Pontifical al laicilor”.

Ioan Paul al II-lea vedea în aceste mișcări și comunități parohiale vii „semnele unei noi primăveri a Bisericii”18. În același sens s-a exprimat, în mai multe ocazii, Papa Benedict al XVI-lea19. În omilia de la Liturghia crismei din Joia Sfântă 2012 a spus: „Cel care privește la istoria din perioada post-conciliară, poate recunoaște dinamica adevăratei reînnoiri, care adesea a asumat forme neașteptate în mișcări pline de viață și care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a Bisericii, prezența și acțiunea eficace a Duhului Sfânt”.

Vorbind despre semnele unor noi Rusalii nu se poate să nu se menționeze în mod deosebit, măcar datorită vastității fenomenului, Reînnoirea carismatică, sau Reînnoirea în Duhul, chiar dacă ea nu este, propriu-zis vorbind, o mișcare eclezială în sensul sociologic al termenului (nu are un fondator, o structură, o spiritualitate proprie), ci este mai degrabă un curent de har destinat să se răspândească în Biserică asemenea unei descărcări electrice în masă.

Când, pentru prima dată, în 1973, unul din cei mai mari artizani ai Conciliului al II-lea din Vatican, cardinalul Suenens, a auzit vorbindu-se despre fenomen, scria o carte intitulată: „Duhul Sfânt – izvorul speranțelor noastre”, și iată ce povestește în memoriile sale: „Am încetat să scriu cartea. M-am gândit că era problemă de cea mai elementară coerență să acord atenție acțiunii Duhului Sfânt, oricât de surprinzător s-ar putea manifesta ea. Eram deosebit de interesat de vestea trezirii carismelor, din moment ce Conciliul invocase o asemenea trezire”.

Și iată ce a scris după ce a constatat personal și a trăit dinăuntru această experiență, împărtășită acum de milioane de alte persoane: „Dintr-o dată, sfântul Paul și Faptele Apostolilor păreau că devin vii și devin parte din prezent; ceea ce era în mod autentic adevărat în trecut pare să se întâmple din nou sub ochii noștri. Este o descoperire a adevăratei acțiuni a Duhului Sfânt care este mereu în acțiune, așa cum a promis însuși Isus. El își menține cuvântul său. Este din nou o explozie a Duhului de la Rusalii, o bucurie care devenise necunoscut pentru Biserică”20.

Desigur, mișcările ecleziale și noile comunități nu epuizează toate potențialitățile și așteptările de reînnoire ale Conciliului, dar răspund la cea mai importantă dintre ele, cel puțin în ochii lui Dumnezeu. Ele nu sunt scutite de slăbiciuni și uneori și de derive parțiale; dar ce altă mare noutate a apărut în istoria Bisericii fără divagații umane? Nu s-a întâmplat același lucru când, în secolul al XIII-lea, au apărut ordinele cerșetoare? Și atunci au fost Pontifi Romani, mai ales Inocențiu al III-lea, care au recunoscut și au primit cei dintâi harul momentului și au încurajat restul episcopatului să facă la fel.

4. O promisiune îndeplinită

Așadar, ne întrebăm: care este semnificația Conciliului, înțeles ca ansamblul documentelor produse de el, Dei Verbum, Lumen gentium, Gaudium et spes, Nostra aetate, etc.? Le vom lăsa deoparte pentru a aștepta totul de la Duhul Sfânt? Răspunsul este conținut în fraza cu care Augustin rezumă raportul dintre lege și har: „A fost dată legea pentru ca să se caute harul și a fost dat harul pentru ca să se respecte legea”21. Așadar, Duhul nu dispensează de valorizarea literei, adică a decretelor, Conciliului al II-lea din Vatican; dimpotrivă, chiar el stimulează la studierea lor și la punerea lor în practică. Și de fapt, în afara ambientului școlar și academic unde ele sunt materie de discuție și de studiu, tocmai în realitățile ecleziale amintite mai sus ele sunt ținute la mare cinste.

Am experimentat asta eu însumi. Eu m-am eliberat de prejudecățile împotriva evreilor și împotriva protestanților, absorbite în anii de formare, nu pentru că am citit Nostra aetate, ci pentru că am avut și eu, în spațiul meu mic și prin meritul câtorva frați, experiența noilor Rusalii. După aceea am simțit nevoia de a reciti Nostra aetate, așa cum am recitit Dei Verbum după ce Duhul a făcut să se nască în mine o nouă iubire față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de evanghelizare. Însă mișcarea poate să fie în cele două sensuri: unii – pentru a folosi limbajul lui Augustin – de literă au fost induși să-l caute pe Duhul, alții de Duhul au fost determinați să respecte litera.

Poetul Thomas S. Eliot a scris niște versuri care ne pot lumina cu privire la sensul celebrărilor care au loc pentru cei 50 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican:

„Nu trebuie să ne oprim în explorarea noastră
Și sfârșitul explorării noastre
Va fi să ajungem acolo de unde am plecat
Și să cunoaștem locul pentru prima dată”22.

După atâtea explorări și controverse, suntem conduși din nou și noi acolo de unde am plecat, adică la evenimentul Conciliului. Însă strădania din jurul său n-a fost zadarnică pentru că, în sensul cel mai profund, numai acum suntem în măsură „să cunoaștem locul pentru prima dată”, adică să-i evaluăm semnificația, necunoscută nici chiar de Părinții Conciliului.

Asta permite să spunem că pomul crescut din Conciliu este coerent cu sămânța din care s-a născut. De fapt, din ce s-a născut evenimentul Conciliului al II-lea din Vatican? Cuvintele cu care Ioan al XXIII-lea descrie emoția care a însoțit „înflorirea neașteptată în inima sa și de pe buzele sale a cuvântului simplu Conciliu”23, au toate semnele unei inspirații profetice. În discursul de încheiere a primei sesiuni el a vorbit despre Conciliu ca despre „noi dorite Rusalii, care vor îmbogăți Biserica din belșug cu energii spirituale”24.

La 50 de ani de distanță nu putem decât să constatăm împlinirea din partea lui Dumnezeu a promisiunii făcute Bisericii prin gura umilului său slujitor, fericitul Ioan al XXIII-lea. Dacă nu se pare că a vorbi despre noi Rusalii este cam exagerat, date fiind toate problemele și controversele apărute în Biserică după Conciliu și din cauza Conciliului, nu trebuie să facem altceva decât să mergem ca să recitim Faptele Apostolilor și să constatăm că probleme și controverse n-au lipsit nici după primele Rusalii. Și nu mai puțin aprinse decât cele de astăzi!

Note
1 Cf. Il Concilio Vaticano II. Recezione e attualita alla luce del Giubileo, a cura di R. Fisichella, Ed. San Paolo 2000.
2 Ioan al XXIII-lea, Discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962, nr. 6,5. (Textele Conciliului sunt citate în versiunea prezentă pe situl internet oficial al Vaticanului).
3 Paul al VI-lea, Enciclica Ecclesiam suam, 52; cf. și Insegnamenti di Paolo VI, vol. IX (1971), pag. 318.
4 Ioan Paul al II-lea, Audiența generală din 1 august 1979.
5 J.H. Newman, Lo sviluppo della dottrina cristiana, Bologna, Il Mulino 1967, pag. 46 șu.
6 Grigore cel Mare, Comentariu la Iob XX,1 (CC 143 A, pag. 1003).
7 Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, III, 24,1.
8 Ch. Péguy, Le Porche du mystere de la deuxieme vertu, La Pléiade, Paris 1975, pag. 588 șu (trad. ital. di M. Cassola, Milano 1978, pag. 60-62).
9 Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 106, a. 2.
10 Ibid., q. 106, a. 1; cf. deja Augustin, De Spiritu et littera, 21, 36.
11 Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I, 25 martie 1981, în: AAS 73 (1981) 515-527.
12 I. Ker, Newman, the Councils, and Vatican II, în: „Communio”. International Catholic Review, 2001, pag. 708-728.
13 Newman, op. cit., pag. 46.
14 Un exemplu și mai clar este cel care s-a întâmplat cu Conciliul ecumenic din Efes din 431. Definirea Mariei ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, în intențiile Conciliului și mai ales ale promotorului său Ciril din Alexandria, trebuia să folosească numai pentru a afirma unitatea de persoană a lui Cristos. De fapt, ea a deschis calea pentru imensa înflorire de evlavie față de Fecioară și pentru construirea primelor bazilici în cinstea ei, între care „Santa Maria Maggiore” la Roma. Unitatea de persoană a lui Cristos a fost definită într-un alt context și în manieră mai echilibrată, de Conciliul din Calcedon din 451.
15 Cf. H.G. Gadamer, Wahrheit und Methode, Tübingen 1960.
16 Novo millennio ineunte, 42.
17 I. Ker, art. cit., pag. 727.
18 Ioan Paul al II-lea, Novo millennio ineunte, 46.
19 Cf. discursul său adresat mișcărilor ecleziale în ajunul Rusaliilor 2006 în: The Beauty of Being a Christian. Movements in the Church. Proceedings of the Second World Congress on the Ecclesial Movements and New Communities (Frascati 31 mai – 1 iunie 2006), Roma, Libreria Editrice Vaticana 2007.
20 Card. L.-J. Suenens, Memories and Hopes, Dublin, Veritas 1992, pag. 267.
21 Augustin, De Spiritu et littera ,19,34.
22 T.S. Eliot, Four Quartets V , The Complete Poems and Plays, Faber & Faber, Londra 1969, pag. 197:
„We shall not cease from exploration
And the end of our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time”.
23 Ioan al XXIII-lea, Discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962, nr. 3,1.
24 Ioan al XXIII-lea, Discurs de încheiere a primei perioade a Conciliului, 8 decembrie 1962, nr. 3, 6.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.02.2012
Publicarea pe acest sit: 17.12.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns